Cenaclu

ATENȚIONARE

Întrucât revista MESAJ LITERAR  își suspendă provizoriu editarea din motive obiective în condițiile  pandemiei, materialele se trimit la adresa

iuliahasdeu.assoc@gmail.com

scrise cu caractere Times New Roman de 12, cu diacritice, textul bolduit

numele autorului se menționează înaintea textului, în partea dreaptă, italic, titlul cu 14

Autorilor li se va confirma primirea

 

Maria Boescu

 

Cinci zile în Banat

 

Toamna, o peisagistă iscusită îndeamnă la plimbare. Membrii asociaţiei noastre i-a urmat îndemnul şi au pornit spre Banat, la o întâlnire cu Dunărea. Spiritul Iuliei, patroana noastră, a fost cu noi, îndreptându-ne spre pensiunea „Iulia”la Eşalniţa. Localitateamarchează  începutul Defileului Dunării. Ce încântare să ai Dunărea la picioare, să o admiri de la fereastră!

 

Plimbarea cu şalupa a fost o adevărată aventură prin cea mai frumoasă porţiune a Defileului Cazanele Mari şi Cazanele Mici. Nu ştiam ce să admirăm mai întâi : învolburarea fluviului,sau munţii pe care s-a căţărat vegetaţia de un colorit formidabil. Şalupele lăsau în urma lor valuri înalte, bordate de dantelă din spumă. Am admirat chipul lui Decebal, cea mai mare sculptură în piatră din Europa. Doisprezece sculptori-alpinişti au lucrat zece ani la realizarea ei.

 

Ne-am apropiat de malul sârbesc ca să vedem placa memorială antică Tabula Traiana, monument ridicat la porunca împăratului Traian pentru a marca victoria asupra Regatului Dacic (anul 105).

 

Splendoare şi ruină ne-a aşteptat în a doua zi, când am ajuns la Băile Herculane. Staţiunea îşi trage numele din legenda romană a lui Hercule, care s-a vindecat de rănile pricinuite de Hidră îmbăindu-se aici. Cele nouă izvoare cu conţinut divers de minerale şi temperaturi de 36-38 gr.C sunt folosite în tratamentul mai multor afecţiuni. În secolul al XIX-lea patronajul regal a făcut din Herculane una din cele mai la modă staţiuni din Europa. A fost vizitată de mari personalităţi: împăratul Iosif al II-lea, împăratul Franz Iosef şi împărăteasa Elisabeta(Sisi). Vizitatorul e fermecat de peisajele de vis ce înconjoară staţiunea.

 

O zi întreagă a fost consacrată unuia din cele mai frumoase oraşe, Timişoara, capitala Banatului. Am fost fermecaţi de monumentele în stil baroc şi Secession. Călătoria a continuat la Lugoj la casa Max Austin. Aici am aflat povestea fascinantă a unuia dintre cei mai mari industriaşi ai Europei, unul din autorii progresului economic al României de început de secol XX.

 

Penultima zi a fost un veritabil regal. Am pornit de pe malurile Dunării şi am ajuns la Cheile Nerei, unde ne aştepta cascada Bigăr, mai sărăcită de podoaba de vegetaţie, dar tot spectaculoasă. Au urmat două ore de încântare şi uimire străbătând distanţa Oraviţa – Anina. Drumul l-am făcut cu trenuleţul de epocă, devenit vedetă pentru aparatele noastre de fotografiat. Linia ferată Oraviţa -Anina este prima cale ferată montană din ţara nostră şi poate şi cea mai frumoasă. Pe 35 km întâlnim opt viaducte şi patrusprezece tuneluri. Construită în timpul Imperiului Austriac, reprezintă un monument cultural unic în România. A primit supranumele de «Semmeringul Bănăţean» datorită asemănării cu faimoasa cale ferată Semmering din Austria. Trenul e format dintr-o locomotivă românească consrtuită special şi două vagoane cu bănci din lemn din 1914. Viteza medie este de 17 km /h, timp să tot faci poze, căci peisajul este fabulos.

 

Pe drumul de întoarcere spre pensiune ne-am oprit la poalele Munţilor Almăjului, în Parcul Mulinologic Rudăria. Am făcut cunoştinţă cu un complex de mori de apă, aflat pe lista patrimoniului mondial UNESCO.

 

Cum orice început are şi sfârşit, iată-ne în a cincea zi a excursiei, zi în care am vizitat oraşul Drobeta-Turnu Severin. Întemeiat de daci pe Dunăre acum 2000 de ani, oraşul încă mai păstrează urme vizibile lăsate de cuceritorii romani. Se poate vedea piciorul podului construit de către Apollodor din Damasc și ruinele Cetăţii Severinului. Ne-am reamintit povestea insulei Ada Kaleh, iar paşii ne-au purtat în contemporaneitate; am stat minute bune să admirăm Fântâna Cinetică, să-i ascultăm susurul. Este opera lui Constantin Lucaci, autor a încă şapte fântăni, laureat al Premiului Herder în 1984. Fotografia de grup am făcut-o în faţa cochetului Palat al Culturii ”Teodor Costescu”.

 

Am părăsit cu regret ţinutul Banatului, dar cu amintiri deosebite despre oameni şi locuri.

 

 

Radu Levârdă

 

 

 

Toamna, izvor de inspirație pentru scriitorii români

 

 

 

“Cel de-al treilea anotimp al vieții și al lumii”, cum plastic a numit toamna o colegă de breaslă, care e și scriitoare, a inspirat mulți autori de ieri și de azi din literatura noastră. Am ales spre exemplificare câteva numeF

 

Încep cu poetul nepereche Mihai Eminescu, care se adresează naturii: “Ce te legeni codrule /Fără ploaie, fără vânt/Cu crengile la pământ/De ce nu m-aș legăna?/Dacă trece vremea mea/Zua scade, noaptea crește/Și frunzișul mi-l rărește/Bate vântul frunza-n dungă /Cântăreți-i mi-i alungă/Bate vântul dintr-o parte/Iarna ici, vara-i departe”. Sau omului: “Afară-i toamnă, frunza-mprăștiată/Iar vântul zvârle-n geamuri grele picuri/Și tu citești din roase plicuri/Și într-un ceas gândești la viață toată”.

 

Vasile Alecsandri presimte apropierea iernii: “Ziua scade, iarna vine, vine pe crivăț călare /Vântul șuieră prin hornuri, răspândind înfiorare/Boii rag, caii nechează, câinii latră la un loc/omul trist, cade pe gânduri și s-apropie de foc”.

