Cenaclu

ATENȚIONARE

Întrucât revista MESAJ LITERAR  își suspendă provizoriu editarea din motive obiective în condițiile  pandemiei, materialele se trimit la adresa

iuliahasdeu.assoc@gmail.com

scrise cu caractere Times New Roman de 12, cu diacritice, textul bolduit

numele autorului se menționează înaintea textului, în partea dreaptă, italic, titlul cu 14

Autorilor li se va confirma primirea

 

Bucuriile ni le facem singuri.

Se apropie cele mai frumoase și mai optimiste SĂRBĂTORI

Vă rugăm să ne trimiteți texte (eseuri, versuri) axate pe amintiri plăcute despre  cum ați petrecut  Sărbătorile Pascale spre a le împărtăși și celor cu care în vremurile bune mergeam în excursii-pelerinaje în sâmbăta Floriilor.

Adresa Asociației: iuliahasdeu.assoc@gmail.com

La anul vom relua tradiția  caravanelor (optimism !)  dacă vom fi sănătoși (și mai mult optimism).

 

                                                                                              Crina Decusară Bocșan           

              Parisul în luna mai

 

            Parisul în stropi de ploaie

            E mai trist ca orișicând

            Iar castanii grei de floare

            Își simt frunzele oftând

 

            Azi e viața ce pulsează

            Și se strânge între file,

            Iar la toamnă se visează     

            Că e doină în suspine.

Oana Livia Popa

Cu dor, O Inima de Român

 

Linişte…o linişte apăsătoare, care iţi face urechile să vuiască de atâta izolare…în amintirea festivalelor de vară din anii trecuţi, distracţii, vacanţe la mare, discotecă pe plajă până în zori… Ştiri de arhivă de pe PRO TV: „O melodie lansată acum 18 ani a făcut senzaţie la Neversea în 2019”, mă  uitam într-o bună zi pe YouTube, de aici de peste hotare. Este Interesant ca dj-ii străini la festivalul Neversea surprind românii cu…melodiile româneşti, căci orice lucru atins de un străin – de preferinţă ca străinul să fie de la Cehia cât mai spre vest sau chiar de peste ocean – brusc acel lucru devine mai valoros, în ochii românilor. DJ Kașmir a surprins românii cu melodia Noi suntem români. Culmea surprinderii: să fii român şi să-ţi placă mai mult ţara ta doar atunci când ţi-o remixează alţii şi ţi-o vând înapoi tot ţie, dar mai scump.Acum ne vindem singuri, chiar pe degeaba, doar-doar ne-o cumpăra vre-un străin, și acest lucru este ca să ne simţim „salvaţi”.

Tot din faza „iarba e mai verde pe partea cealaltă” pot spune că şi eu am devenit mai româncă din clipa când am plecat din ţară, spre Statele Unite. Sunt mândră că sunt româncă şi mă comport în aşa fel încât toţi să işi dorească să vadă România măcar o singură dată în viaţă, fără a ne mai judeca după ceea ce li se dictează.

Era anul 2001, tocmai avusese loc atacul  asupra turnurilor din New York şi mi se anulase zborul cu câteva zile. Iar când a venit nefericita zi de plecare şi am ajuns la aeroport la Otopeni, mi-am dat seama că până atunci fusesem înconjurată de oameni, prieteni apropiaţi, oameni reali.Când m-am despărțit şi de prietena mea, care mă adusese la aeroport, m-a apucat o panică şi o jale cumplită căci m-am văzut singură și m-a prididit un plâns convulsiv… Tot drumul în avion, cu nasul lipit de geam, mi-am plâns Carpaţii, i-am admirat și am păstrat imaginea lor cu toată frumuseţea ţării mele, pentru că simţeam că va trece multă , foarte multă vreme până când ne vom revedea. Acum nu știu sigur nici când, nici dacă ne vom revedea, graniţele sunt încă închise.Intr-un fel am simţit că aşa o să fiu mereu, singură în aglomeraţie. O singurătate şi o tăcere apăsătoare care iţi ţiuie în urechi, chiar şi când eşti înconjurat de oameni.

De atunci, din septembrie 2001, în continuu am cunoscut această singurătate care de obicei vine la pachet cu un zgomot de fundal, gen social talk, gen „vorbit ca să nu adormi”, cum zicea bunica. Mulţi vorbesc dar foarte puţini chiar zic ceva… Ca oameni moderni ne este atât de frică să fim reali, să ne dăm jos masca. Aşa că masca de acum, care trebuie purtată pe stradă peste tot, este doar o materializare fizică a măştii pe care o purtam de ani de zile, de când s-a inventat corectitudinea politică. Mulți fac zgomot, strigă și țipă ca să işi aline spaima de tăcere, anxietatea de a fi în prezenţa unui necunoscut, frica de a nu fi judecaţi ca antisociali. Dar de fapt, majoritatea discuţiilor purtate nu înseamnă nimic, nici o informaţie nouă sau utilă, acea falsă socializare nu are nimic omenesc, chiar poate fi generată de un computer… Toate discuțiile sunt despre vreme, soare, nori, „ce cald sau ce frig este afară”, sunt zâmbete forţate, ca o grimasă.

Unii se plâng că acum, purtând mască nu pot să fie văzuţi zâmbind. Dar zâmbetele adevărate se văd şi din mişcarea ochilor. Însă grimasa, într-adevăr, rămâne acoperită de mască. Nici după 19 ani nu am reuşit să mă acomodez cu această falsitate care răsună ca un ecou într-un cal troian, gol pe dinăuntru, dar foarte dorit de cei dinafară. Eşti înconjurat de mamifere care respiră şi fac zgomot degeaba, mai mult dintr-un impuls mecanic. iar  cuvintele lor sunt folosite pentru a-şi ascunde ideile, în loc de a le comunica.

Aceste happy-hours organizate de aşa-zisele companii, nu sunt decât nişte încercări de a  te preface că eşti fericit… o ora în care li se dă dreptul să bea şi să zică  mai multe, să-şi toarne colegii, că doar de aia se dă alcoolul gratis la evenimentele companiilor, se afla informaţii interesante care altfel nu puteau fi substrase. Pentru un preţ minuscul al câtorva băuturi, şefii  slăvișorilor află foarte rapid informaţii care altfel ar costa mult prea mult să le aibă.

Se inţelege foarte clar că ceea ce se spune nu este nicicând adevărat, şi ceea ce NU se pronunţă, dar se vede cu ochiul liber, este adevărul mare şi urât, gol-goluţ, pe care nu vrea nimeni să-l recunoască, ori măcar să-l rostească cu voce tare.

Într-o societate capitalistă, banul este Dumnezeul, că doar asta scrie pe ban:”in God we trust” cică: credem în Dumnezeu, dar depinde ce numeşti Dumnezeu, cel pe care îl ţin în mână. Eu cred  că s-au referit la acea hârtie mototolită, murdară, bancnota.Este singurul Dumnezeuzeu al acestei societăţi, şi atunci ce aşteptări poţi să ai când este vorba de etică medicală (argumente gen:”mor cei vulnerabili, care oricum mureau”), de sistemul educaţional, sau orice altă valoare umană care nu ar trebui vândută pe bani. Când ne-am vândut demult umanitatea pe bani, degeaba acum ţipăm „hoţii, hoţii!”, căci noi ne-am rugat de ei să intre la noi în casă, acceptând vasalitate, ajutoare şi fonduri, ca viermele ce se zbate şi se pune singur în undiţă.

