Cenaclu

ATENȚIONARE

Întrucât revista MESAJ LITERAR  își suspendă provizoriu editarea din motive obiective în condițiile  pandemiei, materialele se trimit la adresa

 

iuliahasdeu.assoc@gmail.com

 

scrise cu caractere Times New Roman de 12, cu diacritice, textul bolduit

numele autorului se menționează înaintea textului, în partea dreaptă, italic, titlul cu 14

Autorilor li se va confirma primirea

Doina Zigulescu

 

Etiopia-leagănul umanităţii-

 

Episodul 2

 

        Am continuat călătoria și am ajuns “acasă la tribul Konso,unde ne-am oprit pentru a lua masa de prânz şi am servit la aşa zisul restaurant cu mese ruginite şi fără feţe de masă, orez cu legume, cafea şi apă plată.Zona Konsoeste inclusă în Patrimoniul Naţional UNESCO datorită tradiţiilor ancestrale deosebite care se întind pe parcursul a 21 de generaţii (peste 400 de ani). Acest trib, deşi indigenii sunt în majoritatea lor animişti (practicanţi ai tradiţiilor religioase tribale), este unul dintre cele mai civilizate triburi din zonă, fiind cunoscut atât pentru sistemul unic de terasare a dealurilor, care permite o cultivare şi irigare a culturilor, cât şi pentru statuile funerare confecţionate din lemn numitewaga.

 

A doua zi, după o oră şi jumătate de mers pe un drum greu de străbătut chiar cu maşinile de teren am ajuns la tribul mursi, cel mai interesant trib din valea Omo, ce numără 6500 de suflete. Sunt semi nomazi, locuiesc în sezonul uscat pe pantele vestice ale văii Omo unde cultivă sorg, porumb şi legume, vânează şi pescuiesc, iar în sezonul umed pasc cirezile de vite în stepa Tama. Bărbaţii sunt războinici recunoscuţi, iar femeile sunt renumite pentru farfurioarele întroduse în buză şi coarne în urechi, obicei considerat semn de frumuseţe.În piaţa Kei Afer, una dintre cele mai pline de culoare pieţe din regiune, am avut prilejul de a vedea membrii mai multor triburi, inclusiv membrii triburilor Hammer Ari (ornațicu lut) şi Benna(maeştri în a se vopsi pe corp). Toţi cei aflaţi în piaţă sunt implicaţi în activităţile tradiţionale de vânzare a produselor locale de artizanat, inclusiv tigve ornate, alături de legume, mirodenii, unt, lapte şi tutun.

 

În drum spre oraşul Yabelloam vizitat o şcoală unde învaţă copii cu vârste între 3 şi 14 ani. Era o clădire dărăpănată, elevii erau sumar îmbrăcaţi sau mai bine zis complet dezbrăcaţi. Apoi am ajuns şi la craterul El Sod, cunoscut sub numele de “Casa sării“, locul de unde cei din tribul Borena extrag sarea pentru consumul casnic, dar şi pentru animale.

 

            Iată-ne în oraşul Axum, considerat a fi leagănul civilizaţiei etiopiene, cu o istorie mai veche de 3000 de ani, cu ruine care datează din perioada secolelor 1-7, cu obeliscuri monolitice, stele gigantice (stâlpi funerari sculptaţi), morminte regeşti. Stă mărturie a nivelulului excepţional de civilizaţie, și începând cu anul 1980 face parte din Patrimoniul Mondial UNESCO.Erau acolo monoliţi din piatră consideraţi a fi unele dintre cele mai misterioase monumente, iar cel mai mare monolit din lume care se găseşte aici cântăreşte 500 tone şi are 33 m lungime. Am admirat o stea funerară de 22 m înălţime, care a fost luată de italieni şi redată Etiopiei după 50 de ani, în 2006.Am vizitat şi Palatul Reginei din Saba;regina împreună cu Regele Solomon a domnit până în anul 1934 în Regatul Etiopiei, al Yemenului şi al Eritreiei.

Astfel se încheie încă un capitol al călătoriei noastre, iar eu îmi rezerv dreptul de a relata în episodul 3 al serialului Etiopia – leagănul umanității despre specificul sărbătorilor Paştelui petrecute departe de România.

                                                                                                       Ovidiu Țuțuianu

      Strâmbătatea și Dreptatea

 

Pe un drum, cândva, odată,

Într-o țară-ndepărtată,

Se-ntâlniră (venea noaptea)

Strâmbătatea cu Dreptatea.

Către-a doua, spuse prima:

-„După cum cunosc eu clima,

Frig și ploaie ne așteaptă,

Fac propunere deșteaptă:

Să grăbim pasul oleacă.

Ploaia vine și nu pleacă.

E nevoie de-o oprire,

Să ne revenim în fire!

Să mâncăm acum la cină,

La hanul de pe obcină.”

Dar Dreptateazise tare:

-„Nu am bani pentru mâncare.”

-„Las’ că plata e la mine.

Eu fac cinste pentru tine.

Hai în han, hai la căldură!”

Și mâncară cât putură.

Când gătară, Strâmbătatea

(De notat absurditatea!)

Vru ca ospătaru-ndată

Să-i aducă rest la plată.

-„Ce umblați cu fofârlica,

Când nu ați plătit nimica?”

Și cum ridicase tonul,

A intervenit patronul.

A cerut la oaspeți scuze

Iar la tânăr doar acuze:

-„Nu vreau astfel neatenții,

Că așa pierdem clienții!”

Bietul tânăr zise-n șoapte:

-„Unde ești acum Dreptate?”

-„Sunt aici, dar nu pot spune,

C-am mâncat și eu…pe bune!”

Ovidiu Țuțuianu

Legenda statuii de pe acoperișul

Bisericii Neagre din Brașov

La Brașov, clădiri de marcă,

Strălucesc și-n noaptea neagră.

Printre ele se remarcă

O biserică: cea Neagră.

 

S-a lucrat la ea cu anii,

Treabă grea, nu jucărie. 

S-au epuizat și banii,

Dar ieși „bijuterie”!

 

A trecut prin foc și spaima

De cutremur sau atacuri,

Dar a rezistat, iar faima,

Traversat-a peste veacuri.

 

Are turle ridicate, 

Pe zidirea-ncununată,

Clopot cu bătăi marcate,

Și o orgă minunată.

 

Însă sus printre gurguie,

Amplasate-n miază noapte,

E sculptată o statuie,

Curioasă cât se poate:

 

E un tânăr copilandru,

Aplecat peste arcadă,

Chip frumos, isteț și tandru,

Dar încremenit să cadă.

 

Iar legenda chiar ne spuse,

Că el fuse – nvățăcelul, 

Ce pe maistru-l întrecuse

La zidit, cu cetinelul.

 

Dar atuncea mândrul maistru

Somă puștiul–biată pradă–

Să se urce pe pilastru, 

Și-l împinse ca să cadă.

După trista întâmplare

Maistrul s-a căit amarnic,

Și-i făcu statuie mare

Ucenicului său harnic.

 

 

Crina Decusară Bocșan

 

PELERINAJ  CULTURAL

 

Se spune că în lumea asta mare şi încăpătoare sunt câteva locuri unde trebuie să ajungi negreşit. Probabil că asta spunem noi, românii care timp de jumătate de secol nici nu îndrăzneam să ne închipuim că vom păşi pe podul de peste Dunăre la Giurgiu fără emoţii dacă vom primi sau nu viza…de la ai noştri – bineînţeles, adică de la organele de miliţie. Alţii, din ţări europene sau de peste ocean, ca şi tinerii de la noi, chiar de numai 15 ani acum, cred că totdeauna ai fi putut să te duci la prima agenţie de voiaj ce-ţi ieşea în cale (vorba vine: adică îţi este în drum când te duci după vreo doză cu pepsi sau bere) şi să comanzi un bilet de avion către Barcelona ori Guadalahara, după câți euro sau dolari ai.

Așadar, există câteva locuri unde ar trebui negreşit să păşim: românii trebuie să vadă Parisul cu Sena lui și Mizerabilii la ei acasă, să vadă Grecia – căci ei știu din copilărie mitologia peninsulei, eventual să ajungă și la Marea Roșie și – neapărat – să îşi viziteze propriile-i neamuri din vechime și străvechime din Roma.

Într-o vară am folosit ocazia de a inhala aerul antichităţii cu transmiterea unui mesaj către lumea contemporană. La Roma s-a desfăşurat cel de-al III Festival Internaţional de muzică sacră, la care, în urma unui riguros concurs organizat de Associzione Internazionale Amicii della Musica Sacră (fondator şi preşedinte Hans-Albert Courtial) și Pontificio Instituto di Musica Sacră. În etapa finală rămăseseră numai corurile din şase ţări: Cipru, Grecia, Guatemala, Italia, Polonia și România.

Roma este un templu al culturii și civilizației în care ne închinăm deopotrivă toți, indiferent cărei religíi îi aparținem. Vocile s-au înălțat către bolta cerului nu numai din catedrala Sunt Ignazio di Loyola, sau din biserica S. Lorenzo în Lucina, ci şi din piaţeta alăturată. Corurile în competiție aveau repertoriu foarte bogat și deosebit de variat, lucrările muzicale dificile i-au solicitat pe corişti, dar le-au atras ovaţii din partea asistenţei. Simpatia de care s-au bucurat formațiile artistice venea nu numai de la spectatori, ci chiar și de la partenerii concurenţi care în viaţa de zi cu zi sunt ingineri, profesori, tehnicieni ori funcționari publici.

Ne-au copleșit cu semne de amiciție așa zișii români italienizaţi, mulţi, foarte mulţi dintre aceştia erau de etnie rromă. Pe treptele bisericii St. Ignacio o mamă tuciurie cu un copil la sân şi cu altul într-un cărucior elegant, recunoscând costumele noastre populare, ni s-a lăudat cât câştigă pe zi fără să scoată o vorbă, nici măcar un prego, signore nu pricepea cum noi, veniții de pe malul Dâmboviții dădeam câte trei reprezentații pe zi primind doar aplauze furtunoase. Diferența constă în faptul că ea înțelesese mecanismele economiei capitaliste. Știa că noi suntem cu Nihil sine Deo, iar ea era cu Nihil sine euro. În felul fiecăruia, toți eram mulțumiți. Nouă ne-a fost de-ajuns. România era aplaudată.

Ne împrăștiasem prin Piața Spaniei, oprindu-ne ba la o înghețată, ba la o cafea mai bună chiar decât se povestește, când un soldat din legiunea romană s-a oferit să se fotografieze gratuit cu noi, ca o mare favoare, ştiind că toţi turiştii îşi doresc acest lucru. El era de prin părţile Bacăului şi astfel renunţa la acel euro bine meritat și cinstit câștigat ca taxă spre a ne oferi el nouă o amintire. Doar ne tragem din romani, chiar de n-au pierit toţi dacii – cum protesta Bogdan Petriceicu Hașdeu.

În altă zi am stat de vorbă, bine înţeles că pe româneşte, cu o bătrânică, de care nu ne-am putut despărți decât după ce am gustat din pizza făcută la brutăria unde era angajată. Părea foarte mulţumită că îşi făcuse plinul (cum se zice )şi plecase la cumpărături după ultimile cadouri pentru cei de acasă. În România o să-şi pună gresie şi faianţă cum a văzut ea că se poartă în casele elegante…

Istorioare de felul acesteia ar fi multe, ca cea despre familia de români de la hotelul Vaticanului; toți lucrau acolo ca barman, menajeră și administrator și ar fi dorit să ne ajute cumva. Își aşteaptau copiii să ia vacanţă ca să plece împreună să viziteze Europa. De cinci ani fac astfel, anul acesta este rândul Belgiei. Ştiu româníi să muncească să își câştige banul şi grozav de bine știu cum să folosească banul ca să le fie bine pruncilor. În lunile lungi când se simt părăsiți copiii lor învață de mici cât de scump e banul muncit… Sunt lecții și lecții. Părinţii muncesc astăzi departe de casă pentru ca familia să aibă casă europeană. Pentru toată familia. Care familie ?! Mai știe familia să se așeze toți la masă măcar în zi de duminică ?!

Poate că pandemia ce ne atacă fizic ne va modela moral. Însemnările din călătorie toți le-am înlocuit cu zeci de poze pe wats up, poate chiar filmulețe spre a ne împărtăși bucuria că ne aflăm în locuri de poveste. Intenționam să scriu locuri binecuvântate, dar realizez că binecuvântați suntem noi fiindcă am ajuns pe acele meleaguri, că încă mai știm să ne bucurăm de libertatea din ce în ce mai îngrădită nu numai din cauza pandemiei cu corona virus 19, ci îngrădită de grosimea/non grosimea portofelului, de obligațiile cotidiene – fie sociale, familiare, asumate. Suntem îngrădiți de senzația de teamă, de frică și toate poartă denumirea de nesiguranță. Amintirile din călătorii nu au ecou nostalgic, ci sunt încărcate de regretul că nu am știut să apreciem favoarea de care ne bucurăm. Și aceasta este o lecție: să ne bucurăm de clipa cea repede trăită cu nerăbdare..