 

Nostalgia apare la Nicolae Labiș când zice: “O rază ce vine din apus/și-adună aripile și se lasă tremurând pe-o frunză/dar prea e grea povara/și frunza cade/, o, sufletul/să mi-l ascund mai bine-n piept/și mai adânc/să nu-l ajungă nici o rază de lumină/s-ar prăbuși/e toamnă”. Dar și la George Coșbuc: “Ieri vedeam pe luncă flori/mândri fluturi zburători/azi e frig și nori și vânt/frunzele cad la pîmânt/florile stau supărate/vestejesc de brumă toate/ieri era frumos pe-afară/ca-ntr-o caldă zi de vară/azi e toamnă pe pământ/vreme rea și bate vânt”.

 

Octavian Goga coboară-n grădina proprie și notează: “Toamna. Văl de brumă argintie/mi-a împodobit grădina/firelor de lămâiță li se usucă rădăcina /peste creștet de dumbravă/nori suri își poartă plumbul/cu podoaba zdrențuit㔑, adăugând: “tremură pe cîmp porumbul /și cum de la miază-noapte /vine vântul fără milă/de pe vîrful șurii noastre /smulge-n zbor câte-o șindrilă”. 

 

Mai vesel este GeorgeTopîrceanu, cu binecunoscutele versuri “S-a ivit pe culme toamna/zâna melopeelor/spaima florilor și Doamna Cucurbitaceelor/lung își flutură spre vale/ca-ntr-un nimb de glorie/peste șolduri triumfale/haina iluzorie/apoi pleacă mai departe/pustiind cărările/cu alai de frunze moarte/să colinde zările”.

 

Dintre contemporani, i-am ales pentru început pe Nichita Stănescu, Ana Blandiana, cu poezii care au inspirat compozitori, ale căror creații au devenit șlagăre cu ani în urmă. Nichita dixit: “A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva/cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta/mă tem că m-am săturat să te mai văd uneori/că or să-mi crească aripi ascuțite pân-la nori/că ai să te-ascunzi întru-n ochi străin/și pe el o să se-nchidă cu o frunză de pelin/și atunci mă apropii de pietre și tac/iau cuvintele și le-înec în mare/șuier luna și o răsar și o prefac/într-o dragoste mare”. Blandiana stă, parcă, de vorbă, cu anotimpul preferat: “Lasă-mi toamnă, pomii verzi/uite, ochii mei ți-i dau /ieri spre seară-n vântul galben/arborii—n genunchi plângeau/lasă-mi toamnă cerul lin/fulgeră-mi pe frunte mir/astă-noapte zarea-n iarbă/încerca să mă sfâșie/lasă-mi toamnă păsări/pașii mei alungă-mi-i, dimineața bolta scurse/urlete de ciocârlii”

 

Închei, cu nota de optimism din poezia lui Mircea Micu, sugestiv intitulată Toamna: “Toamnă, spune, un-te duci?/ia, mă duc să scutur nuci./toamnă, unde te grăbești//ia, mă duc să caut vești./sus în vie, jos în luncă/să dau soarelui poruncă/să coacă gutuile/să-ncălzească viile/spune, dacă te grăbești/toamnă, când te odihnești?”

 

Ne grăbim și noi, punând punct acestei selecții autumnale oferite membrilor cenaclului Asociației Iulia Hasdeu.

 

 Angela Djigola Popescu

 Corectoarea

 
Fac prezența neamului meu astral în rotații lunare și ascult liturghia de la Sihăstria, unde eram trimisă de părintele meu duhovnic Constantin Galeriu, ca să intru ucenică la părintele Cleopa pentru corectura unei cărți.

        Am înțeles că trebuia să mă prezint să fac ascultare la ce mi se va zice. Nu cunoșteam pe nimeni deoarece n-ai cum  să știi mergând prima dată într-o obște a unei mânăstiri. Stăteam la rând ca orice pelerin ajuns aici și m-am auzit strigată “Angelica, vino aici” și am văzut papucii de pânză ai părintelui Cleopa, unde trebuia să vin. Am împins un umăr în cei de dinaintea mea arătându-mă că eu sunt aceea chemată. Dar ca un zid, nu se mișca nimeni.

 Atunci am strigat: “Eu sunt, părinte”. Doar cu mâna a făcut semn să mi se facă loc și am căzut în genunchi la picioarele lui.. Mi-a pus mâinile pe cap rostind dezlegarea pentru întreg grupul și am rămas așa până la sfârșit.

 Mi-a adus ucenicul un scăunel și am așteptat, dar întrebările au venit repede și le-am completat cu răspunsurile deja pregătite de acasă. Apoi a povestit în fața tuturor pelerinilor așezați pe băncile unui mic amfiteatru ce se formase în fața chiliei sale. Fiecare își spunea povestea de acolo unde stătea. Părintele dădea răspunsurile valabile pentru toți. Eram copleșită de ineditul momentului și părintele a început cu povestea unui frate care caută isihaștii ascunși în adâncul munților noștri ca să facă o carte a sfinților români.

 M-a luat un fior când a terminat și ne-a binecuvântat să mergem la masă. Clopotul bătea chemarea. Am rămas în picioare așteptând. Părintele mânca în chilie căci ucenicul îi adusese oalele de lut mirosind  în toată casa:„Te duci în biserică după masă și părintele îți va găsi o gazdă.” I-am sărutat mâna și am plecat după grup. Mi-am găsit chiar o femeie care m-a așteptat. Se citea dintr-o carte despre un sfânt al zilei aceleia și se auzeau doar lingurile lovind vasul de inox. La sfârșit s-a făcut rugăciunea de mulțumire pentru bucate. Am luat o felie de pâine pentru că noaptea se stă la rugăciuni și un părinte a venit la mine să mă conducă unde mi s-a dat găzduirea. Dar pe drum, întrebându-mă unde m-am născut, a aflat că peste Prut și m-a părăsit brusc. Venind către mine un alt frate mi-a spus să merg la bucătărie, unde bucătăreasa e basarabeancă și va avea grijă de mine..Am tăcut mulțumind în gând pentru că aveam unde să mă culc. Într-adevăr, femeia fusese deja anunțată și îmi făcea patul ntr-un colț printre dulapuri pline cu crătiți ,farfurii, căni și pahare.M-am refugiat după un paravan cu lavoare pentru spălarea mâinilor, la îndrumarea gazdei mele: „Peste o jumătate de oră mergem la slujba de noapte. Ține până la unu. Poți să stai în locul meu din strană dacă vrei să atipeşti din când în când.” Eram pentru prima dată într-o obște monahicească și totul era necunoscut, m-am așezat pe pat să mă întind un pic.  Așa am aflat că părintele care m-a adus este scriitorul cu care voi lucra. Mi-a întins un măr pe care-l ştergea cu o încântare vizibilă.