Când stăm la coada zile întregi să cumpărăm o zgardă electronică de monitorizare a vieţii noastre pas cu pas (iPhone) știm că este un marketing foarte avansat şi o folosire a psihologiei care a dat roade uimitoare: sclavii se prezintă singuri, de bună voie ca să fie ştampilaţi, „branded”, ba chiar stau la coadă, se instalează cu cortul zile întregi pentru a fi primii care sunt” branded”. Şi culmea, acum tot noi, consumatorii, ne supărăm că se vor monitoriza telefoanele pentru a vedea cine a intrat în contact cu potenţiali purtători de virus. Ne-am intrebat vre-odată de ce nişte programatori din California ar lucra noapte şi zi pentru a creea nişte aplicaţii, ca să ne facă nouă viaţa mai uşoară şi mai distractivă? Oare de ce ar face asta?! Un anonim inteligent a spus odată: atunci când nu vezi produsul care se vinde, produsul eşti TU. Vindem o valoare pe mai nimic ca să cumpărăm plastice ieftine, că aşa am văzut la Tele-Shopping, iar ceea ce avem de mii de ani, clădiri trainice de cărămidă, o valoare adevărată, dar este considerată demodată și devalorizată..

 Coronavirusul ne-a trezit la o realitate dură: ceea ce contează cu adevărat este compania bună de acasă şi hrana. NU avem nevoie să imităm şi să avem vise (ale altora) care ni s-au inoculat ca fiind ale noastre. Poate  că nu este nevoie să ajungem în punctul cel mai de jos ca să înţelegem că AȘA NU.

 

                            Cu dor, o Inima de Român                                                                                                                                                                                                                                           (SUA)

       

                                            Gabriela Vişan

 

Aş vrea……

 

Aş vrea să-ţi sărut glasul,

Aş vrea să-ţi sărut  pasul

Şi zâmbetul dragostei…

                          să-ţi dau, copil iubit.

Aş vrea să-ţi sărut părul,

Aş vrea să-ţi sărut ochii

Şi zâmbetul dragostei…

                       să-ţi dau, copil iubit.

Aş vrea să-ţi sărut urma paşilor pe nisipul mărilor.

Aş vrea să-ţi sărut urma paşilor pe cărările munţilor.

Şi zâmbetul dragostei, mereu,

                     să-ţi dau,copilul meu.

                                                      

 

 

                                                               Cristian Alexandru Nicolescu

Exerciţiu de imaginaţie

 

Stau, meditez şi lansez o provocare:

Să ne imaginăm cum e viaţa lipsită de  soare.

Încet, ȋncet ȋntunericul cuprinde pământul

Cu trecerea timpului ȋţi devine rece şi gândul.

Singura sursă de lumină   

Ne vine de la lună din milă.

Oare, oare totul dispare fără soare?

Să continuăm să privim ȋn depărtare

Puterea ȋntunericului acaparează.

Primăvara nu răsare nicio floare,

Planeta devine rece şi moare.

Dar totuşi să vedem cum este şi cu soare:

E speranţa ce ȋn amurg nu moare

Şi  dă dimineţilor culoare,

Transformă ziua ȋn splendoare,

E zâmbetul ce aduce sărbătoare.

Oare, oare  putem trăi fără soare?

 

 

                                                                               Mihai Victor Afilom

 

                         Naufragiu

 

De șaizeci de zile în derivă,

Fără astrolab, fără sextant,

Minge de ping-pong pe valuri,

Sirenele, Fata Morgana și Circe,

Vrăjile, mrejele,

Am ucis Polifemi, temeri.

M-a botezat Oceanul, prietenul meu.

În arhipelagul Galapagos

Am văzut ultima broască țestoasă,

Lumea se sprijinea pe carapacea ei

La fel ca în legendele amerindiene.

Pe Kon Tiki am venerat strămoșii,

Apoi m-a azvârlit marea,

În Tahiti, l-am vazut pe Paul pictând.

„De unde venim? Ce suntem?

Încontro ne îndreptăm?”,

Apoi pe Hiva-Oa cu a sa Vahine,

Iubita mea mă așteaptă undeva

Între viitor și Golful Francezului,

Eu zbor pe aripile gâștelor sălbatice,

Nils Holgersson în basmul proprei existențe,

Mă  însoțesc Pescărușul Livingstone,

Pilot de război în zbor de noapte

Deasupra unui Pământ al oamenilor,

Da, am camarazi buni,  mă însoțesc,

Am colacul de salvare, vesta de naufragiu,

Prietenul meu Edy e în insula din ziua de ieri.

Eu l-am alungat pe luntrașul Caron,

E prea devreme  i-am zis,

Timpul meu încă mai are răbdare,

Panta Rei.

Dincolo de exagerările livrești,

Dimineți veridice,

Descoperind Americi mitice,
Pe divane psihanalitice.

Iată! i-am derutat pe toți.

Când nu m-am mai temut,

Am început să mă joc,

Am lepădat pe rând blana de lup,

Lâna de aur,

Argonauții, astronauții,

Povești, mituri, măști

Cad limite, lacăte, zăvoare.

Neboisa!

Tainicul îndemn al cavaerilor sârbi,

Corvini, creștini,

Ies din utopie cu o litanie,

Nu Benne Gesserit, nimic criptic.

Revin în lumea mea,

Iată! îmi șoptește bunicul ruga aceea simplă,

De două milenii ne ferim de ispită,

Și mereu voia e a Lui, nu a noastră.

Furtuni electrice, eretice, eclectice,

Torentele, puhoaiele, zăpoarele,

Sfărâmă piatră, lacăte, limite,

Fulgerul subliminal,

Catargul cu pânze cenușii,

Flăcările…

Iată! a rămas doar Omul,

Mesagerul a adus crenguța cu flori de cireș,

În iunie ne vom regăsi

Definitiv.

                                    Hunedoara, 13 mai 2020

 

 

 

                                                                                     Mihai Minescu

  Viața

 

Viața asta-i o părere ?

 Lumea noastră 

Noi o știm ? 

Timp născut dintr-o durere, 

Spațiul este loc-în-loc? 

Să fim Umbra visului ce scurmă 

În abisul de pe urmă ? 

Eu? !Eu pot numai ca să fiu: 

Și-asta-i tot ce știu că știu 

 Dintre toți și toate cele

 Doar un vis-în vis de stele… 

Căci al unei stele vis eu sunt

 Sosit cândva și pe Pământ: 

Cu doruri multe și iubire 

Și-un tainic gând de fericire. 

Și stea voi fi când voi pleca 

Departe, sus, în lumea mea 

De vijelii dogorâtoare, 

Născându-mă din nou ca soare!

                                     (01.11.1945-11.05.2012)

 

                                                                                                Ovidiu Țuțuianu

 

Remember Ciprian Porumbescu!

 

În secolul al XIX-lea, când societatea capitalistă se coagula mai ales „în lumea nouă”, data de „1 mai” apare, pentru prima dată, în legătură cu întrunirea, din anul 1886, a Federației Sindicatelor din Statele Unite și Canada. George Edmonston, fondatorul Uniunii Dulgherilor și Tâmplarilor a inițiat introducerea unei rezoluții care stipula ca: „8 ore să constituie ziua legală de muncă de la, și după 1 mai 1886”, sugerându-se organizațiilor muncitorești respectarea acesteia.