Doina Zigulescu

Etiopia-leagănul umanităţii

 

În anul 2017 am vizitat Etiopia, o ţară situată în Cornul Africii, fără ieşire la mare, cu cea mai mare densitate de populaţie din lume.

Unele din cele mai vechi dovezi ale prezenţei omului pe pământ au fost găsite în Etiopia. Este locul de origine a cafelei, respectiv din Kefa (una dintre cele 14 provincii vechi ale administraţiei etiopiene); este un pământ al contrastelor, cu regiuni vaste fertile în vest, cu jungle şi numeroase râuri, dar şi cu cel mai arid ținut, în partea de nord a ţării.

Majoritatea oraşelor sunt situate la altitudinea de 2000-2500 m, inclusiv capitalele istorice Gondarşi Axum. Capitala modernă Addis- Ababa este situată la poalele muntelui Entotola o altitudine de 2400 m, are un climat moderat şi temperatură uniformă tot timpul anului. Sezonul uscat este cea mai însorită perioadă a anului, dar chiar şi în timpul sezonului ploios, respectiv în lunile iulie şi august, sunt câteva ore însorite pe zi.

Am petrecut Sfintele Sărbători de Paşte (16 aprilie 2017) în cea de a doua ţară creștină ortodoxă după Rusia. Este unica ţară din lume în care calendarul iulian este încă oficial, într-o “insulă”de ortodoxie, într-o Africă musulmană sau păgână, într-una dintre cele mai interesante destinaţii creştine: Etiopia, locul originii omenirii.

Am mers într-un tur istoric în partea de nord a ţării, pentru că Etiopia este o ţară cu un trecut antic, unde am urmărit paşii Reginei Saba şi ale Regelui Solomon, am fost încântată de zona lacului Tana, un fel de Bucovină a Etiopiei, cu munţi înalţi, ape albastre sau de culoarea ceaiului, Valea Marelui Rift, valea Omo din sud, ultimul bastion al comunităţilor tribale.

Pe tot parcursul excursiei am circulat în gipuri, întrucât drumurile sunt în construcţie, nu există semne de circulaţie, iar vacile, măgarii şi caii circulă aproape nestingheriţi.

Capitala Adis-Ababa, a patra metropolă ca mărime din Africa, este cunoscută şi sub denumirea de “floare nouă”, deoarece oraşul a fost fondat relativ recent (1866) de către împăratul Menelik al II-lea şi soţia sa împărăteasa Taitu.

După o oră şi jumătate am străbătut 50 km şi am ajuns într-un sat unde, un antropolog ne-a prezentat cel mai important sit arheologic cu urme de oase de la animale mari, unelte din Epoca de piatră de acum 8.500.000 de ani, cu 36 de monumente, inclusiv 32 de stele sculptate, acoperite cu simboluri, din care majoritatea sunt dificil de descifrat, fiind rămăşiţele unei culturi antice, a căror vârstă nu a fost încă stabilită cu precizie.

În apropiere de lacul Zigue, lung de 400 km, am văzut pasărea legendară Marabu.

Ne-am oprit şi într-un sat de triburi din regiunea Alaba, unde toţi membrii sunt musulmani, au case tip colibe, pictate, au mulţi copii şi locuiesc în aceeaşi colibă cu animale, saci cu cereale, boi, oi, măgari şi capre.

În satul Chencha am vizitat tribul Dorze, care locuieşte pe muntele ce domină zona, membrii acestuia fiind cei mai evoluați indigeni, foarte muncitori. Sunt ţesători renumiţi,ce trăiesc în colibe din bambus înalte de 8-12 m, care rezistă 30 de ani. Sunt creştini ai bisericii ortodoxe (cam 10.000 de suflete), confecţionează haine, covoare, pălării, şaluri, construiesc obiecte din ceramică, din lemn, cultivă fasole, mazăre, cartofi. Aici am fost serviţi cuociokita un fel de lipie din tulpina unui bananier care nu face banane, şi am băut un fel de ţuică numită arar.

În ziua de Florii am făcut o croazieră pe lacul Chamo, prilej de a vedea cei mai mari crocodili africani, hipopotami şi foarte frumoase păsări de apă precumkingfisher şi fish eagle. A fost un adevărat spectacol când am văzut crocodili navigând pe lângă barca noastră sau stând la soare, alături de pelicani şi hipopotami.

 

Am vizitat numeroase obiective în această excursie în Etiopia, însă mă opresc deocamdată cu enumerarea lor, urmând să povestesc despre ele ca însemnări de călătorie și invitație pentru cititori.

Maria Boescu

Dialoguri despre timp

În sufragerie

– Tată, hai să facem un fotbal! Mi –ai promis.

-.Nu am timp acum. Altă dată.

-.Mamă, azi Alex avea prăjitură cu vişine. Fă-mi şi mie.

-.Nu pot, nu am timp. Nu vezi că lucrez?

Dimineaţa în bucătărie

-.Azi avem spectacol cu trupa. Aşa e că vii şi tu şi tata?

– Nu ştiu ce face tata, dar eu nu am timp. E încheiere de lună.

– O să fiu singură…

– Poate vine cu tine bunica sau bunicul.

          ***

– Alo, domnul Petrache?

-.Da. Cine întreabă?

-.Sunt doamna Georgescu, vecina mamei dvs. Se simte foarte rău. Cred că e bine să veniţi.

– O să vin, dar acum nu am timp. Trebuie să predau un proiect.

-.Ce să-i spun mamei dvs.?

-.Imediat ce predau proiectul vin la ea.

Peste două zile doamna Petrache s-a stins în Ambulanţă, în drum spre spital.

Fiul ei nu predase încă proiectul.

           ***

-.Azi e ziua mamei. O să-i dau un telefon.

– La mulţi ani, mamă! Să fii sănătoasă!

– Să trăieşti, Mihăiţă! Mulţumesc. Te aşteptăm diseară. Am făcut cartofi gratinaţi, cum îţi place ţie. Şi tort cu migdale.

– Mamă, crede-mă, nu am timp, am mult de lucru.

– Stai doar o oră, să ne vedem.

– Zău, mamă, nu am timp.

           ***

– Bună seara, dragul tatii. Ce mai faci? Marţi am nevoie de ajutorul tău.Nu mai am medicamente şi te rog să mergi tu la farmacie. Vecinul meu nu e acasă şi nu are cine să îmi cumpere medicamentele.

– Îmi pare rău, tată, dar sunt foarte ocupat. Pot să vin sâmbătă.

– Si până sâmbătă?…

             ***

– Sărut mâna, tanti Olga!

– Sărut mâna, nene Gigi!

– Să trăiţi, copii! Dar unde aţi plecat aşa devreme şi aşa echipaţi?

– Mergem să găsim şi să ne luptăm cu dinozaurul care a furat timpul părinţilor noştri şi să-l dăm înapoi părinţilor.

– Dar dvs. unde aţi plecat că nu aveţi nici sacoşe nici căruciorul de piaţă?

– Ei, dragii noştri,noi am plecat să căutăm robotul care a furat timpul copiilor noşti, căci ei nu mai au timp pentru părinţi.

 

       Nu ştiu ce s-a întâmplat, dacă dinozaurul şi robotul au fost găsiţi. Poate ştiţi voi.

                                                                                            Mihai Victor Afilom 

 Geografie afectivă

.

În timpul zborului deasupra Atlanticului ma delectez  cu lectura a doua cărți: Almanah Anticipația 2015 și ”Ferestre spre furnalul roșu – Urbanism și cotidian în Hunedoara și Călan (1945 -1968)” , scrisă de colega mea de promoție de la Liceul Teoretic ”Iancu de Hunedoara”, acum Doctor în istorie al Academiei Române, Mara Mărginean. Părinții noștri au lucrat împreună, în aceeași secție, tata ca maistru lăcătuș mecanic, iar domnul Mărginean ca inginer, la Combinatul Siderurgic Hunedoara. Iată , noi, generația următoare reconstituim din umbre și ruine, viața din orașul muncitoresc.

Mara Mărginean mărturisește în debutul lucrării că a început să o scrie dintr-o curiozitate personală: ”care era povestea orașului în care s-a născut?”.

”Arealul siderurgic hunedorean, alcătuit din Combinatul Siderurgic din Hunedoara și Uzinele Victoria Călan, a fost unul dintre cele mai importante nuclee economice ale României postbelice, în anul 1960 aici obținându-se mai bine de 85% din totalul producției naționale de cocs, fontă și oțel… Propaganda oficială a prezentat acest centru industrial drept un veritabil motor al transformării socialiste, un spațiu formator al ”omului nou” și o sursă a fericirii întregii societăți.”

Plimbându-mă pe malul lacului Ontario, zăresc în depărtare fumul emanat de furnalele din centrul siderurgic Hamilton, în timp ce pescărușii albi întâmpină o barjă încărcată cu minereu de fier ce plutește alene către destinație. Nu pot să nu fac o paralelă între Hamilton și Hunedoara, combinate siderurgice aflate acum sub managementul aceleași companii Arcelor Mittal, ce deține monopolul la nivel mondial. Combinatul din Hamilton are peste 5000 de angajați si produce 4,5 milione de tone de oțel pe an.

În unul dintre talk-show-urile de la televiziunea canadiana, aflu că în perioada anilor 1940 -1950, in orașul Hamilton a existat o puternică mișcare de sorginte … comunistă care promitea muncitorilor: sistem medical subvenționat de stat, sistem de învățământ gratuit, concedii plătite etc.  Remarc  că o bună-parte dintre aceste lucruri s-au îndeplinit. În Canada funcționează un socialism soft, după câte observ. Și urbanizarea este efectuată după același model, cartierele având case identice, standard, totul fiind construit după un anumit șablon.

O să revenim în Hamilton pentru spectacolul inspirat din filmul ”Avatar” – ”Toruk – primul zbor” , pus în scenă de renumitul Cirque du Soleil. O experiență inedită și o coregrafie impresionată, costumele și decorurile, de un albastru electric, transpunându-ne într-o lume fantastică. Cirque de Soleil este o companie de divertisment canadiană, cel mai mare producător de piese de teatru din lume, situată în Montreal, Quebec. S. e fascinată de povestea magică despre planeta imaginară Pandora, o poveste despre salvarea acestei lumi, un fel de alegorie al destinului  umanitații și pledoarie pentru întoarcerea la natură. Apare simbolul arborelui vieții plasat în centrul unei lumi de o frumusețe primordială, alcătuite din triburi și clanuri conduse de șamani, în care totul este interconectat. O lume atât de minunată, un fel de proiecție în viitor poate a nativilor de pe țărmurile noului descoperit continent America, amenințați de către conchistadori. Titlurile diverselor acte, transpuse în melodii exotice sunt sugestive, un fel de acceleratori ai imaginației: ”Omaticaya Clan”, ”Lu’aw Na’vi”, ”Shaman Story”, ”Tawkami Clan”, ”The Anurai Clan Sanctuary”, ”Viperwolwes and the Tipani Clan”, ”Direhorses”, ”Kekunan Clan”, ”Hallelujah Mountains”, ”The Toruk”, ”Luminous Reunion”.  S. e convinsă că povestea e reală, transmisă din generație în generație de către strămoșii noștri. Entuziasmată, în zilele următoare, desenează diferite întruchipări ale legendarului și atotputernicului dragon, Toruk, iar într-o zi când se întorcea de la școală îmi spune că i-a zărit umbra pe cer. Cât de debordantă poate fi imaginația unui copil…

 

                    (Din  volumul sub tipar Terra incognita)

Angela Popescu

 

Atingerea tăcerii

 

Priveam ochii stejarului din pădurea străbunicului dinspre granița de nord a țării, formând un sat nou cu familiile de țărani fugiți din calea năvălirilor. Locul s-a numit Om mort.

Din coajă zgrunțuroasă a stejarului ce o fixasem, ieșeau umerii unei șube de cioban. Făcea un fluier cu briceagul găurind una după alta cercurile sunetului.

Se sprijinea în lumina lunii ascultând tăcerea nopții. Fruntea îi prinsese o rază ce strălucea în lama ascuțită a briceagului cu care scobea înlăuntrul fluierului. Mișcările se împleteau pe mâini legănându-i visele în șoaptă. Tăcerea curgea argintată spre iarba de pe spinările muntelui. Fir după fir, boturi de lumină smulgeau iarba răcorită. Noaptea se odihnea în blana mioarelor ce tropăiau lent în tăcerea cosmosului plin de stele.

Depărtarea unea o mișcare a lumilor. Luna, doar ea, stăpânea tăcerea. Vara își ținea lecția nașterii bobului de rouă. Șubele stejarilor filigramau totul. Fără sunet, fluierul ieșea la lumina sinelui său. Noaptea ducea tăceri străine. Secolele timpului duceau în stejarii străbunicului zâmbetul timid al zorilor când m-am ivit pe pământ.

– Vezi, așa se atinge tăcerea lumilor, zise ciobanul, trimițând primul sunet al străbunilor.