 Am închis ochii și am adormit cu imaginea mărului. Nu stiu cum am adormit, dar m-am trezit în întunericul camerei din spatele bucătăriei. Am pipăit peretele să găsesc întrerupătorul, am făcut lumină și un călugăr m-a condus printre chilii până la gazda mea, care îmi cedase locul în strană. Am luat perna de pe scaun și am așezat-o jos la picioare pentru a îngenunchia. “Nu trebuie”, îmi zise gazda și mă aşeză  să stau jos pe banca stranei.. M-am liniștit ascultând cântarea slujbei de miezul nopții. Toţi preoții erau în altar îmbrăcați în veșminte de slujire. Totul era într-o pace deplină.

Oana Mihaela Gîdea

  

Frunza

 

Aștept ca frunza ce-a căzut

Să îmi vorbească de-un trecut

În care ea era voioasă,

          În putere și frumoasă.

 

        „Uitați-vă acum la mine:

        Sunt o mare de ruine

        Care-așteaptă-n orice ceas

                  Să vă spună bun-rămas.

 

Îns-am fost cândva frumoasă,

 Veselă, verde, voioasă

 Iar-acum nu sunt nimic,

 Nici nu pot să mă ridic!”

Oana Mihaela Gîdea

 

Reverberația toamnei

 

Aștept ca toamna cea bogată

 Să îmi șopteasc-al ei secret,

 ascult la colțul meu de soartă,

 Ce îmi șoptește ea încet:

 

Că într-o zi pe înserat

 Pe când eu așteptam s-apari,

 Un gând sfios mi-a strigat

 Că tu ești tot ce am visat!

 

Ești o dulce armonie

Ce doar pe înserat apari

Aducând atâta bucurie,

Însă prea repede dispari!

 

Ești ca vinul bun și rece,        

Ce-mi trezește amintiri

Despre visul care trece

             Și de fostele iubiri…

Ovidiu Țuțuianu

 

Beți țuică!

 

După analize ce-au durat mulți ani,

Vine-o veste bună, de l-americani:

 Cică țuica noastră, cea din prune coapte,

 Este o „minune” și n-o spun în șoapte.

 

Populara țuică, poate anima

 Bila și stomacul, dar și inima.

 Scade tensiunea și colesterolul,

 Chiar la el, ficatul, pozitiv e rolul.

 

Iată că bunicii astfel nu greșeau

 Când ajunși la boală, țuică „picurau”

 În diverse leacuri; de era nevoie,

 Beau „medicamentul”, chiar de bunăvoie.

 

Așadar române, nu mai bea prostii,

  Whisky, Coca Cola, meargă pe pustii!

  Și începe veșnic masa românească,

  Cu a noastră țuică, cea dumnezeiască!

 

Însă vezi, ai grijă, dacă vrei succes,

 Nu-ți umple tu burta cu țuică-n exces,

Căci atuncea vere, apriga licoare,

  Din remediu fi-va o otravă tare!

Oana Mihaela Gîdea

 

Timpul

 

 

 

Când vrei să vezi prin timpul ce-i adunat la spate,

Privește înainte, cu gândul dus departe

Spre acele zări ce au fost cândva,

Visând numai la noaptea ce a trecut deja.

Ea s-a pierdut prea lesne prin timpul infinit,

Lăsând în urmă gândul și timpul obosit

De mult prea multe griji, probleme grele,

Care mereu aduc doar lucruri rele.

Dar timpul a trecut, iar răul s-a uitat,

Lăsând în loc speranțe și gândul mult visat:

-Acela de a fi totdeuna fericit,

Cu zeci de  bucurii și mereu mult iubit.

Oana Mihaela Gîdea

Declarație

 

Iubitul meu cu ochi ca marea

Eu văd în ei numai chemarea

Rostită într-o zi de mai,

În care îmi spuneai că stai

 

Lângă mine-n orice zi,

Până timpul va sfârși

Orele târzii din noapte

Preschimbate-n mii de șoapte.

 

Când îmi spuneai timid, sfios,

Că eu sunt visul cel frumos

Ce îți luminează viața

Aducând cu el speranța

 

Unui început senin,

Duios, dulce și sublim,

De care ne vom aminti.

Cu drag și dor ne vom iubi!

Ovidiu Țuțuianu

 Spovedania unei generații „trecute”

 

Ajunsa-am generație ”trecută”,

 Crescută în durere și nevoi.

 Dar pentru starea de-azi, mereu acută,

 Eternii vinovați nu suntem noi!

 

Nu noi exclus-am melosul din cântec

 Și nici talentul din oricare loc.

 Vigoarea strămoșească din descântec

 Și am redus amoru-n simplu joc!

 

Nu noi am renunțat la politețe

 Și la familia ce ne-a unit.

 Chiar la respectul pentru bătrânețe

 Și la slujbașul bine instruit!

 

Nu noi redus-am cultul pentru țară

 Și pentru limba veche din bătrâni.

 Nu noi gonit-am tineretu-”afară”,

 Să fie robi la lacomii stăpâni!

 

Nu noi am demolat ”economia”

 Și am lăsat pământul la străini.

 Nu noi am instalat la vârf prostia,

 De vindem grâu și importăm făini!

 

Nu noi ne-am ploconit la ”Europa”,

 Și totu-n presă am bârfit cu spor,

 A țării inimă vizând sincopa.

 Pierdut-am demnitatea de popor!

 

Desigur, noi ”ne ducem” c-așa-i viața

 Dar ce va fi cândva în viitor?

 Rămâne numai singură speranța

 Că se va naște-un brav conducător!

 

Ovidiu Țuțuianu

Refuz la însurătoare

 

La o sinagogă, într-un colț uitat,

 Plânge tânăr Itzic trist, neconsolat.

 Întrebă rabinul, când l-a reperat:

 -Ce-i cu tine dragă, de ești disperat?