La data de 1 mai 1886, sute de mii de manifestanți au protestat pe tot teritoriul Statelor Unite, însă cea mai mare demonstrație a avut loc la Chicago, unde s-a soldat cu incidente violente și victime. Trei ani mai târziu, Congresul Internaționalei Socialiste a decretat ziua de 1 mai ca Ziua Internațională a Muncii, în memoria victimelor grevei generale din Chicago. Cu timpul, 1 mai a devenit sărbătoarea muncii în majoritatea țărilor lumii, diversele manifestări căpătând amploare pe măsură ce autoritățile au convenit cu sindicatele ca această zi să fie liberă.

Chiar și naziștii, la îndemnul lui Hitlerau avut tentative de uzurpare a acestor tradiții. Ziua de 1 mai s-a dorit să fie transformată într-o sărbătoare a comunității naționale germane, promițându-se construirea unui socialism național, în centrul căruia nu se mai aflau muncitorii, ci arianul considerat un prototip al celor ce muncesc.

În țările comuniste, începând cu Uniunea Sovietică, ziua de 1 mai a fost transformată într-o sărbătoare de stat însoțită de defilări propagandistice.

După cel de-al Doilea Război Mondial, când în România aflată sub ocupație sovietică a venit la putere Partidul Muncitoresc Român, în jurul anului 1946, a fost dată o dispoziţie de partid prin care toate întreprinderile erau obligate să aibă formații de cor ale muncitorilor.

În consecință, pe lângă coruri importate din muzicologia „proletară” sovietică s-a apelat și la „cântecelul de primăvară”, compus de Ciprian Porumbescu în 1880. Textul melodiei aparținea tot muzicianului, fiind influențat de versurile poetului Vasile Alecsandri și reflectând revigorarea naturii prin venirea primăverii și părăsirea anotimpului rece.

Întrucât versurile acestui cântec antrenant, transformat în marș, trebuiau să aibă un anumit conţinut ideologic, după cum precizează muzicologul Viorel Cozma, „versurile originale (rămase timp de cca 66 de ani-n.a) au fost înlocuite cu cele scrise de Maria Ranteș și sunau astfel:

 

Râde iarăşi primăvara,

Peste câmpuri, peste plai.

Veselia umple ţara,

C-a venit Întâi de Mai!

 

Muncitorii au pornit,

Şi-ntr-un glas s-au înfrăţit!

Şi ei azi sărbătoresc,

Unu Mai muncitoresc.

 

Înfrăţiţi azi cu ţăranii,

Muncitorii-n joc şi cânt,

Prăznui-vor în toţi anii,

Libertatea pe pământ.

 

Peste mări şi peste ţări,

Se adună pe cărări,

Lumea toată în alai,

Pentru al nostru-Întâi de Mai!.

 

Râde iarăși primăvara/ Cântec (Marș) de 1 Mai a fost una dintre cele mai cunoscute melodii  difuzate înainte de 1989, cântate la adunările de partid și de sindicat, la posturile de radio și televiziune, dar nelipsită la manifestările ocazionate de ziua internațională a muncii. Acum numai muzica melodioasă și veselă aparținea lui Ciprian Porumbescu. Dar cine a fost acesta?

La 14 octombrie 1853,se năştea în Şipotele Sucevei, (din Bucovina aflată în cadrul imperiului austriac) Ciprian, fiul Emiliei şi al preotului ortodox Iraclie Golembiovschi (nume „modificat” de administrația galițiană, de la       golemb = porumbel, în limba poloneză). Apoi numele „Porumbescu“ a fost folosit mai întâi ca pseudonim, şi ulterior ca nume oficial.

Micuţul Ciprian a început, de la vârsta de şase ani, studiul pianului cu Carol Miculi, apoi vioara, la Ilişeşti, cu Simon Maier, continuând la Gimnaziul din Suceava, cu Ştefan Nosievici şi, în particular, cu Anton Valentin şi C. Schlötzer.

În 1871 a participat, inclusiv cu vioara sa măiastră (Amati), la serbarea românilor de pretutindeni organizată la Putna (400 de ani de la târnosire), de societatea „România jună” în frunte cu Mihai Eminescu și Ioan Slavici.

Între 1873-1877, a urmat cursurile Institutului Teologic din Cernăuţi și, deși nu a fost hirotonit, şi-a manifestat deplin dragostea pentru Biserică, prin compoziţiile sale: Cântările Sfintei Liturghii, Tatăl nostru, Adusu-mi-am aminte, Condacul Maicii Domnului, Priceasna de Paşti şi Axion la Rusalii“.

În perioada 1879-1881 a frecventat Conservatorul din Viena, studiind armonia cu Anton Bruckner şi primind noţiuni despre muzica de cor de la Franz Krenn. Anul 1882 l-a găsit în în Ardeal, ca profesor de muzică vocală la Gimnaziul Românesc şi dirijor la Biserica Sf.Nicolae-Șchei din Brașov. Între timp s-a înscris la cursuri de filosofie în Viena şi Cernăuţi. Dragostea pentru tot ce-i românesc l-a însoţit toată viaţa. La Cernăuţi, a condus corul Societăţii culturale „Arboroasa“, iar la Viena, a dirijat corul Societăţii studenţeşti „România Jună“. Aici a scos în anul 1880 colecţia de „Cântece sociale pentru studenţii români”, printre care: Cântecul ginţii latine, Cântecul tricolorului (fost imn al României), Imnul Unirii, Pe-al nostru steag (imnul actual al Albaniei), La malurile Prutului, Altarul Mănăstirii Putna.

La 11 martie 1882 a avut loc premiera operetei sale Crai nou, în două acte, pe textul lui Vasile Alecsandri. Succesul a fost deosebit, ziarele vremii asemuindu-l pe compozitor cu Johann Strauss şi Franz Liszt.

După terminarea facultăţii, tânărul teolog a fost întemniţat aproape trei luni pentru activitatea din cadrul societăţii „Arboroasa“, militantă pentru libertatea Bucovinei de sub dominaţie habsburgică. Boala de care suferea (tuberculoză) s-a agravat foarte mult. Pe 25 noiembrie 1882 a plecat în Italia în staţiunea Nervi, pentru tratament, ședere ce nu i-a adus ameliorarea. Se întoarce la Stupca, acolo unde cântecele populare i-au legănat copilăria. Vegheat de bătrânul şi nefericitul lui tată, dar şi de sora lui Mărioara, se ridică la ceruri în dimineața zilei de 6 iunie 1883. Cel care arsese ca o torță pe altarele muzicii, credinței și patriotismului părăsea devreme această lume, care nu îngăduise din „rațiuni religioase” absurde, împlinirea marii sale iubiri pentru fiica pastorului evanghelic din Stupca, Berta Gorgon, cea care îi împărtășea sentimentul! Ciprian nu împlinise încă 30 de ani!

Opera monumentală, numărând cca 250 de lucrări în diverse forme şi genuri muzicale, l-a păstrat nemuritor în conştiinţa neamului nostru românesc. Talent complex, Ciprian Porumbescu a creat nu numai lucrări muzicale, ci şi poezii, articole de presă, a cules folclor, a redactat un manual didactic. Desigur, cea mai cunoscută compoziţie a lui rămâne, Balada pentru vioară (1880), care a impresionat nu numai generații numeroase de români dar și muzicieni străini.

 

 

Maria Boescu

Rânduri pentru necuvântătoare vegetale

Ţăranii au plecat spre piaţă de cu rouă, care cu ce a putut (cu rata sau cu maşina proprie) ca să ajungă la piaţă pe răcoare. O dată ajunşi aşează marfa tacticoşi pe tarabe, după ce s-au sfătuit în privinţa preţurilor.