(Maria Damianovna, roman în pregătire)

Doina Zigulescu

Munţii Apuseni – oază de frumuseţe autentică.

 

Anul 2019 a fost pentru mine un an bogat în excursii, dat fiind faptul că după Indonezia şi Bali, Islanda, Cercul Arctic-Cap Nord şi Coreea de Sud, în perioada 29 septembrie – 3 octombrie am petrecut câteva zile în Apuseni.
Indiferent de anotimp, Munţii Apuseni sunt o destinaţie turistică ideală, fiind una dintre cele mai frumoase destinaţii turistice ale Europei. Sunt cei mai populați munţi din România, în care Peşterile Urșilor, Meziad sau Peştera cu Cristale din Mina Farcu, şi mai ales Gheţarul Scărişoara, sunt principalele atracţii turistice din ţara noastră.
Printre obiectivele vizitate a fost mina Roşia Montană, în cea mai veche localitate minieră din România, fiind atestată documentar de aproape 1883 de ani. A urmat Casa lui Avram Iancu- craiul munţilor, o casă cu specific moţesc din 1801, unde se păstrează obiectele personale ale lui Avram Iancu, apoi Dealul cu Melci – unul dintre cele mai bogate puncte fosilifere din România, unde se găsesc specii de moluşte pietrificate cu o vechime de peste 65 de milioane de ani, și Cheile Ordâncuşei, printre cele mai impresionante din Apuseni.
Traseul a continuat spre oraşul Remetea, unde am vizitat biserica reformată, în stil gotic din sec.13-14, cu picturi care nu s-au păstrat în totalitate, iar în localitatea Roşia am văzut o moară de apă, unde gazda baciul Gheorghe Burtic (ultimul morar de sub munţii Pădurea Craiului) ne-a cântat la  vioara cu goarnă., un instrument neobișnuit.
Cu amintiri frumoase am rămas şi de la Peştera Meziad şi Peştera cu Cristale din Mina Farcu, iar timp de trei ore ne-am plimbat in Parcul Național Apuseni cu peisaje fascinante, cu cascada Oşelu, admirând natura şi inhalând aer de munte.
Peștera Urşilor este o capodoperă a naturii, unică atât în România cât şi în Europa, spectaculoasă datorită multitudinii de stalactite şi stalagmite şi al formaţiunilor stâncoase în formă de castele, strigoi şi animale.
Călătoria noastră ne-a condus şi spre Ţebea la gorunul lui Horea în vârstă de 400 de ani, la impresionantul Panteon al Moţilor unde este înmormântat Avram Iancu şi unde încă mai traieşte gorunul lui Avram Iancu cu testamentul lui. Continuăm cu Muzeul Aurului de la Brad – unic în Europa, având expuse cele mai spectaculoase şi valoroase 18 kg de aur nativ din lume, reprezentate din piese rare scoase din adâncurile pământului, chiar în formele pe care le putem vedea noi astăzi. Muzeul este al patrulea din lume după cele din Columbia, Taiwan si Peru. Are în vitrinele sale peste 1300 de exponate din aur masiv şi peste 1000 de eşantioane de minerale, a căror valoare este inestimabilă. Printre formele cele mai spectaculoase ale aurului nativ expuse în această colecţie se remarcă cele denumite „steagul dacilor”, „şopârlele din aur” şi un cristal pentagonal, unic în lume.
S-a mai vizitat Muzeul etnografic „La Fluturi” întemeiat de Aurel Flutur, un fost taximetrist din satul Chişcău, care are peste 2000 de obiecte vechi de peste 30 de ani, reuşind să salveze de la dispariţie obiecte de artă populară, vestigii istorice şi etnografice.
Oricând aveţi ocazia de a merge pe aceste meleaguri, nu întârziaţi a vă hotărî.

Maria Boescu

 
Cronică de la fereastră în timp de pandemie

Ştirea a căzut ca o bombă: un virus nou, extrem de agresiv, venit din China, ucide fără discernământ tineri şi vârstnici. A fost şi botezat: COVID -19. Cuvintele de ordine sunt MASCA şi IZOLARE. Ce poţi face în atare situaţie dacă eşti singur şi trebuie să stai în casă? Priveşti pe fereastră. Bulevardul e pustiu; nu trece nici un automobil, doar din când în când un autobuz sau troleibuz, fără nici un călător. Unii şoferi nici nu mai opresc în staţii, căci sunt pustii. De la fereastra bucătăriei se vede locul de joacă pentru copii. E pustiu şi el, cu lacăt pe poartă. Acum doar pisicile îl frecventează fericite că pot folosi pentru necesităţi spaţiul cu nisip. Din dormitor se vede doar o bucată de cer şi blocul de vis-à-vis. 
După câteva zile, atmosfera parcă se schimbă. Vecina de la etajul 4 din blocul de peste drum a fixat la fereastră două baloane roz în formă de inimă. O vrea să spună că situaţia nu e aşa neagră? După o săptămână am zărit-o pe când deschidea fereastra. I-am făcut semn cu mâna ,dar nu mi-a răspuns. Poate nu a ştiut că ea era “destinatarul”. În schimb mi-a răspuns Domnul Mustaţă de la 5. În diagonală cu fereastra mea cred că locuiesc doi copii. Unul a pus la geam o coală mare cu un curcubeu. Celălalt, la alt geam a pus o coală mai mică cu un curcubeu flancat de nişte animale de pluş.
Zilnic trece o maşină care spală carosabilul. E împodobită cu un banner mare pe care scrie „Stai acasă, arată că îţi pasă”.
Recunosc că sunt “fană”SF, dar nu mi-am închipuit că într-o bună dimineaţă voi vedea pe trotuarul de vis-à-vis roind nişte „entităţi”în combinezoane albe cu glugă, purtând în spate un fel de raniţe, tot albe. Alături era o cisternă mare din care ieşea un furtun. Alte “entităţi” umpleau raniţele celor dintâi. S-au împrăştiat pe trotuar si au început să pulverizeze din raniţe o substanţă alb lăptoasă. După ce au plecat trotuarul a rămas multă vreme acoperit de semne ciudate.
Într-o altă zi, pe la ora 17, am auzit răzbind de afară “Deşteaptă-te române”. Am deschis fereastra: la trecerea de pietoni era o maşină a poliţiei din care răsuna Imnul. În faţa maşinii o tânără poliţistă, în poziţie de drepţi, saluta Imnul. Au apărut vecini la balcoane. Unii au început să aplaude.
Constat că mulţi vecini s-au apucat de grădinărit. Balcoanele terne până acum au început să se coloreze cu muşcate sângerii, crăiţe portocalii şi tot felul de alte plante.Ce încântare să priveşti pe fereastră!
Ne-am mai relaxat. Pe trotuare au apărut trotinetele electrice, pe carosabil bicicletele. Autobuzele cu câţiva călători sunt aşteptate de persoane din ce în ce mai multe.
De acum, noi cei 60+ putem ieşi şi după-amiaza. Doar că trebuie să fii iscusit şi să faci slalom printre câini mai mult sau mai puţin în lesă.
 
Ora exactă fără ceas
Sigur e 7,30 căci vecina de la 6 scoate aşternutul la aerisit. 
Acum e 9,30; trece Bărbatul Cu Trei Câini spre Autogară. Ora 11 este uşor de ghicit. Strada se umple de persoane în vârstă – se recunosc uşor după mers şi baston. Unele au sacoşe, altele trag după ele cărucioare de piaţă. Imaginea e puţin halucinantă pentru mine: parcă ar fi nişte roboţi puşi toţi odată în funcţiune…
Vecinii de la etajul 9 îşi beau cafeaua în balcon. Asta înseamnă că este ora 10. Copiii nu mai rezistă: e cam ora 12 şi parcarea se umple de şotroane colorate, iar aleile înfloresc în desene cu flori şi animale. Uneori mai dau şi părinţii o mână de ajutor. Astăzi Vecinul Cu Termopane Maro s-a trezit devreme. Abia este ora 7 şi el fumează în balcon inspectând ghivecele cu flori. O fi să fie în jur de ora 21. Cunoştinţa mea Pisica Alb Cu Negru se întoarce în fugă de la pizzeria din colţul blocului. Face drumul ăsta în fiecare seară. O fi ştiind ea ce face! 
Astăzi este 11 mai. Bate un vânt cald. Se spune că vine din Africa la pachet cu nisip roşcovan, care a acoperit pervazurile. Privesc pe fereastră şi sunt fascinată de baletul crengilor de plop. Ce graţie, ce mlădiere! Toate au volane din frunze tremurătoare. Dar nici din fire, constat că plopii au presărat peste iarbă puful lor alb ca de zăpadă, iar în crengile vecinilor copaci cercei şi coliere. E totuşi primăvară!
Ne îndreptăm sigur spre normalitate. Dimineaţa răsună din nou « « Fiare vechi cumpăr, fiare !»
P.S. Se spune că în tot răul e şi un bine. Toate cunoştinţele de 60+ mi-au declarat că datorită izolării au cheltuit mai puţin şi li s-au întâlnit câţiva bănuţi de la o pensie la alta.

                                                                                 Ovidiu Țuțuianu

Teorema lui Pitagora

(Puntea măgarilor”)

 

                                                   Motto: Puntea măgarilor pe care                                                                        

trebuie să treci în                             

orice cugetare mai adâncă, este că nu putem pricepe lumea                   

în sine… se naște în păreții capului tău acea rezonanță                           

lungă, care face să vezi într-adevăr că lumea și viața  sunt un vis!

 

Mihai Eminescu (Archaeus)

 

Cândva în Europa mare,

Era un clasic procedeu,

Condiție de promovare,

În prima clasă de liceu.

;

O punte,musai traversată,

Condiție pentru „ștrengari”,

Dar pe nedrept considerată,

Că aparține… la măgari.

 

O teoremă (bat-o focul!),

Ce peste veacuri s-a păstrat.

Triunghi dreptunghic era locul

Și se-aplica doar la pătrat.

 

De însumai, cele pătrate,

Vizând catete-i, demonstrat,catete,-i

Găseai atuncea (zău, măi frate!),

Ipotenuza la pătrat.

 

Și pentru-această legătură,

Pitagora fu „vinovat”,

Că puse în încurcătură

                                                           Potențialul candidat.                                             

 

Pornind de la ciudata punte,

El, Eminescu, implicat

Găsi cu-a sa isteață „frunte”,

Un nou domeniu de-aplicat.

 

În cugetarea sa (ei bine!),

Chiar Eminescu a conchis

Că nu pricepem lumea-n sine,

Căci ea și viața-s numai vis.

Maria Boescu

Oglinda de argint

Soarele a apus, s-a dus la culcare. Doamna Noapte trezeşte stelele şi steluţele, fiicele sale, căci datoria lor este să împodobească cu strălucirea lor mantia Măritului Cer. Dar iată că fiicele Doamnei Noapte nu se grăbesc.

– Surioarelor, eu nu-mi dau seama dacă buclele îmi stau bine.

– Eu nu ştiu dacă guleraşul este drept.

– Nici eu nu îmi dau seama dacă volanele rochiţei vin bine.

– Ce e de făcut? A întrebat cea mai mică stea.

– Stiu eu, strigă cea mai strălucitoare. Am văzut că fetele de pe Pământ au oglinzi lucitoare în care se uită când se dichisesc. Să mergem la Mama Noapte şi să o rugăm să ne dea şi nouă o asemenea oglindă.

Au plecat toate la Mama Noapte. Cerul a rămas întunecat fără sclipirea stelelor. Intrigat şi îngrijorat, el o întreabă pe Doamna Noapte:

– Ce se întâmplă? Unde sunt fiicele tale?

– Mărite Cer, iertare, au venit toate la mine să ceară o oglindă în care să se aranjeze înainte de a se arăta în faţa Domniei Tale, dar eu nu am aşa ceva.

– Dacă e aşa, le voi da o oglindă de argint, căci fiicele tale trebuie să mă împodobească din nou cu sclipirea lor. Dar ţine minte, nu pot da decât o singură oglindă.

– Mulţumesc, Mărite Cer.

Cerul a chemat doi meşteri argintari şi le-a spus:

– Luaţi tava de ceai şi lustruiţi-o până voi putea să-mi văd chipul în ea!

Trei nopţi au muncit meşterii până au obţinut o oglindă mare, rotundă. Cerul a fost mulţumit şi a numit-o Luna. Acum are o mulţime de stele şi o lună. Fiicele nopţii sunt fericite.

O dată, uitându-se printre nori, Vântul a zărit Luna. I-a plăcut tare mult. A întrebat stelele de unde a apărut frumuseţea de Lună, iar ele i-au spus că este un dar de la Măritul Cer. S-a dus Vântul să ceară şi pentru el o Lună, dar Măritul Cer i-a explicat că nu se mai poate făuri o alta.

Vântul a plecat necăjit, dar din când în când se furişează lângă oglinda de argint şi fură câte o bucăţică. Atunci noi vedem Luna tot mai mică, până când rămâne doar ca o seceră subţire, argintie. Oamenii spun că e Lună Nouă.