 -Ce să fie Rabi vreau ca să mă-nsor,

 Știu că lucrul ăsta nu e prea ușor.

 Așa că la mama prezentat-am des,

 Multe fete cușer de mare succes.

 Însă din păcate chiar cu ăst temei,

 Nu a fost niciuna fix pe placul ei.

 -Nu fi trist băiete, am să-ți dau un sfat,

 Ca să treci cu bine cumpătul iscat;

 Să alegi o fată și vei căuta,

 Să semene-n toate, chiar cu mama ta.

 -Venerabil Rabi, sfatu-i special,

 Îl voi pune-n practici că e genial!

 

 După luni vre-o două, Itzic, în sfârșit,

 Reveni la Rabi trist și copleșit.

 -Spunem dragă Itzic, ce s-a întâmplat,

 Sfatul meu întocmai tu l-ai aplicat?

 -Da, găsit-am fata și este „pe bune”,

 Dar acuma tata-i cel ce se opune!

  • 1630350819056
  • 1630350819055

Eugenia Dumitrescu

 

Caravana literară … în drum spre Căciulata

 

Conform unei bune şi frumoase tradiții pe care Asociația noastră o are, aceea de a porni o caravană literară pe ”cărările” patriei, am plecat la drum, intr-o superbă zi de august a.c., cu destinația Căciulata. Ca de fiecare dată, organizatoarea excursiilor, colega noastră Nicoleta Munteanu, a avut în vedere un traseu în care partea turistică să se împletească cu cea istorică şi culturală.

 Un drum cu peisaje variate de munte şi localități frumoase, ne-a purtat până în stațiunea balneoclimaterică Căciulata, judeţul Vâlcea, Oltenia .

 Trecând prin marele parc, îngrijit, curat, cu multe flori şi pomi bătrâni, îmbietor în a te plimba sau a te relaxa pe o bancă, ne-a așteptat o cochetă ambarcațiune cu care am făcut o scurtă plimbare pe Olt.

 Nu e lipsită de interes o legendă a Oltului care spune că, într-un vârf de munte, un împărat ridicase o cetate cu doua turnuri. Plecând el într-o vară la război, nu s-a mai întors acasă.

Împărăteasa şi-a trimis slujitori să-l caute peste tot,dar împăratul nu a mai fost de găsit. Cei doi fii ai împăratului rămaşi acasă lângă mamă, erau total diferiţi.

Dacă unul stătea în turnul de miazăzi, celălalt, precis era în turnul opus, unul era mai iute, altul, mai calm, mai linistit. Pe acesta din urma îl chema Mureşul, iar pe cel neliniştit, Oltul. Văzând că nu reuşeşte nimeni să dea de urma împăratului, cei doi tineri decid să plece ei înşişi în căutarea tatălui. Deşi au jurat mamei că nu se vor despărţi, bineînţeles că unul a luat-o într-o parte, celălalt, în partea opusă. Numai că, la un moment dat, li s-a facut dor unuia de celălalt, însă.nu s-au mai putut întâlni. Acasă, împărăteasa îşi dă seama că ei s-au despărţit pe drum şi, cu toată durerea, porneşte în căutarea lor. Zadarnic, nu i-a aflat nicăieri. Disperată, işi plânge fiii, iar din lacrimile sale au țâşnit cele două râuri- Mureșul şi Oltul, bineînţeles Oltul, mai inspumat printre stânci iar Mureşul mai linistit, la şesuri.

 De pe firul apei, am putut admira întreaga aşezare a staţiunii Căciulata, cu hotelurile de pe malul râului şi, desigur, munţii Cozia şi Căpățânii. Şi munții Cozia au o legendă proprie, despre o frumoasă copilă de cioban- Coziana.

 Odată incheiată plimbarea pe Olt, ne-am îndreptat spre Mânăstirea Cozia, obiectiv religios cu semnificație istorică deosebită. Ctitorită de Mircea cel Bătrân, biserica, parcă te obligă la tăcere şi respect, la reflecții asupra trecutului. Şi cine nu-şi aduce aminte măcar câteva versuri din cunoscuta poezie:  Umbra lui Mircea la Cozia, de Grigore Alexandrescu. Să ne reamintim: Sărutare, umbra veche! Primiimeşte -nchinăciune/ De la fiii României care tu o ai cinstit / Noi venim mirare noastră la mormântu-ţi a depune/ Veacuri ce-nghit neamuri/ Al tău nume l-au hrănit.

 Picturile interioare, refăcute cu aproape.5oo de ani în urmă, pe vremea lui Neagoe Basarab, emoționează și în prezent. Tot el a construit și fântâna din exteriorul bisericii, ce-i poartă numele.

 Revenind la biserică, în pronaos se găsesc mormintele lui Mircea cel Bătrân și al monahiei Teofana, mama lui Mihai Viteazul, călugăriţă după moartea fiului său (1605).

 In sfârşit, ne-am oprit apoi la muzeul tradițiilor vâlcene, unde, din 1968, au fost aduse case din tot judeţul, pe o suprafață de aproximativ 17 ha., spaţiu donat de o familie de învățători. Nu putea lipsi nici școala, cu cele două clase și o cancelarie, clase împărțite pe grupe- copii de clasa 1-2 şi 3-4.

 Un loc anume este rezervat şi costumelor populare zonale.

 Gata, obiectivele propuse au fost îndeplinite, așa încât, înapoi spre București dar, nu chiar aşa, direct. Evident am făcut un popas …culinar, la renumiții mici de Deduleşti.

 A fost o zi minunată, nu doar pentru că soarele a strălucit pecer, ci prin toată încărcătura de frumos de care ne-am bucurat.

Angela Djigola Popescu

 

Toamnă îngândurată

 

           În agonia zilelor de vară revăd frunze înnălbite pe ape, crengi de tuș prinse de cer, reaud suspinul ramurei amăgite de vânt, resimt mișcarea toamnei îngemănate cu iarna.Lungul anotimp s-a născut pentru mine cum niciodată nu a mai făcut-o, cum nu aș fi în stare să fac pentru nimeni o prelungire în astenie. E galben mult și chinuit de verdele nepieritor, e galben mult și învăluit în roșu arzător, e galben mult și îngândurat de raze pieritoare, e galben mult de toamnă nesfârșită, grea de dorinți, de împliniri, de toamnă iar. O toamnă ce se dă în dar.