Uite pe taraba asta nişte ardei de un verde smarald. Stau mai răsfiraţi ca să fie admiraţi. Lângă ei, nişte ardei mai mititei, s-au ȋnroşit de ciudă, s-au ȋnfuriat şi au crăpat. Seminţele li s-au ȋmprăştiat, dar nu-i bai: nişte vrăbii locul au curăţat imediat.

Ale cui or fi pletele astea aşa dese, vopsite ȋn verde intens? După trupurile portocalii trebuie că sunt morcovii. Lângă ei, cepele subţirele jură că nu ustură. Vecinul usturoi, cu mustăţile albe atârnân de peste tarabă tace chitic; el nu poate jura la fel, dar ȋţi face cu ochiul.

Pe altă tarabă nişte lăptuci de le spune lumea salată şi-au ȋntins fustele creţe. Ca să ia ochii cumpărătorilor le-au tivit cu violet ȋnchis.

Lângă ele stau ȋmbufnate lăptucile veritabile. Se uită chiorâş la alte vecine şi le spun ,,Sunteţi varză”! Dar mărgelele acestea roşii şi mai mari şi mai mici ce sunt? Sunt ridichile ce aşteaptă să se ȋnsoţească cu ceapa şi lăptucile ȋntr-o salată. Ia te uită! Pătrunjelul ăsta şi-a făcut frunzele permanent şi acum ȋşi zice ,,Hasmațuchi”! Multe gospodine se uită la el şi pleacă neȋncrezătoare. Pe o tarabă sunt nişte feţe palide, unele mai rotunde, altele mai ovale. Mă apropii; sunt cartofi noi. Probabil au stat prea mult la soare, căci li se cojeşte toată faţa. Cumpărătorii se uită la ei, se uită la preţ şi zic: ,, Lasă să mai crească cartofii, poate mai scade preţul”.

 

Mi-am scăldat ochii ȋn culori şi mă ȋntorc acasă cu sacoşa plină de frunze. Am ascultat sfatul medicului care mi-a spus să mănânc frunze verzi care conţin clorofilă, sângele frunzelor. E vitală pentru frunze, iar nouă ne dă energie-verde!

                                                                                                      Ovidiu Țuțuianu

 

EPIGRAME PE TIMP DE PANDEMIE CU CORONAVIRUS

 

Combinație…fatală

 

Când s-a combinat el, Pande,

Cu încoronata Mia,

Geaba sute de ofrande:

 Se întinse… pandemia!

Întoarcere…virtuală

 

Au plecat români afară,

Spre mai bine, în apus.

Se întorc buluc în țară,

Doar un virus…i-a adus!

Inutilitatea batistei

 

În acestă lume tristă,

Când prin pipăit se moare:

Mai rămâne uzul oare,

Să recurgem la… batistă?

Cauză…(ne)cunoscută?!

 

Văzând amploarea nefirească,

Ne întrebăm:  –Astă „șicană”,

E pandemie chinezească,

Sau …lucrătur-americană?

 

 

Unde dai și unde…crapă!

 

Dori „oculta” ca perechea

Să-și tempereze din amor.

Coronavirus „terchea-berchea”,

O consemnă …în dormitor!

                                                     3.04.2020

 

Ovidiu Ţuţuianu

Va trece chiar şi asta!

      

Când cercetezi oglinda vieţii, zilnic,

Poţi realiza că traiu-i „rai”sau silnic.

Reţine-atunci doar cele cinci cuvinte:

„Va trece chiar şi asta”, ia aminte!

De vei obţine realizări de fală,

Și bucuria îţi va da năvală,

Rememorează cele cinci cuvinte:

„Va trece chiar şi asta”, ia aminte!

De vei lupta din greu cu ea, tristeţea,

Ce poate ţi-a grevat şi tinereţea,

Te vor salva tot cele cinci cuvinte:

„Va trece chiar şi asta”, ia aminte!

De te întrebi cum rezistară „moşii”,

L-asaltul hoardelor şi „ciumei roşii”?

Au folosit desigur cinci cuvinte:

„Va trece chiar şi asta”, ia aminte!

Când azi coronavirus ne pândeşte,

Îl vom trata corect, dar bărbăteşte!

Ne vom gândi la cele cinci cuvinte:

„Va trece chiar şi asta”, ia aminte!

 

23 .03.2020

Oana Mihaela Gîdea

Amintiri

 

Îți amintești cum se spărgea                                                     

Lumina nouă-n mii de zări

Iar soarele tot răsărea

Deasupra noastră-n noi culori?

 

„Mi-amintesc”, spunea cândva

Dragul tău și inima

De fericire tresărea,

Când mereu el îți șoptea:

 

„Unde ești tu draga mea,

După nori sau într-o stea

Ce vegheaz-asupra noastră,

Cu privirea sa frumoasă?”

 

„Am plecat pe drumul greu

Ce duce spre Dumnezeu,

Pavat cu gânduri ce suspină

Ce conduc doar spre lumină!”

 

„Îți amintești doar cum era

Povestea Lui în noaptea grea?”

„Era pavată cu mulți spini

Oameni răi și mulți haini,

Ce nu credeau cu-adevărat,

Că Hristos a înviat!

 

Ei L-au omorât în chinuri

Pe Cel ce le va dărui,

Viața veșnică prin spinii,

Ce purta pentru-a muri!

 

A murit în chinuri crunte

Ca rege sfânt încoronat,

Aducând în schimb speranța

Visului ce l-a urmat:

 

O lume sfântă, liniștită

În care știm cu-adevărat,

Că lumea toată e sfințită

Și Hristos a înviat!

 

 

Oana Mihaela Gîdea

 

Hazardul flăcării veșnice

 

În lumea ‘ceasta minunată

Cu multe raze de lumină,

Toți ajung la acea poartă,

Unde nimeni nu suspină

 

„Toată lumea nu și eu!”!

Spun acum, oftând din greu

Gândindu-mă că tot ce-a fost,

A fost hazard, gând fără rost!

 

Nu mai încerca acum

Să-mi spui „greșești, nu-i gândul bun!”

Eu simt când nu mai sunt dorită,

Deși toți spun că sunt iubită!

 

„Gândiți un pic și ce simt eu,

Când voi plecați și sunteți bine,

Eu rămân, gândind mereu,

Că voi fugiți de ce e greu!

 

Știu că sunt mai complicată

Mai ales că sunt și fată,

Care mereu se gândește

Să fie bine, dar greșește

 

Că a uitat să mai trăiască

Povestea și destinul ei

Pe care l-ați creeat să crească,

Senin, pe bolta cerească!

 

Nu v-ați gândit niciodată

Că sunt un om care așteaptă,

Să fie vesel, fericit,

Mulțumit și chiar iubit?

 

Se pare că ați uitat,

Că sunt și alții car-așteaptă,

Șansa unei minți senine,

Alături de-un gând de bine!

 

 

 

O viață plină de iubire,

Multe flori și fericire

Trăite în orice zi,

Până când nu veți mai fi!

 

Îns-acum doar mi se par,

Gânduri simple, fără har!

Pentru că el doar s-a stins

Încercând în van s-aprindă,

Flacăra ce a cuprins,

Acel suflet o secundă!

 

 

                                                                                                                      Angela Popescu

 

Dor de soră

Adun gândurile mele dintr-un moment al copilăriei în familie, alături de mama și sora mea de 4 ani. Păzeam o cratiță cu ouă pusă pe foc.

Sora mea suflase peste oul ud spălat dinainte și le pupa pe rând înainte de a le scufunda încet în apa rece. Mă uitam “țoc-țoc” la ea cu câtă seriozitate făcea fiecare gest, trăind povestea spusă de mama ceva mai dinainte. Micuța începuse cu întrebările:

        Ce e paștele, mamă?