 Când Doamna Noapte prinde de veste, îl sileşte pe Vânt să pună la loc toate bucăţelele furate, oamenii se bucură şi spun că este Lună plină.

                                                     Mihai Victor Afilom

 

                  Legenda macului

 

         Din cerul aprins de dor,

         Sub  veștmânt de foc și nor,

         Cu straie din fire electrice,

         Se învăluie solara matrice.

 

         A fost , este și va fi același răsărit,

         Trei ipostaze a unui infinit,

         Discul arzător, noul legământ

         Ce se revarsă tainic peste Pământ.

 

         Din astre curg sfere de duh ,

         Scânteiind ritmic în văzduh,

         Licurici în noaptea veșniciei,

         Flăcări peste trupul provinciei.

 

          Un lan de grâu la malul mării,

         Perpetuu zălog al iertării,

         Ai cuprins un mac în palmele tale,

         Lacrimi saline peste roșiile petale.

 

         În visul său hipnotic și nebun,

         Înlănțuit  în lutul străbun,

         Macul se certa cu Dumnezeu,

         Îi creșteau aripi negre de zmeu.

 

         L-ai sărutat blând, s-a potolit,

         S-a așezat:  Icar, copilul răzvrătit,

         Iubirea ta a topit aripile de ceară,

         Știai tu: atunci, îngerii vegheară.

 

         Îl păziră pe ucenicul vrăjitor,

         Zbuciumul dervișului rotitor,

         Și în  noaptea de Rusalii,

         Lumina pătrunse prin vitralii.

 

         Lungi corăbii, ape tulburi

         Demoni aruncați în valuri,

         Lacrimile Măicuței sfinte,

         Pază peste cuvinte.

 

         Se risipiră farmecele,

         Se auziră  cântecele,

         Pe frunte lui, un curat sărut,

 

         Mărturie din războiul nevăzut.

                                                                     Mihai Victor Afilom  

          

                    Pearl Harbour

 

Cărăbușii de mai s-au izbit de evantaiul viselor mele,

Kamikaze cu aripi de chitină, luceferi în picaj,

Aviația inamică m-a surprins cu corăbiile ancorate,

Ard marile curcișătoare în Pearl Harbourul personal,

Mateloții se aruncă peste bord, asediul general,

Din cer cad proiectile, temeri,

Subtil pasărea dimineții se ridică spre soare,

Umbra ei răsfrântă peste orizontul de foc.

 

                                                                    Mihai Victor Afilom

 

            Parsifal și alte legende

 

Strai cu strai , leapădă hainele ponosite,

        Uite, împăratul e gol!

 Hohotește poporul în cetate…

Diogene s-a așezat pe butoi și se amuză,

Socrate își soarbe cupa de mătrăgună,

Iar în regatul atins de molimă

Parsifal se vindecă prin cuvânt

Așteptând izbăvirea dimineții

În care va pune întrebarea justă.

                                                                                              Crina Decusară Bocșan           

              Parisul în luna mai

 

            Parisul în stropi de ploaie

            E mai trist ca orișicând

            Iar castanii grei de floare

            Își simt frunzele oftând

 

            Azi e viața ce pulsează

            Și se strânge între file,

            Iar la toamnă se visează     

            Că e doină în suspine.

Oana Livia Popa

Cu dor, O Inima de Român

 

Linişte…o linişte apăsătoare, care iţi face urechile să vuiască de atâta izolare…în amintirea festivalelor de vară din anii trecuţi, distracţii, vacanţe la mare, discotecă pe plajă până în zori… Ştiri de arhivă de pe PRO TV: „O melodie lansată acum 18 ani a făcut senzaţie la Neversea în 2019”, mă  uitam într-o bună zi pe YouTube, de aici de peste hotare. Este Interesant ca dj-ii străini la festivalul Neversea surprind românii cu…melodiile româneşti, căci orice lucru atins de un străin – de preferinţă ca străinul să fie de la Cehia cât mai spre vest sau chiar de peste ocean – brusc acel lucru devine mai valoros, în ochii românilor. DJ Kașmir a surprins românii cu melodia Noi suntem români. Culmea surprinderii: să fii român şi să-ţi placă mai mult ţara ta doar atunci când ţi-o remixează alţii şi ţi-o vând înapoi tot ţie, dar mai scump.Acum ne vindem singuri, chiar pe degeaba, doar-doar ne-o cumpăra vre-un străin, și acest lucru este ca să ne simţim „salvaţi”.

Tot din faza „iarba e mai verde pe partea cealaltă” pot spune că şi eu am devenit mai româncă din clipa când am plecat din ţară, spre Statele Unite. Sunt mândră că sunt româncă şi mă comport în aşa fel încât toţi să işi dorească să vadă România măcar o singură dată în viaţă, fără a ne mai judeca după ceea ce li se dictează.

Era anul 2001, tocmai avusese loc atacul  asupra turnurilor din New York şi mi se anulase zborul cu câteva zile. Iar când a venit nefericita zi de plecare şi am ajuns la aeroport la Otopeni, mi-am dat seama că până atunci fusesem înconjurată de oameni, prieteni apropiaţi, oameni reali.Când m-am despărțit şi de prietena mea, care mă adusese la aeroport, m-a apucat o panică şi o jale cumplită căci m-am văzut singură și m-a prididit un plâns convulsiv… Tot drumul în avion, cu nasul lipit de geam, mi-am plâns Carpaţii, i-am admirat și am păstrat imaginea lor cu toată frumuseţea ţării mele, pentru că simţeam că va trece multă , foarte multă vreme până când ne vom revedea. Acum nu știu sigur nici când, nici dacă ne vom revedea, graniţele sunt încă închise.Intr-un fel am simţit că aşa o să fiu mereu, singură în aglomeraţie. O singurătate şi o tăcere apăsătoare care iţi ţiuie în urechi, chiar şi când eşti înconjurat de oameni.

De atunci, din septembrie 2001, în continuu am cunoscut această singurătate care de obicei vine la pachet cu un zgomot de fundal, gen social talk, gen „vorbit ca să nu adormi”, cum zicea bunica. Mulţi vorbesc dar foarte puţini chiar zic ceva… Ca oameni moderni ne este atât de frică să fim reali, să ne dăm jos masca. Aşa că masca de acum, care trebuie purtată pe stradă peste tot, este doar o materializare fizică a măştii pe care o purtam de ani de zile, de când s-a inventat corectitudinea politică. Mulți fac zgomot, strigă și țipă ca să işi aline spaima de tăcere, anxietatea de a fi în prezenţa unui necunoscut, frica de a nu fi judecaţi ca antisociali. Dar de fapt, majoritatea discuţiilor purtate nu înseamnă nimic, nici o informaţie nouă sau utilă, acea falsă socializare nu are nimic omenesc, chiar poate fi generată de un computer… Toate discuțiile sunt despre vreme, soare, nori, „ce cald sau ce frig este afară”, sunt zâmbete forţate, ca o grimasă.

Unii se plâng că acum, purtând mască nu pot să fie văzuţi zâmbind. Dar zâmbetele adevărate se văd şi din mişcarea ochilor. Însă grimasa, într-adevăr, rămâne acoperită de mască. Nici după 19 ani nu am reuşit să mă acomodez cu această falsitate care răsună ca un ecou într-un cal troian, gol pe dinăuntru, dar foarte dorit de cei dinafară. Eşti înconjurat de mamifere care respiră şi fac zgomot degeaba, mai mult dintr-un impuls mecanic. iar  cuvintele lor sunt folosite pentru a-şi ascunde ideile, în loc de a le comunica.

Aceste happy-hours organizate de aşa-zisele companii, nu sunt decât nişte încercări de a  te preface că eşti fericit… o ora în care li se dă dreptul să bea şi să zică  mai multe, să-şi toarne colegii, că doar de aia se dă alcoolul gratis la evenimentele companiilor, se afla informaţii interesante care altfel nu puteau fi substrase. Pentru un preţ minuscul al câtorva băuturi, şefii  slăvișorilor află foarte rapid informaţii care altfel ar costa mult prea mult să le aibă.

Se inţelege foarte clar că ceea ce se spune nu este nicicând adevărat, şi ceea ce NU se pronunţă, dar se vede cu ochiul liber, este adevărul mare şi urât, gol-goluţ, pe care nu vrea nimeni să-l recunoască, ori măcar să-l rostească cu voce tare.

Într-o societate capitalistă, banul este Dumnezeul, că doar asta scrie pe ban:”in God we trust” cică: credem în Dumnezeu, dar depinde ce numeşti Dumnezeu, cel pe care îl ţin în mână. Eu cred  că s-au referit la acea hârtie mototolită, murdară, bancnota.Este singurul Dumnezeuzeu al acestei societăţi, şi atunci ce aşteptări poţi să ai când este vorba de etică medicală (argumente gen:”mor cei vulnerabili, care oricum mureau”), de sistemul educaţional, sau orice altă valoare umană care nu ar trebui vândută pe bani. Când ne-am vândut demult umanitatea pe bani, degeaba acum ţipăm „hoţii, hoţii!”, căci noi ne-am rugat de ei să intre la noi în casă, acceptând vasalitate, ajutoare şi fonduri, ca viermele ce se zbate şi se pune singur în undiţă.

Când stăm la coada zile întregi să cumpărăm o zgardă electronică de monitorizare a vieţii noastre pas cu pas (iPhone) știm că este un marketing foarte avansat şi o folosire a psihologiei care a dat roade uimitoare: sclavii se prezintă singuri, de bună voie ca să fie ştampilaţi, „branded”, ba chiar stau la coadă, se instalează cu cortul zile întregi pentru a fi primii care sunt” branded”. Şi culmea, acum tot noi, consumatorii, ne supărăm că se vor monitoriza telefoanele pentru a vedea cine a intrat în contact cu potenţiali purtători de virus. Ne-am intrebat vre-odată de ce nişte programatori din California ar lucra noapte şi zi pentru a creea nişte aplicaţii, ca să ne facă nouă viaţa mai uşoară şi mai distractivă? Oare de ce ar face asta?! Un anonim inteligent a spus odată: atunci când nu vezi produsul care se vinde, produsul eşti TU. Vindem o valoare pe mai nimic ca să cumpărăm plastice ieftine, că aşa am văzut la Tele-Shopping, iar ceea ce avem de mii de ani, clădiri trainice de cărămidă, o valoare adevărată, dar este considerată demodată și devalorizată..

 Coronavirusul ne-a trezit la o realitate dură: ceea ce contează cu adevărat este compania bună de acasă şi hrana. NU avem nevoie să imităm şi să avem vise (ale altora) care ni s-au inoculat ca fiind ale noastre. Poate  că nu este nevoie să ajungem în punctul cel mai de jos ca să înţelegem că AȘA NU.

 

                            Cu dor, o Inima de Român                                                                                                                                                                                                                                           (SUA)

       

                                            Gabriela Vişan

 

Aş vrea……

 

Aş vrea să-ţi sărut glasul,

Aş vrea să-ţi sărut  pasul

Şi zâmbetul dragostei…

                          să-ţi dau, copil iubit.

Aş vrea să-ţi sărut părul,

Aş vrea să-ţi sărut ochii

Şi zâmbetul dragostei…

                       să-ţi dau, copil iubit.

Aş vrea să-ţi sărut urma paşilor pe nisipul mărilor.

Aş vrea să-ţi sărut urma paşilor pe cărările munţilor.

Şi zâmbetul dragostei, mereu,

                     să-ţi dau,copilul meu.

                                                               Cristian Alexandru Nicolescu

Exerciţiu de imaginaţie

 

Stau, meditez şi lansez o provocare:

Să ne imaginăm cum e viaţa lipsită de  soare.

Încet, ȋncet ȋntunericul cuprinde pământul

Cu trecerea timpului ȋţi devine rece şi gândul.

Singura sursă de lumină   

Ne vine de la lună din milă.

Oare, oare totul dispare fără soare?

Să continuăm să privim ȋn depărtare

Puterea ȋntunericului acaparează.

Primăvara nu răsare nicio floare,

Planeta devine rece şi moare.

Dar totuşi să vedem cum este şi cu soare:

E speranţa ce ȋn amurg nu moare

Şi  dă dimineţilor culoare,

Transformă ziua ȋn splendoare,

E zâmbetul ce aduce sărbătoare.

Oare, oare  putem trăi fără soare?

                                                                                Mihai Victor Afilom

 

                         Naufragiu

 

De șaizeci de zile în derivă,

Fără astrolab, fără sextant,

Minge de ping-pong pe valuri,

Sirenele, Fata Morgana și Circe,

Vrăjile, mrejele,

Am ucis Polifemi, temeri.

M-a botezat Oceanul, prietenul meu.

În arhipelagul Galapagos

Am văzut ultima broască țestoasă,

Lumea se sprijinea pe carapacea ei

La fel ca în legendele amerindiene.

Pe Kon Tiki am venerat strămoșii,

Apoi m-a azvârlit marea,

În Tahiti, l-am vazut pe Paul pictând.