 

E ca întreaga Fire: nu îi pasă dacă primitorul își merită darul. Acum, după ce a dat, este mult mai liberă, se simte ea însăși mai bună. E toamnă rotundă. Se rostogolește. Nu am cum să o ocolesc și am ajuns din nou la mine, la mine însămi, mereu nesătulă de Toamnă

 

Ovidiu Țuțuianu

 

 Păcăleala de 1 aprilie

 

 

 

Nu ne mai pleacă tinerii „afară”,

 

Ba și mai mult, ei se întorc în țară.

S-au ieftinit cartofii, energia,

 

 

S-a izgonit din presă calomnia.

 

 Românii sunt uniți ca niciodată,

 

 

Băiatul e…băiat și fata …fată.

Vecinii noștri ne iubesc cu toții,

 

Au dispărut corupții și chiar hoții!

 

                                Bătrânii nu mai sunt acum de vină,

                               Și tineretu-n fața lor, se-nchină.

                               Conduc pe funcții mari numai deștepții,

                               Nu mai avem acum deloc decepții!

 

 Avem justiție, avem cutume,

 

Azi România-i cineva în lume,

 

 

Se-nclină-n fața ei tot mapamondul :

 

 

Și la finanțe, colosal ni-e fondul!     

 

Așa că dragi români, în prag de Paște,

                   Un viitor de aur va renaște

Și în curând în minunata țară

 

Vor ferici români sosiți „de-afară”!

 

 ………………………………….

 

      Nu disperați, că-n Europa „oarbă”,

 

 Vor domina acei cu fes și barbă!

Crina Decusară Bocșan

 Cronica Pandemiei în parodie

 

        Bate vânt de primăvară încărcat cu o povară. În ce vară ? În ce an ? Anii trec ca apa..Așa se  scrie Hronicul vechimii pandemiei de când a fost adusă ba din dreapta, ba din stânga, precum s-a scris cândva Hronicul vechimii moldo-vlahilor.Era primăvară, era luna mărțișorului. Așa cum scrie în Cronică, luna martie e lună de tristă amintire au fost odată nămeți mari  până la ferestre de au murit oamenii în case, a fost cutremur vehement, iar de data asta am aflat că de 8 martie nu se mai întâlnește om cu om nici la spectacole, nici la restaurante, ci ne” jucăm” de-a carnavalul:uite masca, nu e masca. Nu se găsesc măști la colț de stradă și se îmbogățesc mascații care le vând cu 10 lei perechea. Firește că  preferăm perechea pentru că oamenii au două nări și o gură care vorbește cât pentru doi. Cu masca pe față, călătorii din autobuze, tramvaie și alte variante de călătorii în comun nu mai au chef să converseze. Deocamdată tăcerea asta cu care nu suntem obișnuiți ni se pare nesănătoasă, dar ne vom reveni și vom ridica vocea mai sus, mai tare să se audă bârfele urbane. La început Domnul Coronavirus a vorbit chinezește: ba sin yo-yo, ba ka-pa-moto. S-a înțeles cu șerpii și liliecii de pe fluviu Galben până i-a băgat pe toți “ochii oblici” în casele lor. Pas cu pas doamna Pandemie a luat-o razna uitându-se peste munți și mări, unde a zărit stadioane pline, cafenele aglomerate – hop și ea azvârlind din coșul abundenței strănuturi acidulate. Pur și simplu dă de pomană în amintirea ciumei și holerei. Coronavirusul nou-nouț  și prosper învață englezeasca cu hau-hau și du-iu-hau-hau ca să pătrundă mai ușor în autobuzele din Roma, în metroul aglomerat din Londra. Pe naționaliștii londonezi îi amenință cu bețișorul de guturai și tuse , ba chiar negociază vaccinarea cu deja soacră mare din palatal Bukingam. Legenda urbană spune că balarul pandemic ar fi fost teleghidat de pe Venus. Acolo străbunii Megan-ei s-au catapultat drept sosii ca să nu devină zombi. Au americanii zombii lor autohtoni, de ce ar mai avea nevoie de importuri ?!Vara aduce depresii, șefii halatelor albe au promis că la căldură virusul ucigaș își va da duhul. Erau pronosticări și pronosticuri. Și așa cum la Pronosport sau Pronoexpres ori Loto  nu se câștigă decât din întâmplare, la loteria pandemiei nu s-a câștigat nici măcar experiență. De la Hopa-Mitică “uite masca, nu e masca”, s-a trecut la “declarația pe proprie răspundere”. care suna cam la fel cu cea de la ofițerul stării civile când “vrei sau nu să o iei de nevastă “este fără “jur”.  Înașa zisa traducere liberă asta înseamnă:” promit să nu ies din casă decât de la ora 10 la 12”, “promit să nu mă duc în altă parte decât la dentist, la poliție și – eventual – la lucru dacă nu se folosește telelucru”,” promit să stau de bună voie și nesilit de nimeni în carantină voluntară” și alte variante. S-a mărit numărul pseudo-medicilor care cu termomentrul controlează temperatura la intrarea în magazine. Se înregistrează un apetit exagerat pentru excursii cât mai extravagante. Doar nu va da lumea bani pentru aparatură în spitale, în loc să plece către locuri exotice, ba chiar și în Univers, dacă ar mai fi locuri în naveta spațială. Să nu cumva să se creadă că nu avem posibilități! Simțim că suntem în Europa,  și la fel ca toți ne împrumutăm noi tulpini de viruși de unde putem, fie Anglia ori Spania, poate chiar din America Latină, numai de la unguri – nu. Îi sabotăm. Pe ruși îi refuzăm pentru că nu ne-au făcut oferte.A trecut vara cu promisiuni suspendate în Univers, pierdem numărătoarea zilelor pandemiate, pierdem personae apropiate înregistrate sec pe burtiera ecranului de televizor ca decese, ba 45, ba 130, pierdem răbdarea de a aștepta sfârșitul pandemiei, pierdem încrederea în magia vaccinului. Mai ales că nu este doar unu. Ce-și face omul cu mâna lui…înseamnă că el caută cu lumânarea pocinogul și-și alege singur verdictul. În toamnă se redeschid – care cum vor – școlile, așa că a venit momentul protestelor și rețelele de socializare apelează în toate țările să se iasă în piețe, să conteste pe toți și pe toate. Fie legi, senatori, imigranți, profesori, violatori, lesbiene, rromi, biserici – toți trebuie să se audă nominalizați în Piața Constituției, că probabil acolo se fac legile și contralegile.