        E Învierea Domnului Iisus.

        Dar a murit?

        Da, vineri moare.

        Cum moare?

        Bătut de mulțime și de soldații romani care stăpâneau atunci cetatea Ierusalem a evreilor.

Mama spăla ouăle pe rând într-un lighean cu detergent, le așeza în chiuvetă și când a ajuns la ultimul a dat drumul la jetul de apă de le-a clătit. Lua unul câte unul și ni-l dădea nouă să le așezăm în cratița pregătită cu apă pentru a le pune pe foc, gesturi ce-mi vin acum cu încetinitorul lăsându-mi armonia momentului. Dialogul dintre ele a continuat.

        Din bătăi se moare?

     Aaa, nu, pentru că a fost condamnat la moarte prin răstignire pe cruce, pe care a dus-o prin cetate până dincolo de ea pe un deal, alături de alți tâlhari.

Apăruseră deja lacrimi sub pleoapele micuței mele surori, de patru ani. Am luat-o de umeri și am îmbrățișat-o.

  Lasă-mă, să văd cum se colorează lacrimile mele peste ouă și devin roșii. Uite cum clipește Învierea în ochii mei.

 

 

 

 

                                                                                                                                              Angela Popescu

Nu mai bodogăni!

Era Sâmbăta de dinaintea Învierii la o mânăstire unde am fost invitată de câteva creștine să ajut la pregătirea mesei de după slujbă. Sfârâiau chiftele din pește în tigăile încinse pe cuptorul electric din bucătărie, pe care le întorceam cu încă patru femei. Mulțimea se adunase încă de pe la ora 20,30 și mirosul lor ieșea prin ferestrele deschise. Așa ne-am trezit cu un băiat de vreo 9 ani, care a ajuns la noi și arătând cu o furculiță luată de pe masa spre chiftelele ce se prăjeau pe foc. Vorbea însă în limba engleză repede și nu se mai oprea.

        Ia nu mai bodogăni! îi zisei, dându-l în spatele meu.

Dar el reveni iar lângă plită vorbindu-ne neîntrerupt în limba sa. Atunci a năvălit părintele bucătar cu un alt cărucior de chiftele rotunjite frumos în altă încăpere, însoțit de un domn mai în vârstă, care-l luă pe băiat de umăr trăgându-l spre el. Era moș Vasile, plecat în America de o groază de ani.

        Așa, aici erai, românașule! Și apoi, către noi: Nu înțelege boabă românește.

Atunci puștiul îi răspunse mândru:

 

        Nu mai bodogăni!

Maria Chirtoacă

Vesele și triste amintiri pascale

                Învierea este sărbătoarea ce redă omului speranța în  mântuire,  în viața minunată „de dincolo” și în bunătatea fără egal a Prezenței Divine, infinit iubitoare și vindecătoare. Dar la vârsta fragedă nu prea e frământat copilul de asemenea gânduri. Genuin, el vede ajunul acestei unice sărbători ca pe un prilej de bucurie absolută, când merge la biserică și primește cozonac, prăjituri, ouă roșii. Îmi aduc aminte de  amenințările cu exmatricularea, în caz că vom fi prinși în curtea bisericii, dar mergeam cu toții și niciodată nu pățeam nimic. Cândva chiar am dat nas în nas  la ușă cu profesorul de geografie, care m-a certat de mi se îmbujoraseră obrajii și-mi vâjâiau urechile.  Fiind cel mai bun prieten al tatii,  știa bine că mama în fiecare duminică mă trimite la slujbă în locul ei, dar cred că a fost și din partea lui exces de zel „studiat”. Alte probleme n-am mai avut și, slavă Domnului,  eram mai bisericoasă în  copilărie.  În  joia Paștelui,  când se spuneau cele douăsprezece evanghelii, îngenuncheam  tot de atâtea ori, făcând de fiecare dată câte un nod,  care se putea  desface în vreme de necaz. Vinerea, pioși,  cu  lumânări și flori treceam de trei ori pe sub o masă așezată în mijlocul bisericii, sărutam crucea Domnului Iisus, iar seara înconjuram cu toții lăcașul sfânt. Sâmbăta, la miezul nopții, așteptam îngrămădiți  slujba de Înviere și răspundeam  salutului  „Hristos a înviat!”  cu un evlavios „Adevărat a înviat!”  Nouă,  copiilor și tinerilor, ne ardea mai mult de joacă, de ocheade și găseam din orice prilej să pufnim în râs.  A doua zi, primeniți și frumos îmbrăcați cu haine  noi, ciocneam în familie ouă vopsite în trei culori: roșu, galben și albastru. În paranteză fie spus,  tata  avea „metehnele” sale în funcție de anotimpuri: plângea iarna, cântând „Hora Unirii”;   primăvara, de Înviere, vopsea ouă în cele trei culori, iar  vara ne ducea  o săptămână la Nicolina, dornic să vadă trenul care trece granița spre R.S.S.  Moldovenească, unde-și lăsase părinții și frații. Și noi, nepoții, duceam dorul bunicilor pe care-i puteam vizita numai  din cinci în cinci ani, dar  gândul nostru de Paști era  la jucăria aceea imensă din lemn, căruia i se spunea „leagăn”. Pentru un leu  sau câteva ouă roșii eram așezați pe băncuțe și ridicați „în slavă”. Ne învârtea această namilă improvizată de câteva ori ușor, să nu amețim, apoi mergeam iarăși acasă pentru ouă și bani și iarăși începea învârteala.   

              Am și o amintire mai puțin veselă din timpul adolescenței. Pe vremea aceea îmi dădeau fiori câteva pasaje din  „Învierea” lui Tolstoi. Involuntar, probabil, găseam  în obiceiurile noastre bisericești  destule similitudini cu cele descrise acolo. Urmăream slujba în biserica  „gemând de lume”, priveam atentă ca Nehliudov gesturile  credincioaselor așezate  de-a stânga  stranei și ale  bărbaților cu capetele descoperite – de-a dreapta; le vedeam degetele împreunate pentru a-și face sfânta cruce și auzeam  fragmente de text  întâlnite în carte.  Mai târziu, când am ieșit cu toții în curte, din îmbulzeala  aceea aleatorie cineva a aruncat cu o piatră și mi-a spart ochelarii. N-avea rost să caut acul în carul cu fân pentru a găsi vinovatul și, oricum, nu recuperam paguba, doar era sărbătoare mare și trebuia să iertăm. Mai ales că, sunt sigură, nimeni n-a vrut să-mi facă rău dinadins…Poate c-aș fi uitat incidentul, dar în anul acela a murit fratele meu, licean și el. După spusele sale, înainte de operație a „desfăcut toate nodurile”, dar soarta lui n-a ținut cont de asta. Plecarea-i timpurie a fost o  coincidență, desigur, totuși mult timp am făcut conexiune între cele două evenimente.

        Sper ca peste mulți ani să povestim cu toții și despre  Învierea acestui capricios 2020   mulțumindu-I lui Dumnezeu pentru tot și pentru toate, privind altfel necazurile pe care acum nu le înțelegem și renăscând  din noi înșine ca după o nouă Înviere, pentru a ne bucura împreună alături de Domnul Dumnezeul nostru, al tuturora…     

 

                                                                                         

Eugenia Dumitrescu

Cristos a înviat!

Nu putem vorbi de primăvară fără să vorbim de Paşte.

Şi, e normal, totul renaşte, totul e viaţă, alta decât am lăsat-o în toamnă, în iarnă. E starea de bucurie, de încântare.