„De unde venim? Ce suntem?

Încontro ne îndreptăm?”,

Apoi pe Hiva-Oa cu a sa Vahine,

Iubita mea mă așteaptă undeva

Între viitor și Golful Francezului,

Eu zbor pe aripile gâștelor sălbatice,

Nils Holgersson în basmul proprei existențe,

Mă  însoțesc Pescărușul Livingstone,

Pilot de război în zbor de noapte

Deasupra unui Pământ al oamenilor,

Da, am camarazi buni,  mă însoțesc,

Am colacul de salvare, vesta de naufragiu,

Prietenul meu Edy e în insula din ziua de ieri.

Eu l-am alungat pe luntrașul Caron,

E prea devreme  i-am zis,

Timpul meu încă mai are răbdare,

Panta Rei.

Dincolo de exagerările livrești,

Dimineți veridice,

Descoperind Americi mitice,
Pe divane psihanalitice.

Iată! i-am derutat pe toți.

Când nu m-am mai temut,

Am început să mă joc,

Am lepădat pe rând blana de lup,

Lâna de aur,

Argonauții, astronauții,

Povești, mituri, măști

Cad limite, lacăte, zăvoare.

Neboisa!

Tainicul îndemn al cavaerilor sârbi,

Corvini, creștini,

Ies din utopie cu o litanie,

Nu Benne Gesserit, nimic criptic.

Revin în lumea mea,

Iată! îmi șoptește bunicul ruga aceea simplă,

De două milenii ne ferim de ispită,

Și mereu voia e a Lui, nu a noastră.

Furtuni electrice, eretice, eclectice,

Torentele, puhoaiele, zăpoarele,

Sfărâmă piatră, lacăte, limite,

Fulgerul subliminal,

Catargul cu pânze cenușii,

Flăcările…

Iată! a rămas doar Omul,

Mesagerul a adus crenguța cu flori de cireș,

În iunie ne vom regăsi

Definitiv.

                                    Hunedoara, 13 mai 2020

                                                                                     Mihai Minescu

  Viața

 

Viața asta-i o părere ?

 Lumea noastră 

Noi o știm ? 

Timp născut dintr-o durere, 

Spațiul este loc-în-loc? 

Să fim Umbra visului ce scurmă 

În abisul de pe urmă ? 

Eu? !Eu pot numai ca să fiu: 

Și-asta-i tot ce știu că știu 

 Dintre toți și toate cele

 Doar un vis-în vis de stele… 

Căci al unei stele vis eu sunt

 Sosit cândva și pe Pământ: 

Cu doruri multe și iubire 

Și-un tainic gând de fericire. 

Și stea voi fi când voi pleca 

Departe, sus, în lumea mea 

De vijelii dogorâtoare, 

Născându-mă din nou ca soare!

                                     (01.11.1945-11.05.2012)

                                                                                                Ovidiu Țuțuianu

 

Remember Ciprian Porumbescu!

 

În secolul al XIX-lea, când societatea capitalistă se coagula mai ales „în lumea nouă”, data de „1 mai” apare, pentru prima dată, în legătură cu întrunirea, din anul 1886, a Federației Sindicatelor din Statele Unite și Canada. George Edmonston, fondatorul Uniunii Dulgherilor și Tâmplarilor a inițiat introducerea unei rezoluții care stipula ca: „8 ore să constituie ziua legală de muncă de la, și după 1 mai 1886”, sugerându-se organizațiilor muncitorești respectarea acesteia.

La data de 1 mai 1886, sute de mii de manifestanți au protestat pe tot teritoriul Statelor Unite, însă cea mai mare demonstrație a avut loc la Chicago, unde s-a soldat cu incidente violente și victime. Trei ani mai târziu, Congresul Internaționalei Socialiste a decretat ziua de 1 mai ca Ziua Internațională a Muncii, în memoria victimelor grevei generale din Chicago. Cu timpul, 1 mai a devenit sărbătoarea muncii în majoritatea țărilor lumii, diversele manifestări căpătând amploare pe măsură ce autoritățile au convenit cu sindicatele ca această zi să fie liberă.

Chiar și naziștii, la îndemnul lui Hitlerau avut tentative de uzurpare a acestor tradiții. Ziua de 1 mai s-a dorit să fie transformată într-o sărbătoare a comunității naționale germane, promițându-se construirea unui socialism național, în centrul căruia nu se mai aflau muncitorii, ci arianul considerat un prototip al celor ce muncesc.

În țările comuniste, începând cu Uniunea Sovietică, ziua de 1 mai a fost transformată într-o sărbătoare de stat însoțită de defilări propagandistice.

După cel de-al Doilea Război Mondial, când în România aflată sub ocupație sovietică a venit la putere Partidul Muncitoresc Român, în jurul anului 1946, a fost dată o dispoziţie de partid prin care toate întreprinderile erau obligate să aibă formații de cor ale muncitorilor.

În consecință, pe lângă coruri importate din muzicologia „proletară” sovietică s-a apelat și la „cântecelul de primăvară”, compus de Ciprian Porumbescu în 1880. Textul melodiei aparținea tot muzicianului, fiind influențat de versurile poetului Vasile Alecsandri și reflectând revigorarea naturii prin venirea primăverii și părăsirea anotimpului rece.

Întrucât versurile acestui cântec antrenant, transformat în marș, trebuiau să aibă un anumit conţinut ideologic, după cum precizează muzicologul Viorel Cozma, „versurile originale (rămase timp de cca 66 de ani-n.a) au fost înlocuite cu cele scrise de Maria Ranteș și sunau astfel:

 

Râde iarăşi primăvara,

Peste câmpuri, peste plai.

Veselia umple ţara,

C-a venit Întâi de Mai!

 

Muncitorii au pornit,

Şi-ntr-un glas s-au înfrăţit!

Şi ei azi sărbătoresc,

Unu Mai muncitoresc.

 

Înfrăţiţi azi cu ţăranii,

Muncitorii-n joc şi cânt,

Prăznui-vor în toţi anii,

Libertatea pe pământ.

 

Peste mări şi peste ţări,

Se adună pe cărări,

Lumea toată în alai,

Pentru al nostru-Întâi de Mai!.

 

Râde iarăși primăvara/ Cântec (Marș) de 1 Mai a fost una dintre cele mai cunoscute melodii  difuzate înainte de 1989, cântate la adunările de partid și de sindicat, la posturile de radio și televiziune, dar nelipsită la manifestările ocazionate de ziua internațională a muncii. Acum numai muzica melodioasă și veselă aparținea lui Ciprian Porumbescu. Dar cine a fost acesta?

La 14 octombrie 1853,se năştea în Şipotele Sucevei, (din Bucovina aflată în cadrul imperiului austriac) Ciprian, fiul Emiliei şi al preotului ortodox Iraclie Golembiovschi (nume „modificat” de administrația galițiană, de la       golemb = porumbel, în limba poloneză). Apoi numele „Porumbescu“ a fost folosit mai întâi ca pseudonim, şi ulterior ca nume oficial.

Micuţul Ciprian a început, de la vârsta de şase ani, studiul pianului cu Carol Miculi, apoi vioara, la Ilişeşti, cu Simon Maier, continuând la Gimnaziul din Suceava, cu Ştefan Nosievici şi, în particular, cu Anton Valentin şi C. Schlötzer.

În 1871 a participat, inclusiv cu vioara sa măiastră (Amati), la serbarea românilor de pretutindeni organizată la Putna (400 de ani de la târnosire), de societatea „România jună” în frunte cu Mihai Eminescu și Ioan Slavici.

Între 1873-1877, a urmat cursurile Institutului Teologic din Cernăuţi și, deși nu a fost hirotonit, şi-a manifestat deplin dragostea pentru Biserică, prin compoziţiile sale: Cântările Sfintei Liturghii, Tatăl nostru, Adusu-mi-am aminte, Condacul Maicii Domnului, Priceasna de Paşti şi Axion la Rusalii“.

În perioada 1879-1881 a frecventat Conservatorul din Viena, studiind armonia cu Anton Bruckner şi primind noţiuni despre muzica de cor de la Franz Krenn. Anul 1882 l-a găsit în în Ardeal, ca profesor de muzică vocală la Gimnaziul Românesc şi dirijor la Biserica Sf.Nicolae-Șchei din Brașov. Între timp s-a înscris la cursuri de filosofie în Viena şi Cernăuţi. Dragostea pentru tot ce-i românesc l-a însoţit toată viaţa. La Cernăuţi, a condus corul Societăţii culturale „Arboroasa“, iar la Viena, a dirijat corul Societăţii studenţeşti „România Jună“. Aici a scos în anul 1880 colecţia de „Cântece sociale pentru studenţii români”, printre care: Cântecul ginţii latine, Cântecul tricolorului (fost imn al României), Imnul Unirii, Pe-al nostru steag (imnul actual al Albaniei), La malurile Prutului, Altarul Mănăstirii Putna.

La 11 martie 1882 a avut loc premiera operetei sale Crai nou, în două acte, pe textul lui Vasile Alecsandri. Succesul a fost deosebit, ziarele vremii asemuindu-l pe compozitor cu Johann Strauss şi Franz Liszt.

După terminarea facultăţii, tânărul teolog a fost întemniţat aproape trei luni pentru activitatea din cadrul societăţii „Arboroasa“, militantă pentru libertatea Bucovinei de sub dominaţie habsburgică. Boala de care suferea (tuberculoză) s-a agravat foarte mult. Pe 25 noiembrie 1882 a plecat în Italia în staţiunea Nervi, pentru tratament, ședere ce nu i-a adus ameliorarea. Se întoarce la Stupca, acolo unde cântecele populare i-au legănat copilăria. Vegheat de bătrânul şi nefericitul lui tată, dar şi de sora lui Mărioara, se ridică la ceruri în dimineața zilei de 6 iunie 1883. Cel care arsese ca o torță pe altarele muzicii, credinței și patriotismului părăsea devreme această lume, care nu îngăduise din „rațiuni religioase” absurde, împlinirea marii sale iubiri pentru fiica pastorului evanghelic din Stupca, Berta Gorgon, cea care îi împărtășea sentimentul! Ciprian nu împlinise încă 30 de ani!

Opera monumentală, numărând cca 250 de lucrări în diverse forme şi genuri muzicale, l-a păstrat nemuritor în conştiinţa neamului nostru românesc. Talent complex, Ciprian Porumbescu a creat nu numai lucrări muzicale, ci şi poezii, articole de presă, a cules folclor, a redactat un manual didactic. Desigur, cea mai cunoscută compoziţie a lui rămâne, Balada pentru vioară (1880), care a impresionat nu numai generații numeroase de români dar și muzicieni străini.

Maria Boescu

Rânduri pentru necuvântătoare vegetale

Ţăranii au plecat spre piaţă de cu rouă, care cu ce a putut (cu rata sau cu maşina proprie) ca să ajungă la piaţă pe răcoare. O dată ajunşi aşează marfa tacticoşi pe tarabe, după ce s-au sfătuit în privinţa preţurilor.

Uite pe taraba asta nişte ardei de un verde smarald. Stau mai răsfiraţi ca să fie admiraţi. Lângă ei, nişte ardei mai mititei, s-au ȋnroşit de ciudă, s-au ȋnfuriat şi au crăpat. Seminţele li s-au ȋmprăştiat, dar nu-i bai: nişte vrăbii locul au curăţat imediat.

Ale cui or fi pletele astea aşa dese, vopsite ȋn verde intens? După trupurile portocalii trebuie că sunt morcovii. Lângă ei, cepele subţirele jură că nu ustură. Vecinul usturoi, cu mustăţile albe atârnân de peste tarabă tace chitic; el nu poate jura la fel, dar ȋţi face cu ochiul.

Pe altă tarabă nişte lăptuci de le spune lumea salată şi-au ȋntins fustele creţe. Ca să ia ochii cumpărătorilor le-au tivit cu violet ȋnchis.

Lângă ele stau ȋmbufnate lăptucile veritabile. Se uită chiorâş la alte vecine şi le spun ,,Sunteţi varză”! Dar mărgelele acestea roşii şi mai mari şi mai mici ce sunt? Sunt ridichile ce aşteaptă să se ȋnsoţească cu ceapa şi lăptucile ȋntr-o salată. Ia te uită! Pătrunjelul ăsta şi-a făcut frunzele permanent şi acum ȋşi zice ,,Hasmațuchi”! Multe gospodine se uită la el şi pleacă neȋncrezătoare. Pe o tarabă sunt nişte feţe palide, unele mai rotunde, altele mai ovale. Mă apropii; sunt cartofi noi. Probabil au stat prea mult la soare, căci li se cojeşte toată faţa. Cumpărătorii se uită la ei, se uită la preţ şi zic: ,, Lasă să mai crească cartofii, poate mai scade preţul”.

 

Mi-am scăldat ochii ȋn culori şi mă ȋntorc acasă cu sacoşa plină de frunze. Am ascultat sfatul medicului care mi-a spus să mănânc frunze verzi care conţin clorofilă, sângele frunzelor. E vitală pentru frunze, iar nouă ne dă energie-verde!