          La coada cu programare pentru vaccinare spiritele (participanților!!!) se aprind pentru că fiecare știe mai bine decât oricine care este adevărul gol-goluț, deși unica sursă de informații sunt trei: radio Erevan, Europa liberă prin moștenitorii ei legali la Antene și Aria 51 -adică – Baza extraterestră universală pământească .Brusc, un domn cu pălărie medievală vrea să fie purtătorul de cuvânt scris și oral al celor de față și se impune cu tupeu. Se laudă că știe culoarele subterane ale buncărului lui Ceaușescu, unde parlamentarii s-au refugiat deja.. Iar o fostă profesoară cu pensie de mizerie îl susține, căci sunt coridoare dacice, dinainte de Traian romanul, nu Traian Băsescu cel cu șapte vieți după coborârea de pe soclu.

          Coboară foile din calendar și e cât-pe-aci să se împlinească anul de când coronavirusul domnește în Europa, Asia, Africa și imensa Americă pe toate părțile.A trecut primul val. Dacă a fost primul, înseamnă că urmează al doilea val, altfel s-ar fi numit doar “valul”. Va veni și al treilea val. Bine ar fi să avem de numărat numai până la trei. Omenirea a obosit de atâtea informații și contrainformații pe frontul invizibil. Cercetătorii sunt vanitoși și din când în când ies cu declarații halucinante sau măcar semihalucinante de tipul: virusul nu există, virusul e nevertebrat, virusul provine de la păpădii, virusul plouă din lună, virusul ni l-au plantat extratereștrii, când, de fapt se știe cu certitudine a alunecat de pe filele ceruite ale Vechiului Testament. Aceasta este varianta corectă, altfel, de ce se vorbește de Noul Testament ?! Acum se închid – se deschid școlile, se închid – deschid restaurantele, se circulă -nu se circulă cu declarații de eliberare, se vaccinează – nu se vaccinează și tot așa se toarce timpul.E rândul manifestărilor de stradă.  Vociferări. Căutăm dreptul la libertate și la liberă expunere. Dăm mâna cu Covidul, îi dăm brânci și pleacă atunci când vrea dânsul, când raportează:” Misiune îndeplinită”.  Cum raportează ? Cui raportează?  Simplu, pe WhatsApp, către cei care au hotărât. Dar cine a hotărât invenția sau descoperirea asta? Cel de sus? Cel de jos care e sus cu mască sau fără mască de extraterestru.

Camelia Georgescu

 

Delta Dunării

 

Asociaţia Culturală Iulia Haşdeu a organizat o frumoasă caravană în Delta Dunării, în perioada 9-13 iunie 2021.

 La bordul unei mici ambarcaţiuni, în timp de câteva ore, s-a făcut o minunată plimbare pe braţul Sulina – un rai al păsărilor deosebite – care par marii ocupanţi ai fluviului Dunărea.

 Am poposit pentru o scurtă vizită în oraşul Sulina, cândva mare port la Dunăre. Sulina, după numele capului unei hoarde cazace, este poarta Dunării, şi găsindu-se la capătul unui drum de apă, a trăit si trăieşte din activitatea portului. Oraş creat numai pentru nevoile navigaţiei, a fost condamnat să-şi piarda reputaţia de mare centru maritim: alt braţ al Dunării a fost ales ca poartă principală a Dunării.

 Această mirifică zonă a fost descrisă de scriitorul Jean Bart (Eugeniu Botez), în cartea sa EUROPOLIS,  povestind despre viaţa  oraşului, în perioada în care a fost marinar. Sulina, cândva un oraş înfloritor, trăieşte astăzi din amintirea trecutului.

 Un alt obiectiv al frumoasei noastre excursii, l-a constituit vizitarea mânăstirilor din zonă. Astfel, am vizitat Mânăstirea COCOŞ, unde sunt adăpostite moaştele sfinţilor ZOTICOS, ATALOS, KAMASIE şi FILIP, precum şi mânăstirile SAON şi CELIC-DERE, în ultima aflându-se icoana Mântuitorului, care se şterge singură.

 In mod deosebit ne-a impresionat mânăstirea SAON, mărturie  a        Se află pe malul bălţii cu acelaşi nume şi a luat fiinţă în anul 1846, atunci când Dobrogea era sub stăpânire otomană. După revenirea Dobrogei la ţara mamă România, aceasta împreună cu toate mânăstirile şi bisericile acestor locuri, au trecut sub jurisdicţia Episcopiei Dunării de Jos. .Aceste lăcaşuri sfinte reprezintă o pagină de istorie şi spiritualitate ortodoxă românească, fiind în acelaşi timp un paradis pentru toţi care vin aici cu credinţă,

 Amurgurile liniştite ne aduceau la pensiune spre a saluta lebedele, care, ca,în poezia lui Eminescu, se adunau “către trestii să se culce”

Ovidiu Ţuţuianu

 

 Rugă

 

În memoria lui Antoine de Saint-Exupéry,

(poet, romancier, jurnalist, aviator francez, 1900-1944)

 

Mărite Doamne, nu îți cer minuni,

Sau bogății absurde Să-mi aduni.

Dă-mi doar putere zilnic, și Să-mi zici,

 Cum oare să-mi duc viața cu pași mici?

 

Atent mă Fă, sensibil, inventiv,

  Ostil rutinei, calm și receptiv!

  Corect sămânța vieții să o cern,

  Îndrumă-mă esența s-o discern!

 

Mă-nvață să fac timpul prețios,

  Să pot vedea oriunde ce-i frumos.

  Țintind valoarea ca să nu greșesc,

  Iar bucuria artei s-o găsesc.

 

Arată-mi cale-adevărată, Te implor!

  Căci visele nu sunt un ajutor.

  Nici dorul aprig pentru alb trecut,

  Nici pentru viitorul prefăcut!

 

Ajută-mă să fiu aici și-acum,

  Aflat pe al firescului meu drum.

  Pavat cu greutăți și cu dureri,

  Ca să le-nving, Tu dă-mi puteri!

 

 Să-mi amintești de adevărul strict,

  Că între minte și-inimă-i conflict

  Deci rogu-Te trimite-mi adevăr,

  Dar cu blândețe nu doar în răspăr!

 

Învață-mă, să rabd și să aștept,

  Prietenia-n oameni s-o deștept.