Dar fără dorinţa noastră, anul acesta am avut parte de un altfel de Paşte. Nu la natura din jur mă refer, care şi-a văzut atât de liniştită de înmugurirea, creşterea şi înverzirea proprie, de păsările la fel de cântătoare în vorbe doar de ele ştiute, nebunatice în căutarea perechii.

Nu, de un Paşte premers de spaime, frici, epidemii, pandemii, grozăvii. De stat în casă sub interdicţie, de păstrat – mascaţi şi înmănuşaţi- distanţa socială (aş fi preferat să i se spună distanţă de protecţie) şi ieşit din case două ore cu declaraţie pe proprie răspundere ca nu cumva să te plimbi, ci doar să-ţi cumperi de mâncare sau medicamente. 

Şi, totuşi, i-am fentat. În drum spre casă m-am oprit să admir un măr înflorit, cu gingaşele şi delicatele petale albe, cu rozul aruncat discret ca un văl pierdut în fuga unei copile jucăuşe. Lângă măr, un zarzăr, împodobit ca o mireasă, işi oferea cu dărnicie parfumul discret, cum doar el ştie să ne alinte, primăvara. Şi am stat… şi am ascultat zumzăitul harnicuţelor albine, in sfârşit, fericite să guste nectarul adevărat al florilor nepoluate. Şi era atâta fericire…

Dar noi, noi oamenii ?

Cred că în acest an a fost un alt Paşte, nu febra cumpărăturilor ne-a incins picioarele. Nu, am stat în case iar în temerile noastre ne-am înălţat mai mult capul, mintea şi sufletul, plini de speranţaă, la Dumnezeu, la divinitate. L-am rugat pentru noi, pentru toţi ai noştri şi pentru întreaga lume şi, ne-am rugat fierbinte, aşa cum, probabil, mulţi au făcut-o doar rareori. Ne-am pus atâtea întrebări… În izolarea fiecăruia, am fost mai uniţi în rugăciune universală cum, poate, nu a fost lumea de foarte mult timp.Asa se spune,un necaz uneşte mai mult decât o bucurie.

S-a vorbit atât de mult în ultima perioadă de fragilitatea umană şi, asa este. Noi, oamenii, nu am mai avut voie să ne apropiem pe stradă de semenul nostru, dar ne-am apropiat mai mult, sufleteşte de suferinţele celorlalţi. Ne-am speriat, dar am şi sperat.

Da, un altfel de Paşte, lipsiţi de dreptul de a participa la slujbele de pregătire din Săptămâna Mare, cu biserici în care doar preoţii au oficiat în faţa sălilor goale şi totuşi, mi-a plăcut foarte mult o afirmaţie a unui preot.”Când a trebuit să intru la altar, am strâns din dinţi ştiind că iar nu va fi nimeni în biserică dar, când am păşit înăuntru, am simţit şi mi-am spus nu, biserica e plină de Îngeri”.

M-am gândit atunci, cine ştie… poate, aşa cum planeta noastră avea nevoie de depoluare, la fel şi Biserica are nevoie de o purificare, purificare de rutina, de superficialitatea, de indiferenţa noastră. Cine ştie, când vom fi din nou liberi să trăim normal, ne vom apleca mai mult către sufletul nostru .

Până atunci, iată un altfel de Paşte, l-am trăit singuri. Ne-a unit pe toţi singurătatea, dar pe masă s-au găsit şi ouăle vopsite, cozonacul. Pentru că e Paştele, sărbătoarea speranţei noastre creştine-vom învia, aşa cum a înviat Isus. Şi vom fi alături de el, aşa cum a spus ”cine vrea să mă urmeze, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să vină după mine”.

Şi din nou, a fost un câştig. De Paştele catolic, sute de milioane de credincioşi din întreaga lume cu acces la internet au urmărit slujba Papei Francisc care a făcut apel la ”solidaritate, toţi suntem în aceeaşi barcă, nu mai e timpul luptelor, dezbinărilor, urii”.Au aprins toţi lumânări şi au strigat de la geamuri Cristos a Înviat!

Marele şi indrăgitul cântăreţ italian Andreea Bocelli şi-a oferit vocea şi cântul de laudă şi mulţumire creştină în Domul din Milano gol şi, în piaţa din faţa Catedralei lipsită de lume, tuturor celor peste 40 de milioane de ascultători precum şi celor care au privit în direct transmisiunea sau pe Youtube. 

De Paştele ortodox, o altă mare de oameni din toate colţurile lumii, după ce au stat cu ochii şi urechile văzând şi ascultând slujba de Înviere, au aprins lumânarea  pascală la geam cântând Cristos a Înviat ! 

Câtă unitate, în izolare! Nimeni nu s-a mai simţit singur!

Poate a fost Paştele în care lumea s-a rugat şi a sperat cel mai mult. I-am mulţumit lui Dumnezeu şi am fost bucuroşi că suntem sănătoşi, în casele noastre, cu dorinţa de a ne întoarce la viaţă preţuind-o mai mult, iubind-o mai mult, fără tristeţi, fără supărări.

Când nu uit, îmi aduc aminte de o povestioară – un ucenic i-a adresat, revoltat, o întrebare maestrului său- cum poţi fi vesel mereu, avem atâtea necazuri, nu avem mâncare, unde să dormim, lumea mai şi dă cu pietre în noi. Surâzând maestrul îi răspunse.”Uite, în fiecare dimineaţă eu mă întreb-Abdulah, cum vrei să fii azi, trist sau vesel, iar eu aleg să fiu vesel”. Zău că e bună această alegere !

Cum e să fii singur de Paşte ?

Vă împărtăşesc o recomandare pe care mi-a făcut-o cineva. ”Când te simţi singur, gandeşte-te la zece persoane care ţi-au făcut bine în viaţa ta şi cărora le eşti recunoscător, de la cel care ţi-a spus o vorbă cu amabilitate sau ţi-a zâmbit”. Aşa încât, la masa frumos aranjată, am ”invitat” chiar mai mult de 10 persoane (aşa, ca într-o familie sau ca la un cenaclu). Mi-am imaginat cum ciocnim un ou, depănăm amintiri şi ne bucurăm- aşa cum ne îndeamnă de atâtea ori Isus, nu vă temeţi şi, bucuraţi-vă! Şi… m-am bucurat.

 

În orice împrejurare Paştele este şi rămâne o bucurie !

Doina Zigulescu.

Paşte în Maramureş şi Transilvania

 

În anul 2018 în perioada 10-14 aprilie am petrecut 5 zile cu ocazia Sfintelor Sărbători Pascale în Maramureş şi Transilvania, într-un grup de 25 de persoane, prin intermediul unei Agenţii de Turism, care ne-a oferit şi un circuit în câteva oraşe încărcate de istorie.

Astfel, în drum spre Baia Mare, am vizitat în municipiul Alba Iulia Catedrala Ortodoxă şi Catedrala Romano catolică unde se aflau mormintele lui Iancu de Hunedoara şi a celor doi fii ai săi.

Ajunşi în Baia Mare am fost cazaţi la hotelul MARA şi am servit cina bogată în produse maramureşene, iar a doua zi îmbarcându-ne în autocar am ajuns la Cabana Suia şi cu telescaunul în masivul Mogoşa, respectiv la Lacul Mogoşa, aproape în totalitate îngheţat. Din telescaun am putut să admirăm traseele montane pline de zăpadă şi muntele peste care soarele îşi aruncă multe raze luminoase.