                                                                                                      Ovidiu Țuțuianu

 

EPIGRAME PE TIMP DE PANDEMIE CU CORONAVIRUS

 

Combinație…fatală

 

Când s-a combinat el, Pande,

Cu încoronata Mia,

Geaba sute de ofrande:

 Se întinse… pandemia!

Întoarcere…virtuală

 

Au plecat români afară,

Spre mai bine, în apus.

Se întorc buluc în țară,

Doar un virus…i-a adus!

Inutilitatea batistei

 

În acestă lume tristă,

Când prin pipăit se moare:

Mai rămâne uzul oare,

Să recurgem la… batistă?

Cauză…(ne)cunoscută?!

 

Văzând amploarea nefirească,

Ne întrebăm:  –Astă „șicană”,

E pandemie chinezească,

Sau …lucrătur-americană?

 

 

Unde dai și unde…crapă!

 

Dori „oculta” ca perechea

Să-și tempereze din amor.

Coronavirus „terchea-berchea”,

O consemnă …în dormitor!

                                                     3.04.2020

Mimi Boescu

Peisaj dintr-un anotimp care nu există

                                    –  Premoniție poetică  –

 

Sâmbătă, 1 februarie 2020. Pe cerul bleu spălăcit stau grămădiţi nori albi, pufoşi, aşa cum era altădată zăpada la această dată. Privindu-i ȋţi vine să tropoteşti prin albul lor, aşteptând să scârţâie sub tălpi.

Din pământul negru decolorat se ridică scheletele arborilor ce–şi ȋnalţă crengile descărnate de frunze spre nori ȋn rugăciune. Imploră norii să coboare pe pământ transformaţi ȋn zăpadă.

Tufişurile flutură ȋn vânt pungi de plastic, hârtii. Unele mai cochete păstrează ȋncă cercei rubinii din măceşe. Din loc ȋn loc se vede o pătură gălbuie. E grâul semănat astă toamnă căruia seceta i-a supt toată seva.

Prin acest peisaj selenar, viruşii aleargă fericiţi. Bacteriile, la fel.

Dezarmaţi, oamenii aleargă şi ei căutând adăpost din calea viruşilor. Alţii refugiaţi ȋn laboratoare se luptă cu timpul căutând antidot invaziei viruşilor şi bacteriilor. Sigurele vietăţi care par să se ȋmpace cu situaţia sunt păsările. Ciripitul lor o confirmă.

 

Mimi Boescu

Început de vară

Rânduri pentru necuvântătoare vegetale

Ţăranii au plecat spre piaţă de cu rouă, care cu ce a putut (cu rata sau cu maşina proprie) ca să ajungă la piaţă pe răcoare. O dată ajunşi aşează marfa tacticoşi pe tarabe, după ce s-au sfătuit ȋn privinţa preţurilor.

Uite pe taraba asta nişte ardei de un verde smarald. Stau mai răsfiraţi ca să fie admiraţi. Lângă ei, nişte ardei mai mititei, s-au ȋnroşit de ciudă, s-au ȋnfuriat şi au crăpat. Seminţele li s-au ȋmprăştiat, dar nu-i bai: nişte vrăbii locul au curăţat imediat.

Ale cui or fi pletele astea aşa dese, vopsite ȋn verde intens? După trupurile portocalii trebuie că sunt morcovii. Lângă ei, cepele subţirele jură că nu ustură. Vecinul usturoi, cu mustăţile albe atârnânde peste tarabă tace chitic; el nu poate jura la fel, dar ȋţi face cu ochiul.

Pe altă tarabă nişte lăptuci de le spune lumea salată şi-au ȋntins fustele creţe. Ca să ia ochii cumpărătorilor le-au tivit cu violet ȋnchis.

Lângă ele stau ȋmbufnate lăptucile veritabile. Se uită chiorş la alte vecine şi le spun ,,Sunteţi varză!” Dar mărgelele acestea roşii şi mai mari şi mai mici ce sunt? Sunt ridichile ce aşteaptă să se ȋnsoţească cu ceapa şi lăptucile ȋntr-o salată. Ia te uită! Pătrunjelul ăsta şi-a făcut frunzele permanent şi acum ȋşi zice ,,Hasmasuchi”! Multe gospodine se uită la el şi pleacă neȋncrezătoare. Pe o tarabă sunt nişte feţe palide, unele mai rotunde, altele mai ovale. Mă apropii; sunt cartofi noi. Probabil au stat prea mult la soare, căci li se cojeşte toată faţa. Cumpărătorii se uită la ei, se uită la preţ şi zic: ,,Lasă să mai crească cartofii, poate mai scade preţul.

 

Mi-am scăldat ochii ȋn culori şi mă ȋntorc acasă cu sacoşa plină de frunze. Am ascultat sfatul medicului care mi-a spus să mănânc frunze verzi care conţin clorofilă, sângele frunzelor. E vitală pentru frunze iar nouă ne dă energie-verde!

Ovidiu Ţuţuianu

Va trece chiar şi asta!

      

Când cercetezi oglinda vieţii, zilnic,

Poţi realiza că traiu-i „rai”sau silnic.

Reţine-atunci doar cele cinci cuvinte:

„Va trece chiar şi asta”, ia aminte!

De vei obţine realizări de fală,

Și bucuria îţi va da năvală,

Rememorează cele cinci cuvinte:

„Va trece chiar şi asta”, ia aminte!

De vei lupta din greu cu ea, tristeţea,

Ce poate ţi-a grevat şi tinereţea,

Te vor salva tot cele cinci cuvinte:

„Va trece chiar şi asta”, ia aminte!

De te întrebi cum rezistară „moşii”,

L-asaltul hoardelor şi „ciumei roşii”?

Au folosit desigur cinci cuvinte:

„Va trece chiar şi asta”, ia aminte!

Când azi coronavirus ne pândeşte,

Îl vom trata corect, dar bărbăteşte!

Ne vom gândi la cele cinci cuvinte:

„Va trece chiar şi asta”, ia aminte!

 

23 .03.2020

Oana Mihaela Gîdea

Amintiri

 

Îți amintești cum se spărgea                                                     

Lumina nouă-n mii de zări

Iar soarele tot răsărea

Deasupra noastră-n noi culori?

 

„Mi-amintesc”, spunea cândva

Dragul tău și inima

De fericire tresărea,

Când mereu el îți șoptea:

 

„Unde ești tu draga mea,

După nori sau într-o stea

Ce vegheaz-asupra noastră,

Cu privirea sa frumoasă?”

 

„Am plecat pe drumul greu

Ce duce spre Dumnezeu,

Pavat cu gânduri ce suspină

Ce conduc doar spre lumină!”

 

„Îți amintești doar cum era

Povestea Lui în noaptea grea?”

„Era pavată cu mulți spini

Oameni răi și mulți haini,

Ce nu credeau cu-adevărat,

Că Hristos a înviat!

 

Ei L-au omorât în chinuri

Pe Cel ce le va dărui,

Viața veșnică prin spinii,

Ce purta pentru-a muri!

 

A murit în chinuri crunte

Ca rege sfânt încoronat,

Aducând în schimb speranța

Visului ce l-a urmat:

 

O lume sfântă, liniștită

În care știm cu-adevărat,

Că lumea toată e sfințită

Și Hristos a înviat!

 

 

Oana Mihaela Gîdea

 

Hazardul flăcării veșnice

 

În lumea ‘ceasta minunată

Cu multe raze de lumină,

Toți ajung la acea poartă,

Unde nimeni nu suspină

 

„Toată lumea nu și eu!”!

Spun acum, oftând din greu

Gândindu-mă că tot ce-a fost,

A fost hazard, gând fără rost!

 

Nu mai încerca acum

Să-mi spui „greșești, nu-i gândul bun!”

Eu simt când nu mai sunt dorită,

Deși toți spun că sunt iubită!

 

„Gândiți un pic și ce simt eu,

Când voi plecați și sunteți bine,

Eu rămân, gândind mereu,

Că voi fugiți de ce e greu!

 

Știu că sunt mai complicată

Mai ales că sunt și fată,

Care mereu se gândește

Să fie bine, dar greșește

 

Că a uitat să mai trăiască

Povestea și destinul ei

Pe care l-ați creeat să crească,

Senin, pe bolta cerească!

 

Nu v-ați gândit niciodată

Că sunt un om care așteaptă,

Să fie vesel, fericit,

Mulțumit și chiar iubit?

 

Se pare că ați uitat,

Că sunt și alții car-așteaptă,

Șansa unei minți senine,

Alături de-un gând de bine!

 

 

 

O viață plină de iubire,

Multe flori și fericire

Trăite în orice zi,

Până când nu veți mai fi!

 

Îns-acum doar mi se par,

Gânduri simple, fără har!

Pentru că el doar s-a stins

Încercând în van s-aprindă,

Flacăra ce a cuprins,

Acel suflet o secundă!

                                                                                                                      Angela Popescu

 

Dor de soră

Adun gândurile mele dintr-un moment al copilăriei în familie, alături de mama și sora mea de 4 ani. Păzeam o cratiță cu ouă pusă pe foc.

Sora mea suflase peste oul ud spălat dinainte și le pupa pe rând înainte de a le scufunda încet în apa rece. Mă uitam “țoc-țoc” la ea cu câtă seriozitate făcea fiecare gest, trăind povestea spusă de mama ceva mai dinainte. Micuța începuse cu întrebările:

        Ce e paștele, mamă?

        E Învierea Domnului Iisus.

        Dar a murit?

        Da, vineri moare.

        Cum moare?

        Bătut de mulțime și de soldații romani care stăpâneau atunci cetatea Ierusalem a evreilor.

Mama spăla ouăle pe rând într-un lighean cu detergent, le așeza în chiuvetă și când a ajuns la ultimul a dat drumul la jetul de apă de le-a clătit. Lua unul câte unul și ni-l dădea nouă să le așezăm în cratița pregătită cu apă pentru a le pune pe foc, gesturi ce-mi vin acum cu încetinitorul lăsându-mi armonia momentului. Dialogul dintre ele a continuat.

        Din bătăi se moare?

     Aaa, nu, pentru că a fost condamnat la moarte prin răstignire pe cruce, pe care a dus-o prin cetate până dincolo de ea pe un deal, alături de alți tâlhari.

Apăruseră deja lacrimi sub pleoapele micuței mele surori, de patru ani. Am luat-o de umeri și am îmbrățișat-o.

  Lasă-mă, să văd cum se colorează lacrimile mele peste ouă și devin roșii. Uite cum clipește Învierea în ochii mei.

                                                                                                                                              Angela Popescu

Nu mai bodogăni!

Era Sâmbăta de dinaintea Învierii la o mânăstire unde am fost invitată de câteva creștine să ajut la pregătirea mesei de după slujbă. Sfârâiau chiftele din pește în tigăile încinse pe cuptorul electric din bucătărie, pe care le întorceam cu încă patru femei. Mulțimea se adunase încă de pe la ora 20,30 și mirosul lor ieșea prin ferestrele deschise. Așa ne-am trezit cu un băiat de vreo 9 ani, care a ajuns la noi și arătând cu o furculiță luată de pe masa spre chiftelele ce se prăjeau pe foc. Vorbea însă în limba engleză repede și nu se mai oprea.

        Ia nu mai bodogăni! îi zisei, dându-l în spatele meu.

Dar el reveni iar lângă plită vorbindu-ne neîntrerupt în limba sa. Atunci a năvălit părintele bucătar cu un alt cărucior de chiftele rotunjite frumos în altă încăpere, însoțit de un domn mai în vârstă, care-l luă pe băiat de umăr trăgându-l spre el. Era moș Vasile, plecat în America de o groază de ani.

        Așa, aici erai, românașule! Și apoi, către noi: Nu înțelege boabă românește.

Atunci puștiul îi răspunse mândru:

 

        Nu mai bodogăni!