  Inspiră-mă să nu devin avar,

  S-ofer „căldură” unde-i necesar.

 

Condu-mă să ajung la cei căzuți

  Și să-i ridic apoi către virtuți!

   Nu-mi da „măriri” ci rogu-Te să-mi zici:

   Cum oare să-mi duc viața cu pași mici?

Ovidiu Ţuţuianu

 

 Corectitudine politică

 

Nu-i spune negrului, că-i negru,

   Și nici țiganului, țigan.

   Iar dacă ești un tip integru,

   Nu separa după „organ”!

 

Nu-i spune grasei că e grasă,

   Și chelului că este chel.

   Nu e permis să fii frumoasă,

   Ci cu pocitele un fel!

 

În globalism e o eroare

   Ca să te bucuri alb de ești.

   Să fii atent cu-a ta culoare,

   Că s-ar putea să o pățești!

 

C-așa pățiră marii maiștrii,

   Ce doar elitei „foc” i-au dat.

   Chiar de s-au ridicat la aștrii,

   Cântarea lor…s-a perimat!

 

Să nu-ți susții inteligența,

  Că îi discriminezi pe proști;

  Mereu au trează vigilența,

  Cu adevăr să nu-i împroști!

 

Să nu conteze niciodată,

  Că-s blugi, fustițe, băști sau frac.

   De e băiat ori de e fată,

   Pentru ocultă-i tot un drac!

 

Familia-i acum formată,

   Nu din bărbați și din femei,

   Din parteneri e reformată:

   De gradul unu, doi sau…trei!?

 

Să nu-ți afirmi cumva credința,

   Că deranjezi pe cei din jur,

   E mult mai „trend” să-ți dai silința,

   Să-nșeli, să minți, să fi sperjur.

 

Să nu ai personalitate,

   Să fii docil, umil, supus,

   Căci viitoarea societate,

   Îți spune ea…„ce e de spus”!

pantof-barbat

Oana Mihaela Gîdea

 

Cugetările unui pantof

 

Zi de zi sunt umilit,

Murdărit și chiar strivit

De nemiloasa greutate

A celui care vrea să poarte

O piele nouă, delicată

Pe-al său picior ce altădată,

Mergea pe drumul pietruit,

Ignorând al meu icnit.

Pietre și asfalturi dure

Au fost nevoiți să-ndure

Obrajii-mi fini și delicați,

Pe drumul plin de pari uscați

Pe care-a trebuit să trec,

Uitând pe loc de ‘cea durere,

Ce mă chinuie-n secret,

Numai pentru-a ta plăcere.

Dar nu-i pasă nimănui

Când mă întâlnesc c-un cui!

Mi-e prieten, îl iubesc,

Însă îl cam ocolesc.

Fiindc-a noastră întâlnire,

Se termină cu-n om grăbit,

Ce nemilos mă calcă-ntruna,

Provocându-mi răni la infinit!

Ce mai viață grea și soartă

Au chiar cei care îmbracă

Piciorul gol și dezbrăcat,

Al celui care stă în pat!

Dar suntem totuși fericiți

Fiindcă suntem cei iubiți!

Deși călcați doar în picioare,

Vedem mereu raza de soare

Cum se pierde-n depărtări,

Departe-n zări și noi culori!

Dar de-aici de jos îmi pare,

Lumea-ntreagă mult mai mare!

pantof-dama

Angela Djigola Popescu

 

 

 

Plângerea timpului

 

 

 

        De o vreme lipsesc din timpul meu, golit de vestea plecării in altă lume. Câte lumi cunosc?

Râul vitalităţii işi duce sensul incă. Nu, mai stai. Cuvinte aşezate în coperţile unor popoare mişcătoare care işi gospodăresc viitorul  când şi-au fixat locul.

Aşa primeşti neamurile. Au alte gesturi, alte culori de pe cuvinte, sunt suflete diferite.

Sunt încă eu. Din când în când cobor în mine să-mi strig numele. Nu stau în calea nimănui. Mi-am trudit respiraţia. Am îmbrăţişat zorii de ziuă cu acceptarea lor de dincolo pentru munca mea.

Ies la fereastră să-mi caut privirile în scoarţa copacilor sădiţi lângă casă. Miros tăcerea dintre noi şi muşc din coltucul unei pâini de cuvinte coapte ale unei viitoare cărţi.

Anaeli

 

 

 

Zi de poezie!

Zeiță a gândului,

Strună a cuvântului,

Zborul către Cer,

Taină și Mister

Și zbateri de gene

Trecute – n poeme,

Susur de izvoare

În lumi trecătoare,

Fruntea cea plecată

În sudori scaldată,

Lunga căutare

De rime – arzătoare,

Speranță și rugă,

A inimii fugă.

 

 

Floare pe răzor,

Lacrimă de dor,

Legănări de ape

Sub adânc de pleoape,

Viscol și furtună

Și iar vreme bună.

Aură se sfânt

Și idei și cânt,

Încă și mai multe,

Mari și mai mărunte,

Toate la un loc,

Ca – ntr-un sacru joc,

Au fost și – or să fie,

Dulcea poezie!

Crina Decusară Bocșan

 

                                   Pandemia, bat-o vina !

              