Revenind în oraş am vizitat Centrul Vechi cu Turnul lui Ştefan, biserica Ortodoxă „Sf.Nicolae”, biserica romano-catolică „Sf.Martin” şi biserica Ortodoxă „Sf.Mihail şi Gavril”. La orele 23,30 am plecat să primim „LUMINĂ” pentru Paşte, la Catedrala aflată încă în construcţie din 1990, având termen de predare 2027. Procesiunea s-a desfăşurat la subsolul catedralei care este amenajat să se oficieze slujbe, iar la ora 24,00 arhiepiscopul Maramureşului şi al Satului Mare ne-a chemat să luăm lumină. Am rămas impresionată de câte persoane au venit la „Înviere”, îmbrăcate frumos ca de sărbătoare, şi într-un mod civilizat cu lumânările aprinse au pornit-o spre casele lor.

Reintorşi la hotel am fost întâmpinaţi cu paşte, pască, ouă roşii şi un pahar de vin.

In ziua de Paşte, după servirea unui mic dejun”Mare” am plecat într-o excursie pe valea râului Blidar, la lacul şi păstrăvăria Firiza, unde am admirat bazinele cu păstrăvi. La întoarcere, la restaurantul hotelului am participat la masa de Paşte cu bucate tradiţionale şi un program artistic adecvat, iar seara la cina festivă am cântat, am dansat şi ne-am delectat cu păstrăv la grătar, cu fripturi şi prăjituri.

Dimineaţa, am spus la revedere Maramureşului, şi am plecat spre Târgul Mureş, unde am fost cazaţi la Grand Hotel din centrul municipiului. Ne-a făcut plăcere să vizităm oraşul, cu Catedrala Ortodoxă Mică, Catedrala Ortodoxă Mare şi Cetatea şi să participăm la mesele festive cu bucate adecvate sărbătorilor pascale.

 

Cum se întâmplă de regulă, ce este frumos se termină repede, a venit şi ziua când a trebuit să ne întoarcem la Bucureşti, în ziua de 10 aprilie având cu noi frumoasele impresii cu itinerariul parcurs. 

 

Ovidiu Țuțuianu

„PAŞTE ” ÎN MARAMUREȘ, 2018

 

Pensiunea „Cosău”-Călinești   ȚUȚUIENII-Maramureșeni

Mocănița la Vișeu de Sus – Mănăstirea Bârsana

Încă din primele luni ale anului 2018, am convenit cu soția-Elena și cu prietena ei-Cati, o experimentată șoferiță amatoare, să petrecem Sărbătorile de Paște în Maramureș. După unele cercetări pe internet, am făcut o rezervare pentru perioada  6-10 aprilie 2018, la pensiunea Cosău din Călinești, în apropiere de Ocna Șugatag.

Conform unui obicei statornicit de mai mulți ani, de când petrecem Paștele în zone păstrătoare de datini și cu obiective turistice, am întocmit un plan pe zile, ore  și kilometrii parcurși zilnic, pentru a ajunge la obiective turistice. Întrucât urma să străbatem practic țara de la Sud la Nord, joi 5 aprilie am plecat din București la ora 15,00 (șoferița noastră prestând încă după pensionare, activitatea de soră medicală la un cabinet particular) deplasându-ne pe traseul: Pitești, Rm.Vâlcea, Sibiu, Sebeș, Alba Iulia, cu oprire în „orașul unirii/încoronării” pentru cazare la pensiunea „Neptun”.

Vineri dimineața (6 aprilie) am vizitat la Alba Iulia: Cetatea și centrul istoric, cu Catedrala Încoronării. Apoi am trecut prin Aiud, Turda  cu o scurtă oprire în centrul celui de al doilea oraș al României, Cluj-Napoca. Am continuat drumul prin Gherla, Dej, Câțcău, Valea Chioarului, Șomcuța Mare, Baia Mare, Baia Sprie, Pasul Gutâi (987m), Desești, Ocna Șugatag, Călinești, iar după 4 km, am poposit într-un loc singuratec, plin de verdeață, pe malul pârâului Cosău (afluent al râului Mara), pentru cazare și cină la Pensiunea Cosău.

Patronii pensiunii (afacere familială) ne-au primit cu binecunoscuta ospitalitate maramureșană și ne-au găzduit într-un apartament din corpul principal, la etaj, cu vedere și auz la susurul pârâului.  

            Sâmbătă 7 aprilie, după micul dejun părăsim pensiunea iar mașina condusă de pilotul Cati, sub supravegherea copilotului Elena și dirijată după hartă de dispecerul Ovidiu, rulează cu viteză moderată către obiectivul zilei, „Mocănița” de pe Valea Vaserului. Din Călinești trecem prin Cornești, Ferești, Berbești, Vadu Izei, Sighetu Marmației, Tisa, Rona de Jos, Rona de Sus, Petrova, Leordina, Vișeul de Jos și ne oprim, după 60 de km., la Vișeul de Sus. Aici, cumpărăm bilete, stând la o coadă impresionantă, și ne suim în „mocănița” care ne poartă pe o cale ferată îngustă, cu multe „bucle”, ce însoțește râul Vaser, până la Paltin (22 km). După un scurt popas de relaxare și „hidratare”, revenim în „mocăniță”, care ne readuce la Vișeul de Sus. Din parcajul gării, preluăm automobilul cu care reușim să ne întoarcem, în timp util, la pensiune și să prindem dejunul, servit în condiții civilizate și destul de copios, pentru niște creștini care din motive obiective nu au ținut „postul”. După o scurtă odihnă, servim și cina, ne urcăm în mașină, deplasându-ne la Mănăstirea Bârsana, pentru slujba de înviere. Ajungem foarte repede la impresionantul complex al Mănăstirii Bârsana, trecând prin Călinești și Văleni, după numai 15 km. La „Bârsana” este lume de neimaginat, trei polițiști și o polițistă de abia fac față dirijării mașinilor până la locurile de parcare. Desigur slujba o ascultăm în mulțimea din exteriorul bisericii, avem noroc de vreme bună și ne alăturăm tuturora la cântarea tradițională „Hristos a înviat! Luăm „lumină” în candelele individuale, ne încărcăm cu energia benefică a credinței noastre strămoșești și la sfârșitul slujbei, intrăm în șuvoiul participanților la „înviere” care se îndreaptă către casă sau către locurile de parcare. După cca 1,5 km, „recuperăm” mașina și ne întoarcem rapid la pensiune, unde gazdele ne așteaptă cu tradiționalele obiceiuri de Paște: ouă încondeiate, pască și vin. Ciocnim ouăle și după „Hristos a înviat”! și „Adevărat a înviat”, măncăm din pasca proaspătat și rumenă și sorbim vinul natural, după care  ne ducem la culcare, mai senini și mai ușurați, adormind repede sub mirosul reavăn al pădurii și clipocitul pârâului ce se strecoară pe ușa balconului rămasă întredeschisă! 

În „Duminica Paștelui” (8 aprilie), după micul dejun, ne îmbrăcăm în costume populare locale și facem câteva poze, inclusiv în balconul „locuinței”. „Executăm” un tur în jurul pensiunii, luând cunoștință de anexele acesteia, precum balta cu pești și zăbovim câteva clipe la soare, pe malul Cosăului, admirând în prospețimea aerului, rostogolirea năvalnică a undelor transparente ale pârâului. Dar vine și momentul „dejunului pascal”, o masă îmbelșugată cu preparate tradiționale, servite la masa nostră, de un tânăr ospătar expeditiv, vorbăreț și hâtru. Timpul pare că s-a oprit în loc, când apare un taraf de muzică populară cu o solistă profesionistă, înveșmântată într-un superb port maramureșean. Aveam să aflăm ceva mai târziu, într-o pauză a „concertului”, că era o persoană școlită inclusiv în Capitală, fiind în prezent profesor coordonator al ansamblului folcloric din zonă. Nu mică ne-a fost mirarea când ne-a mărturisit (probabil i-a plăcut nota de sinceritate din conversația noastră) că a fost soția cunoscutului cântăreț de muzică populară (ex preot), Cristian Pomohaci!