Maria Chirtoacă

Vesele și triste amintiri pascale

                Învierea este sărbătoarea ce redă omului speranța în  mântuire,  în viața minunată „de dincolo” și în bunătatea fără egal a Prezenței Divine, infinit iubitoare și vindecătoare. Dar la vârsta fragedă nu prea e frământat copilul de asemenea gânduri. Genuin, el vede ajunul acestei unice sărbători ca pe un prilej de bucurie absolută, când merge la biserică și primește cozonac, prăjituri, ouă roșii. Îmi aduc aminte de  amenințările cu exmatricularea, în caz că vom fi prinși în curtea bisericii, dar mergeam cu toții și niciodată nu pățeam nimic. Cândva chiar am dat nas în nas  la ușă cu profesorul de geografie, care m-a certat de mi se îmbujoraseră obrajii și-mi vâjâiau urechile.  Fiind cel mai bun prieten al tatii,  știa bine că mama în fiecare duminică mă trimite la slujbă în locul ei, dar cred că a fost și din partea lui exces de zel „studiat”. Alte probleme n-am mai avut și, slavă Domnului,  eram mai bisericoasă în  copilărie.  În  joia Paștelui,  când se spuneau cele douăsprezece evanghelii, îngenuncheam  tot de atâtea ori, făcând de fiecare dată câte un nod,  care se putea  desface în vreme de necaz. Vinerea, pioși,  cu  lumânări și flori treceam de trei ori pe sub o masă așezată în mijlocul bisericii, sărutam crucea Domnului Iisus, iar seara înconjuram cu toții lăcașul sfânt. Sâmbăta, la miezul nopții, așteptam îngrămădiți  slujba de Înviere și răspundeam  salutului  „Hristos a înviat!”  cu un evlavios „Adevărat a înviat!”  Nouă,  copiilor și tinerilor, ne ardea mai mult de joacă, de ocheade și găseam din orice prilej să pufnim în râs.  A doua zi, primeniți și frumos îmbrăcați cu haine  noi, ciocneam în familie ouă vopsite în trei culori: roșu, galben și albastru. În paranteză fie spus,  tata  avea „metehnele” sale în funcție de anotimpuri: plângea iarna, cântând „Hora Unirii”;   primăvara, de Înviere, vopsea ouă în cele trei culori, iar  vara ne ducea  o săptămână la Nicolina, dornic să vadă trenul care trece granița spre R.S.S.  Moldovenească, unde-și lăsase părinții și frații. Și noi, nepoții, duceam dorul bunicilor pe care-i puteam vizita numai  din cinci în cinci ani, dar  gândul nostru de Paști era  la jucăria aceea imensă din lemn, căruia i se spunea „leagăn”. Pentru un leu  sau câteva ouă roșii eram așezați pe băncuțe și ridicați „în slavă”. Ne învârtea această namilă improvizată de câteva ori ușor, să nu amețim, apoi mergeam iarăși acasă pentru ouă și bani și iarăși începea învârteala.   

              Am și o amintire mai puțin veselă din timpul adolescenței. Pe vremea aceea îmi dădeau fiori câteva pasaje din  „Învierea” lui Tolstoi. Involuntar, probabil, găseam  în obiceiurile noastre bisericești  destule similitudini cu cele descrise acolo. Urmăream slujba în biserica  „gemând de lume”, priveam atentă ca Nehliudov gesturile  credincioaselor așezate  de-a stânga  stranei și ale  bărbaților cu capetele descoperite – de-a dreapta; le vedeam degetele împreunate pentru a-și face sfânta cruce și auzeam  fragmente de text  întâlnite în carte.  Mai târziu, când am ieșit cu toții în curte, din îmbulzeala  aceea aleatorie cineva a aruncat cu o piatră și mi-a spart ochelarii. N-avea rost să caut acul în carul cu fân pentru a găsi vinovatul și, oricum, nu recuperam paguba, doar era sărbătoare mare și trebuia să iertăm. Mai ales că, sunt sigură, nimeni n-a vrut să-mi facă rău dinadins…Poate c-aș fi uitat incidentul, dar în anul acela a murit fratele meu, licean și el. După spusele sale, înainte de operație a „desfăcut toate nodurile”, dar soarta lui n-a ținut cont de asta. Plecarea-i timpurie a fost o  coincidență, desigur, totuși mult timp am făcut conexiune între cele două evenimente.

        Sper ca peste mulți ani să povestim cu toții și despre  Învierea acestui capricios 2020   mulțumindu-I lui Dumnezeu pentru tot și pentru toate, privind altfel necazurile pe care acum nu le înțelegem și renăscând  din noi înșine ca după o nouă Înviere, pentru a ne bucura împreună alături de Domnul Dumnezeul nostru, al tuturora…     

Eugenia Dumitrescu

Cristos a înviat!

Nu putem vorbi de primăvară fără să vorbim de Paşte.

Şi, e normal, totul renaşte, totul e viaţă, alta decât am lăsat-o în toamnă, în iarnă. E starea de bucurie, de încântare.

Dar fără dorinţa noastră, anul acesta am avut parte de un altfel de Paşte. Nu la natura din jur mă refer, care şi-a văzut atât de liniştită de înmugurirea, creşterea şi înverzirea proprie, de păsările la fel de cântătoare în vorbe doar de ele ştiute, nebunatice în căutarea perechii.

Nu, de un Paşte premers de spaime, frici, epidemii, pandemii, grozăvii. De stat în casă sub interdicţie, de păstrat – mascaţi şi înmănuşaţi- distanţa socială (aş fi preferat să i se spună distanţă de protecţie) şi ieşit din case două ore cu declaraţie pe proprie răspundere ca nu cumva să te plimbi, ci doar să-ţi cumperi de mâncare sau medicamente. 

Şi, totuşi, i-am fentat. În drum spre casă m-am oprit să admir un măr înflorit, cu gingaşele şi delicatele petale albe, cu rozul aruncat discret ca un văl pierdut în fuga unei copile jucăuşe. Lângă măr, un zarzăr, împodobit ca o mireasă, işi oferea cu dărnicie parfumul discret, cum doar el ştie să ne alinte, primăvara. Şi am stat… şi am ascultat zumzăitul harnicuţelor albine, in sfârşit, fericite să guste nectarul adevărat al florilor nepoluate. Şi era atâta fericire…

Dar noi, noi oamenii ?

Cred că în acest an a fost un alt Paşte, nu febra cumpărăturilor ne-a incins picioarele. Nu, am stat în case iar în temerile noastre ne-am înălţat mai mult capul, mintea şi sufletul, plini de speranţaă, la Dumnezeu, la divinitate. L-am rugat pentru noi, pentru toţi ai noştri şi pentru întreaga lume şi, ne-am rugat fierbinte, aşa cum, probabil, mulţi au făcut-o doar rareori. Ne-am pus atâtea întrebări… În izolarea fiecăruia, am fost mai uniţi în rugăciune universală cum, poate, nu a fost lumea de foarte mult timp. Asa se spune,un necaz uneşte mai mult decât o bucurie.

S-a vorbit atât de mult în ultima perioadă de fragilitatea umană şi, asa este. Noi, oamenii, nu am mai avut voie să ne apropiem pe stradă de semenul nostru, dar ne-am apropiat mai mult, sufleteşte de suferinţele celorlalţi. Ne-am speriat, dar am şi sperat.

Da, un altfel de Paşte, lipsiţi de dreptul de a participa la slujbele de pregătire din Săptămâna Mare, cu biserici în care doar preoţii au oficiat în faţa sălilor goale şi totuşi, mi-a plăcut foarte mult o afirmaţie a unui preot.”Când a trebuit să intru la altar, am strâns din dinţi ştiind că iar nu va fi nimeni în biserică dar, când am păşit înăuntru, am simţit şi mi-am spus nu, biserica e plină de Îngeri”.

M-am gândit atunci, cine ştie… poate, aşa cum planeta noastră avea nevoie de depoluare, la fel şi Biserica are nevoie de o purificare, purificare de rutina, de superficialitatea, de indiferenţa noastră. Cine ştie, când vom fi din nou liberi să trăim normal, ne vom apleca mai mult către sufletul nostru .

Până atunci, iată un altfel de Paşte, l-am trăit singuri. Ne-a unit pe toţi singurătatea, dar pe masă s-au găsit şi ouăle vopsite, cozonacul. Pentru că e Paştele, sărbătoarea speranţei noastre creştine-vom învia, aşa cum a înviat Isus. Şi vom fi alături de el, aşa cum a spus ”cine vrea să mă urmeze, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să vină după mine”.

Şi din nou, a fost un câştig. De Paştele catolic, sute de milioane de credincioşi din întreaga lume cu acces la internet au urmărit slujba Papei Francisc care a făcut apel la ”solidaritate, toţi suntem în aceeaşi barcă, nu mai e timpul luptelor, dezbinărilor, urii”.Au aprins toţi lumânări şi au strigat de la geamuri Cristos a Înviat!

Marele şi indrăgitul cântăreţ italian Andreea Bocelli şi-a oferit vocea şi cântul de laudă şi mulţumire creştină în Domul din Milano gol şi, în piaţa din faţa Catedralei lipsită de lume, tuturor celor peste 40 de milioane de ascultători precum şi celor care au privit în direct transmisiunea sau pe Youtube. 

De Paştele ortodox, o altă mare de oameni din toate colţurile lumii, după ce au stat cu ochii şi urechile văzând şi ascultând slujba de Înviere, au aprins lumânarea  pascală la geam cântând Cristos a Înviat ! 

Câtă unitate, în izolare! Nimeni nu s-a mai simţit singur!

Poate a fost Paştele în care lumea s-a rugat şi a sperat cel mai mult. I-am mulţumit lui Dumnezeu şi am fost bucuroşi că suntem sănătoşi, în casele noastre, cu dorinţa de a ne întoarce la viaţă preţuind-o mai mult, iubind-o mai mult, fără tristeţi, fără supărări.

Când nu uit, îmi aduc aminte de o povestioară – un ucenic i-a adresat, revoltat, o întrebare maestrului său- cum poţi fi vesel mereu, avem atâtea necazuri, nu avem mâncare, unde să dormim, lumea mai şi dă cu pietre în noi. Surâzând maestrul îi răspunse.”Uite, în fiecare dimineaţă eu mă întreb-Abdulah, cum vrei să fii azi, trist sau vesel, iar eu aleg să fiu vesel”. Zău că e bună această alegere !

Cum e să fii singur de Paşte ?

Vă împărtăşesc o recomandare pe care mi-a făcut-o cineva. ”Când te simţi singur, gandeşte-te la zece persoane care ţi-au făcut bine în viaţa ta şi cărora le eşti recunoscător, de la cel care ţi-a spus o vorbă cu amabilitate sau ţi-a zâmbit”. Aşa încât, la masa frumos aranjată, am ”invitat” chiar mai mult de 10 persoane (aşa, ca într-o familie sau ca la un cenaclu). Mi-am imaginat cum ciocnim un ou, depănăm amintiri şi ne bucurăm- aşa cum ne îndeamnă de atâtea ori Isus, nu vă temeţi şi, bucuraţi-vă! Şi… m-am bucurat.

 

În orice împrejurare Paştele este şi rămâne o bucurie !

Doina Zigulescu.

Paşte în Maramureş şi Transilvania

 

În anul 2018 în perioada 10-14 aprilie am petrecut 5 zile cu ocazia Sfintelor Sărbători Pascale în Maramureş şi Transilvania, într-un grup de 25 de persoane, prin intermediul unei Agenţii de Turism, care ne-a oferit şi un circuit în câteva oraşe încărcate de istorie.

Astfel, în drum spre Baia Mare, am vizitat în municipiul Alba Iulia Catedrala Ortodoxă şi Catedrala Romano catolică unde se aflau mormintele lui Iancu de Hunedoara şi a celor doi fii ai săi.

Ajunşi în Baia Mare am fost cazaţi la hotelul MARA şi am servit cina bogată în produse maramureşene, iar a doua zi îmbarcându-ne în autocar am ajuns la Cabana Suia şi cu telescaunul în masivul Mogoşa, respectiv la Lacul Mogoşa, aproape în totalitate îngheţat. Din telescaun am putut să admirăm traseele montane pline de zăpadă şi muntele peste care soarele îşi aruncă multe raze luminoase.

Revenind în oraş am vizitat Centrul Vechi cu Turnul lui Ştefan, biserica Ortodoxă „Sf.Nicolae”, biserica romano-catolică „Sf.Martin” şi biserica Ortodoxă „Sf.Mihail şi Gavril”. La orele 23,30 am plecat să primim „LUMINĂ” pentru Paşte, la Catedrala aflată încă în construcţie din 1990, având termen de predare 2027. Procesiunea s-a desfăşurat la subsolul catedralei care este amenajat să se oficieze slujbe, iar la ora 24,00 arhiepiscopul Maramureşului şi al Satului Mare ne-a chemat să luăm lumină. Am rămas impresionată de câte persoane au venit la „Înviere”, îmbrăcate frumos ca de sărbătoare, şi într-un mod civilizat cu lumânările aprinse au pornit-o spre casele lor.

Reintorşi la hotel am fost întâmpinaţi cu paşte, pască, ouă roşii şi un pahar de vin.

In ziua de Paşte, după servirea unui mic dejun”Mare” am plecat într-o excursie pe valea râului Blidar, la lacul şi păstrăvăria Firiza, unde am admirat bazinele cu păstrăvi. La întoarcere, la restaurantul hotelului am participat la masa de Paşte cu bucate tradiţionale şi un program artistic adecvat, iar seara la cina festivă am cântat, am dansat şi ne-am delectat cu păstrăv la grătar, cu fripturi şi prăjituri.

Dimineaţa, am spus la revedere Maramureşului, şi am plecat spre Târgul Mureş, unde am fost cazaţi la Grand Hotel din centrul municipiului. Ne-a făcut plăcere să vizităm oraşul, cu Catedrala Ortodoxă Mică, Catedrala Ortodoxă Mare şi Cetatea şi să participăm la mesele festive cu bucate adecvate sărbătorilor pascale.