           Este la modă Pandemia. “ Doamna Pandemie”, căci se zice că tot ce este rău pe lumea asta  – începând cu tornadele, furtunile și încheind cu erupțiile  vulcanice – poartă denumiri  consacrate persoanelor de sex femenin. Ca orice femeie, ea se respectă și întoarce capete ca atinse de lovitura ghilotinei. Ca orice femeie poate să-și ignore eșecurile, dar perseverează în tactica perversă de a deveni învingătoare. Dacă nu învingătoare, măcar câștigătoare, căci negociază fiecare mișcare. Sunt  jocurile copilăriei pe care le  transpune  în jocuri de societate până reușește să le machieze în  jocuri psihologice: le aruncă cu dezinvoltură ca un lasou, sau ca o plasă uriașă , ca un năvod.  Primele care cad în plasă sunt ceasurile..Sus masca , jos masca, cine nu e gata îl ia cu lopata.  Cine ? Pandemia.În orice casă sunt măști antipandemie, însă numai ceasurile le poartă. De aceea  nici unul nu spune  ora adevărată. Sunt haioase, mincinoase, ambițioase, ironice, dominate, monotone, iscoditoare, băgărețe în cotidianul aparent banal. Unele tic-tăcăie, celelalte tac-ticăie și bâzăiala lor  intră în bucătărie și în parlament, în facebook și în tabletele date preșcolarilor  să învețe să deseneze, în zilele de sărbătoare și pe timp de eclipse, mai ales dacă ar fi  eclipse dublă. Ceasurile se autointitulează în orologii, pendule, clasice, mecanice, electronice, de mână, de damă, de firmă, pretențioase cu indicarea orei, pașilor, temperaturii și se preconizează să arate și ce vei mânca la cină. Toate-toate, chiar cele mai toate socializează. Fie on-line, fie prin skipe, ori prin microfon ceasurile bârfesc, se acuză  sau se justifică  cu comportament adolescentin ori spre senilitate. Când ceasurile dau interviuri, ele își dezvăluie identitatea, mentalitatea și targhet-ul. Se împletesc în conspirații despre pandemie, se ascund în slogan politic antisocial, însă concluzia se leagănă între; “timpul trece prea încet” și”timpul trece prea repede”, după cum se pliază fiecare. Avem de ales între “marea transformare”, “resetare” sau măcar adaptare, și respectiv însingurare în fața televizorului, telefonului și facebook-ului versus  întâlniri față în față spre a anunța, a comenta, chiar a bârfi despre alienare și depresie. Pentru toți pendula ține ritmul timpului astral și bate în vers eminescian:Vreme trece, vreme vine, virusul nu se menține: a trecut și nu mai vine. Optimismul ne convine.

Doina Zigulescu

 

În Egipt…după 21 de ani

 

În plină pandemie de coronavirus am plecat în perioada 20-31 martie a.c. să revăd cea mai veche destinaţie turistică din lume: Egipt. Cu misteriosul Nil dar şi cu plaje idilice cu ape turcoaz şi corali coloraţi, Egiptul m-a impresionat şi de data aceasta.

 În Cairo – capitala statului cu cea mai mare aglomerare urbană de pe continentul african (peste 6 milioane de locuitori) – am început vizita la Muzeul de Egiptologie, care adăposteşte cea mai bogată colecţie de artefacte din perioada faraonică, cea mai preţioasă comoară fiind colecţia faraonului Tutankhamon cu obiecte de cult, bijuterii, statui, sarcofagul în care a fost înmormântat şi celebra mască mortuară din aur. Am făcut o incursiune şi în partea islamică a oraşului la citadela Saladdin care se mândreşte cu faimoasa Moschee de Alabastru a lui Mohamad Ali.

 Alexandria – oraş infloritor şi capitala Egiptului în perioada greco-romană – a rămas un oraş legendar învăluit în mit: cetatea lui Alexandru cel Mare şi a Cleopatrei, oraşul celebrei biblioteci antice şi a farului în formă de turn de pe insula Pharos.

 Mergând 30 de km spre Sakara, am vizitat piramida în trepte a lui Djoser faraon în sec.2 Î.H, cu un vast complex mortuar, apoi Mensis, un muzeu în aer liber, prima capitală a morţilor (Sakara fiind prima capitală a viilor), cu multe reprezentări în granit a faraonului Ramses al II-lea şi prezența din alabastru al celui de al doilea sfinx.

 Pe platoul Giza am revăzut piramidele lui Keops, Mikerinos şi Kefren – bine cunoscute embleme ale Egiptului, iar Sfinxul creatura enigmatică cu trup de leu şi chip de om, este cel mai vechi monument de sculptură din Egiptul Antic.

 Nu am ocolit nici giganticul baraj de la Aswan construit în anii 1960-1970 cu prezenţa masivă a constructorilor români, obiectiv strategic, o construcţie uriaşă făcută pentru a controla inundaţiile cauzate de revărsarea Nilului, a asigura apa pentru irigaţii şi a genera electricitate, precum şi templul Philae dedicat zeiţei frumuseţii Isis.

 Complexul de la Abu Simbel format din două temple tăiate în piatră, pe a cărui faţadă domină masivele statui de piatră ale lui Ramses şi soţiei sale Nefertari, a fost construit în sec.XIII-lea Î.H., pentru a intimida rivalii nubieni şi a comemora celebra bătălie de la Kadeș.

 Cu vasul de croazieră “Concerto” am navigat pe Nil trei zile către Kom Ombo pentru a vizita neobişnuitul templu dedicat zeilor Sobek şi Horus (o constructie atipică deoarece totul este simetric de-a lungul axei centrale), către Edfu unde am văzut templul dedicat zeului Horus (unul dintre cele mai bine păstrate temple din Egipt), iar la Luxorne-am plimbat de-a lungul aleii sfincșilor până la templul Karnak, cel mai mare complex religios dedicat zeului Amun Ra, şi la templul din Luxor.

 Am fost şi într-un sat de nubieni (grup etnic din Egipt), care convieţuiesc în două triburi, fiecare trib cu propria limbă, obiceiuri şi obligaţii, ce locuiesc în case simple cu pereţi vopsiţi în modele tradiţionale, cu tavane din rogojină, cu temperaturi vara de 48 grade, care beau numai ceai de mentă sau din hibiscum, care mănâncă pâine frământată din făină şi apă, tinută întâi la soare şi apoi băgată în cuptor, pe care o consumă cu miere neagră din trestie de zahăr sau cu o brânză foarte sărată, iar ca animale de companie cresc pui de crocodili.

 Trecând pe malul vestic al Nilului am pătruns în Valea Regilor unde au fost îngropate generaţii de faraoni şi nobili în criptele tăiate în stâncă şi păzite de Coloşii lui Memnon. Am vizitat trei morminte și templul lui Hatchepsut, singura femeie faraon din istoria Egiptului.

 În ultimele trei zile ne-am răsfăţat în Hurghada, staţiune turistică cu care a început industria din domeniu în Egipt, o înfloritoare destinaţie de vacanţă, cu plaje frumoase şi soare tot timpul anului.

 De la prima mea vizită în Egipt, în urmă cu 21 de ani, s-au construit şi se mai construiesc şosele în deşert, hoteluri şi variate locuri de cazare, foarte multe locuinţe (blocuri) alături de cele vechi care acum arată ca nişte ghetouri, însă circulaţia maşinilor, a căruţelor a rămas aceeaşi, adică infernală, fără treceri de pietoni şi fără respectarea regulilor impuse. Este, totuși, o lume în schimbare, care își face cunoscute valorile trecutului.