Cina a inclus un alt moment folcloric cu dansuri populare executate de o formație locală și chiar dacă ne aflam printre „seniorii de vîrstă” ai locatarilor pensiunii, ne-am „băgat și noi la joc”, spre dezmorțirea trupurilor îngreunate de mâncare și băutură. Ziua s-a încheiat printr-un „foc de tabără”, oferit de gazde, pe malul pârâului.

Luni 9 aprilie, am avut programată o excursie cu mașina noastră în zona Certeze–Negrești Oaș-Satu Mare. După servirea micului dejun la pensiune am pornit la drum străbătând localitățile: Cornești, Berbești, Vadu Izei, Sighetu Marmației, Câmpulung la Tisa, Săpânța (nu ne-am oprit pentru că mai fusesem), Remeți, Pasul Huta (587 m). Ne oprim la Certeze, comună atestată documentar la 1329, având la nord granița cu Ucraina. Considerată cea mai bogată comună din jud.Satu Mare (după unii chiar din România), ne-au impresionat în primul rând, vilele cu etaj și arhitectură deosebită, construite de românii plecați la muncă în Vest, care ar urma să se transforme în pensiuni atrăgătoare pentru potențialii turiști ai Țării Oașului. Am mai reținut în centrul comunei : Primăria, Consiliul local și Biserica Sf.Arhangheli (1817). Următoarea oprire la Negrești-Oaș, reședința administrativă a zonei etnografice Țara Oașului. Vizităm renumitul Muzeu al Țării Oașului și admirăm costumele înfoiate, purtate cu eleganță și mândrie de oșence cu vârste diferite care se duc sau se întorc de la bisericile din localitate. Continuăm drumul prin: Luna, Vama, Orașu Nou, Livada, Cuperceni, Botiz și facem o scurtă oprire la Parcul Central din Satu Mare. Apoi, în cadrul unui scurt tur de oraș  în această urbe cu iz vestic, aflată la jumătatea distanței dintre București și Viena, la 8 km de granița cu Ungaria, cu primar de origine maghiară, reținem câteva obiective speciale: Palatul administrativ, construcție modernă gen „zgârie nor” (15 etaje, 97 m, din epoca ceaușistă/1984 !), Turnul pompierilor (47 m-1904), catedrala ortodoxă (1937)  și Biserica reformată, împrejmuită cu stâlpi legați între ei cu lanțuri forjate (1802). Este momentul întoarcerii la pensiune (desigur, pe alt traseu), așa că rulăm prin: Botiz, Livada, Livada Mică, Medieșu Aurit, Apa, Tăuții-Măgherăuș, Baia Mare, Baia Sprie, Pasul Gutâi, Desești, Ocna Șugatag, Călinești. Ajungem la dejun, iar conform programului mai vine și cina !

Marți 10 aprilie, este „ziua cea mai lungă”, de întoarcere acasă ! După micul dejun, ne luăm rămas bun de la gazde, după un sejur minunat petrecut într-o zonă care a reușit să ne deconecteze total de toate stresurile cotidiene ale Capitalei. În consecință am promis și ne-am ținut de cuvânt, trimițând prin internet aprecieri deosebit de favorabile la adresa patronilor pensiunii Cosău din Călinești. Traseul întoarcerii (cca 615 km) a inclus traversarea țării de la Nord la Sud, mai întâi prin următoarelor localități principale: Ocna Șugatag, Baia Sprie, Baia Mare, Recea, Șomcuța Mare, Valea Chioarului, Răstoci, Cășeiu, Dej, Gherla, Cluj-Napoca, Turda, Aiud, Alba Iulia, Sebeș. După un scurt popas pentru dejun pe la jumătatea drumului, am continuat prin Sibiu, Rm.Vâlcea, Pitești. La sosire seara în București, înregistratorul de distanțe al mașinii indica aproape 1600  km !

Am petrecut un Paște și am „bătut” drumuri maramureșene pe care le mai străbătusem, cu impresii de neuitat și în condiții financiare deloc exagerate. Fără a fi acuzați de naționalism sau patriotism ieftin,  exagerări  sau laude deșănțate, ne punem întrebarea retorică: Oare câți dintre românii, cu posibilități,  care din diverse motive au părăsit definitiv România sau care trăiesc încă în țară și-au dorit și au ajuns să petreacă Sfintele Sărbători ale Paștelui în zonele păstrătoare de tradiții precum Maramureșul și Bucovina (unde noi am avut „reședințe” la Vatra Dornei și Gura Humorului)?  Mare păcat, poate că a fost mai puternic mirajul străinătății! Dar  nici nu știu ce au pierdut!

 

                                                                                              15.04.2020

P.S. Chiar dacă Paștele 2019 l-am petrecut într-o altă zonă mirifică a României (Moeciu-Bran), pentru Paștele din acest an făcusem o rezervare tot în Maramureș, la o pensiune din Vișeul de Jos. Din nefericire, apariția pandemiei cu coronavirus ne-a obligat s-o anulăm. Dar cu ajutorul lui Dumnezeu, sperăm ca la momentul dispariției acestui flagel să reluăm programarea unui alt Paște luminos, cu prioritate, în nordul păstrător de tradiții al României!

 

 

Marta Arhip

Cu pace !

 Cu PACE a intrat în casa noastră Domnul ,

Iar noi c-un ram de salcie L-am aşteptat

Şi ne-am plecat privirea de la faţa-I luminată ,

Aşa cum facem de Florii , de fiecare dat`.

 

Ne-am dus în casa lui şi am împodobit-o

Şi l-am rugat de sănătate şi de spor .

Acum el vine ca să stea cu noi la masă

Şi să ne umple sufletul de bucurie tuturor.

 

De ne-a fost greu , spre El am ridicat privirea

Şi i-am spus Lui care ne este vrerea ,

Ne-am întristat că l-am văzut urcat pe Cruce ,

 

Ne bucurăm ca vine ÎNVIEREA !

Marta Arhip

 

De Florii

 

Când a apărut Iulia

Avea un înger protector

Care nici nu se născuse.

 

Mai târziu,

 îngerul

a luat formă umană

de Crin(a) şi a rămas

îngerul bun al Iuliei,

deşi, cumva,

rolurile se inversaseră.

 

 

Andana Călinescu

 

Hristos a înviat!

Frumos şi curat

Gând de sărbătoare

Ca şi cum am fi cu toţi

Pe un tărâm uitat de mare

Vorbind de una de alta

Lăsând cele rele

Pe veci să se spele

E ca şi cum

Uitate în lume

Gânduri amare se pierd

Uitate în fum

Rămânând în suflet

Mai mult loc

Pentru senin

Singuri În izolare

Şi totuşi împreună

În plin paradox

Imaginarul

Se mută în real

Va fi ce va fi

Nimic nu putem şti 

Înflorită muşcata

Îsi arată puterea

În Ziua Sfinţită

Renaşte speranţa

Grădina aşteaptă

Să fie udată

Pe aici şi prin lume

Hristos a înviat!

18.04.2020