 

Cum se întâmplă de regulă, ce este frumos se termină repede, a venit şi ziua când a trebuit să ne întoarcem la Bucureşti, în ziua de 10 aprilie având cu noi frumoasele impresii cu itinerariul parcurs. 

 

Ovidiu Țuțuianu

„PAŞTE ” ÎN MARAMUREȘ, 2018

 

Pensiunea „Cosău”-Călinești   ȚUȚUIENII-Maramureșeni

Mocănița la Vișeu de Sus – Mănăstirea Bârsana

Încă din primele luni ale anului 2018, am convenit cu soția-Elena și cu prietena ei-Cati, o experimentată șoferiță amatoare, să petrecem Sărbătorile de Paște în Maramureș. După unele cercetări pe internet, am făcut o rezervare pentru perioada  6-10 aprilie 2018, la pensiunea Cosău din Călinești, în apropiere de Ocna Șugatag.

Conform unui obicei statornicit de mai mulți ani, de când petrecem Paștele în zone păstrătoare de datini și cu obiective turistice, am întocmit un plan pe zile, ore  și kilometrii parcurși zilnic, pentru a ajunge la obiective turistice. Întrucât urma să străbatem practic țara de la Sud la Nord, joi 5 aprilie am plecat din București la ora 15,00 (șoferița noastră prestând încă după pensionare, activitatea de soră medicală la un cabinet particular) deplasându-ne pe traseul: Pitești, Rm.Vâlcea, Sibiu, Sebeș, Alba Iulia, cu oprire în „orașul unirii/încoronării” pentru cazare la pensiunea „Neptun”.

Vineri dimineața (6 aprilie) am vizitat la Alba Iulia: Cetatea și centrul istoric, cu Catedrala Încoronării. Apoi am trecut prin Aiud, Turda  cu o scurtă oprire în centrul celui de al doilea oraș al României, Cluj-Napoca. Am continuat drumul prin Gherla, Dej, Câțcău, Valea Chioarului, Șomcuța Mare, Baia Mare, Baia Sprie, Pasul Gutâi (987m), Desești, Ocna Șugatag, Călinești, iar după 4 km, am poposit într-un loc singuratec, plin de verdeață, pe malul pârâului Cosău (afluent al râului Mara), pentru cazare și cină la Pensiunea Cosău.

Patronii pensiunii (afacere familială) ne-au primit cu binecunoscuta ospitalitate maramureșană și ne-au găzduit într-un apartament din corpul principal, la etaj, cu vedere și auz la susurul pârâului.  

            Sâmbătă 7 aprilie, după micul dejun părăsim pensiunea iar mașina condusă de pilotul Cati, sub supravegherea copilotului Elena și dirijată după hartă de dispecerul Ovidiu, rulează cu viteză moderată către obiectivul zilei, „Mocănița” de pe Valea Vaserului. Din Călinești trecem prin Cornești, Ferești, Berbești, Vadu Izei, Sighetu Marmației, Tisa, Rona de Jos, Rona de Sus, Petrova, Leordina, Vișeul de Jos și ne oprim, după 60 de km., la Vișeul de Sus. Aici, cumpărăm bilete, stând la o coadă impresionantă, și ne suim în „mocănița” care ne poartă pe o cale ferată îngustă, cu multe „bucle”, ce însoțește râul Vaser, până la Paltin (22 km). După un scurt popas de relaxare și „hidratare”, revenim în „mocăniță”, care ne readuce la Vișeul de Sus. Din parcajul gării, preluăm automobilul cu care reușim să ne întoarcem, în timp util, la pensiune și să prindem dejunul, servit în condiții civilizate și destul de copios, pentru niște creștini care din motive obiective nu au ținut „postul”. După o scurtă odihnă, servim și cina, ne urcăm în mașină, deplasându-ne la Mănăstirea Bârsana, pentru slujba de înviere. Ajungem foarte repede la impresionantul complex al Mănăstirii Bârsana, trecând prin Călinești și Văleni, după numai 15 km. La „Bârsana” este lume de neimaginat, trei polițiști și o polițistă de abia fac față dirijării mașinilor până la locurile de parcare. Desigur slujba o ascultăm în mulțimea din exteriorul bisericii, avem noroc de vreme bună și ne alăturăm tuturora la cântarea tradițională „Hristos a înviat! Luăm „lumină” în candelele individuale, ne încărcăm cu energia benefică a credinței noastre strămoșești și la sfârșitul slujbei, intrăm în șuvoiul participanților la „înviere” care se îndreaptă către casă sau către locurile de parcare. După cca 1,5 km, „recuperăm” mașina și ne întoarcem rapid la pensiune, unde gazdele ne așteaptă cu tradiționalele obiceiuri de Paște: ouă încondeiate, pască și vin. Ciocnim ouăle și după „Hristos a înviat”! și „Adevărat a înviat”, măncăm din pasca proaspătat și rumenă și sorbim vinul natural, după care  ne ducem la culcare, mai senini și mai ușurați, adormind repede sub mirosul reavăn al pădurii și clipocitul pârâului ce se strecoară pe ușa balconului rămasă întredeschisă! 

În „Duminica Paștelui” (8 aprilie), după micul dejun, ne îmbrăcăm în costume populare locale și facem câteva poze, inclusiv în balconul „locuinței”. „Executăm” un tur în jurul pensiunii, luând cunoștință de anexele acesteia, precum balta cu pești și zăbovim câteva clipe la soare, pe malul Cosăului, admirând în prospețimea aerului, rostogolirea năvalnică a undelor transparente ale pârâului. Dar vine și momentul „dejunului pascal”, o masă îmbelșugată cu preparate tradiționale, servite la masa nostră, de un tânăr ospătar expeditiv, vorbăreț și hâtru. Timpul pare că s-a oprit în loc, când apare un taraf de muzică populară cu o solistă profesionistă, înveșmântată într-un superb port maramureșean. Aveam să aflăm ceva mai târziu, într-o pauză a „concertului”, că era o persoană școlită inclusiv în Capitală, fiind în prezent profesor coordonator al ansamblului folcloric din zonă. Nu mică ne-a fost mirarea când ne-a mărturisit (probabil i-a plăcut nota de sinceritate din conversația noastră) că a fost soția cunoscutului cântăreț de muzică populară (ex preot), Cristian Pomohaci!

Cina a inclus un alt moment folcloric cu dansuri populare executate de o formație locală și chiar dacă ne aflam printre „seniorii de vîrstă” ai locatarilor pensiunii, ne-am „băgat și noi la joc”, spre dezmorțirea trupurilor îngreunate de mâncare și băutură. Ziua s-a încheiat printr-un „foc de tabără”, oferit de gazde, pe malul pârâului.

Luni 9 aprilie, am avut programată o excursie cu mașina noastră în zona Certeze–Negrești Oaș-Satu Mare. După servirea micului dejun la pensiune am pornit la drum străbătând localitățile: Cornești, Berbești, Vadu Izei, Sighetu Marmației, Câmpulung la Tisa, Săpânța (nu ne-am oprit pentru că mai fusesem), Remeți, Pasul Huta (587 m). Ne oprim la Certeze, comună atestată documentar la 1329, având la nord granița cu Ucraina. Considerată cea mai bogată comună din jud.Satu Mare (după unii chiar din România), ne-au impresionat în primul rând, vilele cu etaj și arhitectură deosebită, construite de românii plecați la muncă în Vest, care ar urma să se transforme în pensiuni atrăgătoare pentru potențialii turiști ai Țării Oașului. Am mai reținut în centrul comunei : Primăria, Consiliul local și Biserica Sf.Arhangheli (1817). Următoarea oprire la Negrești-Oaș, reședința administrativă a zonei etnografice Țara Oașului. Vizităm renumitul Muzeu al Țării Oașului și admirăm costumele înfoiate, purtate cu eleganță și mândrie de oșence cu vârste diferite care se duc sau se întorc de la bisericile din localitate. Continuăm drumul prin: Luna, Vama, Orașu Nou, Livada, Cuperceni, Botiz și facem o scurtă oprire la Parcul Central din Satu Mare. Apoi, în cadrul unui scurt tur de oraș  în această urbe cu iz vestic, aflată la jumătatea distanței dintre București și Viena, la 8 km de granița cu Ungaria, cu primar de origine maghiară, reținem câteva obiective speciale: Palatul administrativ, construcție modernă gen „zgârie nor” (15 etaje, 97 m, din epoca ceaușistă/1984 !), Turnul pompierilor (47 m-1904), catedrala ortodoxă (1937)  și Biserica reformată, împrejmuită cu stâlpi legați între ei cu lanțuri forjate (1802). Este momentul întoarcerii la pensiune (desigur, pe alt traseu), așa că rulăm prin: Botiz, Livada, Livada Mică, Medieșu Aurit, Apa, Tăuții-Măgherăuș, Baia Mare, Baia Sprie, Pasul Gutâi, Desești, Ocna Șugatag, Călinești. Ajungem la dejun, iar conform programului mai vine și cina !

Marți 10 aprilie, este „ziua cea mai lungă”, de întoarcere acasă ! După micul dejun, ne luăm rămas bun de la gazde, după un sejur minunat petrecut într-o zonă care a reușit să ne deconecteze total de toate stresurile cotidiene ale Capitalei. În consecință am promis și ne-am ținut de cuvânt, trimițând prin internet aprecieri deosebit de favorabile la adresa patronilor pensiunii Cosău din Călinești. Traseul întoarcerii (cca 615 km) a inclus traversarea țării de la Nord la Sud, mai întâi prin următoarelor localități principale: Ocna Șugatag, Baia Sprie, Baia Mare, Recea, Șomcuța Mare, Valea Chioarului, Răstoci, Cășeiu, Dej, Gherla, Cluj-Napoca, Turda, Aiud, Alba Iulia, Sebeș. După un scurt popas pentru dejun pe la jumătatea drumului, am continuat prin Sibiu, Rm.Vâlcea, Pitești. La sosire seara în București, înregistratorul de distanțe al mașinii indica aproape 1600  km !

Am petrecut un Paște și am „bătut” drumuri maramureșene pe care le mai străbătusem, cu impresii de neuitat și în condiții financiare deloc exagerate. Fără a fi acuzați de naționalism sau patriotism ieftin,  exagerări  sau laude deșănțate, ne punem întrebarea retorică: Oare câți dintre românii, cu posibilități,  care din diverse motive au părăsit definitiv România sau care trăiesc încă în țară și-au dorit și au ajuns să petreacă Sfintele Sărbători ale Paștelui în zonele păstrătoare de tradiții precum Maramureșul și Bucovina (unde noi am avut „reședințe” la Vatra Dornei și Gura Humorului)?  Mare păcat, poate că a fost mai puternic mirajul străinătății! Dar  nici nu știu ce au pierdut!

 

                                                                                              15.04.2020

P.S. Chiar dacă Paștele 2019 l-am petrecut într-o altă zonă mirifică a României (Moeciu-Bran), pentru Paștele din acest an făcusem o rezervare tot în Maramureș, la o pensiune din Vișeul de Jos. Din nefericire, apariția pandemiei cu coronavirus ne-a obligat s-o anulăm. Dar cu ajutorul lui Dumnezeu, sperăm ca la momentul dispariției acestui flagel să reluăm programarea unui alt Paște luminos, cu prioritate, în nordul păstrător de tradiții al României!

Marta Arhip

Cu pace !

 Cu PACE a intrat în casa noastră Domnul ,

Iar noi c-un ram de salcie L-am aşteptat

Şi ne-am plecat privirea de la faţa-I luminată ,

Aşa cum facem de Florii , de fiecare dat`.

 

Ne-am dus în casa lui şi am împodobit-o

Şi l-am rugat de sănătate şi de spor .

Acum el vine ca să stea cu noi la masă

Şi să ne umple sufletul de bucurie tuturor.

 

De ne-a fost greu , spre El am ridicat privirea

Şi i-am spus Lui care ne este vrerea ,

Ne-am întristat că l-am văzut urcat pe Cruce ,

 

Ne bucurăm ca vine ÎNVIEREA !

Marta Arhip

 

De Florii

 

Când a apărut Iulia

Avea un înger protector

Care nici nu se născuse.

 

Mai târziu,

 îngerul

a luat formă umană

de Crin(a) şi a rămas

îngerul bun al Iuliei,

deşi, cumva,

rolurile se inversaseră.

Andana Călinescu

 

Hristos a înviat!

Frumos şi curat

Gând de sărbătoare

Ca şi cum am fi cu toţi

Pe un tărâm uitat de mare

Vorbind de una de alta

Lăsând cele rele

Pe veci să se spele

E ca şi cum

Uitate în lume

Gânduri amare se pierd

Uitate în fum

Rămânând în suflet

Mai mult loc

Pentru senin

Singuri În izolare

Şi totuşi împreună

În plin paradox

Imaginarul

Se mută în real

Va fi ce va fi

Nimic nu putem şti 

Înflorită muşcata

Îsi arată puterea

În Ziua Sfinţită

Renaşte speranţa

Grădina aşteaptă

Să fie udată

Pe aici şi prin lume

Hristos a înviat!

                                 18.04.2020