Cenaclu

ATENȚIONARE

Întrucât revista MESAJ LITERAR  își suspendă provizoriu editarea din motive obiective în condițiile  pandemiei, materialele se trimit la adresa

iuliahasdeu.assoc@gmail.com

scrise cu caractere Times New Roman de 12, cu diacritice, textul bolduit

numele autorului se menționează înaintea textului, în partea dreaptă, italic, titlul cu 14

Autorilor li se va confirma primirea

Oana Mihaela Gîdea                                                                                                                               

 

Destin fără aripi

 

Destinul meu a fost strălucitor

Când fără aripi eu puteam să zbor

Spre țărmuri largi, de nimeni străbătute,

Ascultând îndemnuri și vise neștiute

 

Însă el a fost dușmanul meu tăcut

Îndemnată doar să nu îl mai ascult

Dar am refuzat, continuând pe drumul

Cunoașterii ascunse, simțindu-i doar parfumul!

 

Am studiat profund, dorind s-ajung departe

Neglijându-mi trupul și visele-mi curate

Ajungând în schimb pe culmi îndepărtate,

Cufundată toată în mii și mii de șoapte.


 

Angela Djigola Popescu

Corectoarea


Fac prezența neamului meu astral în rotații lunare și ascult liturghia de la Sihăstria, unde eram trimisă de părintele meu duhovnic Constantin Galeriu, ca să intru ucenică la părintele Cleopa pentru corectura unei cărți.

Am înțeles că trebuia să mă prezint să fac ascultare la ce mi se va zice. Nu cunoșteam pe nimeni deoarece n-ai cum  să știi mergând prima dată într-o obște a unei mânăstiri. Stăteam la rând ca orice pelerin ajuns aici și m-am auzit strigată „Angelica, vino aici” și am văzut papucii de pânză ai părintelui Cleopa, unde trebuia să vin. Am împins un umăr în cei de dinaintea mea arătându-mă că eu sunt aceea chemată. Dar ca un zid, nu se mișca nimeni.

 Atunci am strigat: „Eu sunt, părinte”. Doar cu mâna a făcut semn să mi se facă loc și am căzut în genunchi la picioarele lui.. Mi-a pus mâinile pe cap rostind dezlegarea pentru întreg grupul și am rămas așa până la sfârșit.

 Mi-a adus ucenicul un scăunel și am așteptat, dar întrebările au venit repede și le-am completat cu răspunsurile deja pregătite de acasă. Apoi a povestit în fața tuturor pelerinilor așezați pe băncile unui mic amfiteatru ce se formase în fața chiliei sale. Fiecare își spunea povestea de acolo unde stătea. Părintele dădea răspunsurile valabile pentru toți. Eram copleșită de ineditul momentului și părintele a început cu povestea unui frate care caută isihaștii ascunși în adâncul munților noștri ca să facă o carte a sfinților români.

M-a luat un fior când a terminat și ne-a binecuvântat să mergem la masă. Clopotul bătea chemarea. Am rămas în picioare așteptând. Părintele mânca în chilie căci ucenicul îi adusese oalele de lut mirosind  în toată casa:„Te duci în biserică după masă și părintele îți va găsi o gazdă.” I-am sărutat mâna și am plecat după grup. Mi-am găsit chiar o femeie care m-a așteptat. Se citea dintr-o carte despre un sfânt al zilei aceleia și se auzeau doar lingurile lovind vasul de inox. La sfârșit s-a făcut rugăciunea de mulțumire pentru bucate. Am luat o felie de pâine pentru că noaptea se stă la rugăciuni și un părinte a venit la mine să mă conducă unde mi s-a dat găzduirea. Dar pe drum, întrebându-mă unde m-am născut, a aflat că peste Prut și m-a părăsit brusc. Venind către mine un alt frate mi-a spus să merg la bucătărie, unde bucătăreasa e basarabeancă și va avea grijă de mine..Am tăcut mulțumind în gând pentru că aveam unde să mă culc. Într-adevăr, femeia fusese deja anunțată și îmi făcea patul ntr-un colț printre dulapuri pline cu crătiți ,farfurii, căni și pahare.M-am refugiat după un paravan cu lavoare pentru spălarea mâinilor, la îndrumarea gazdei mele: „Peste o jumătate de oră mergem la slujba de noapte. Ține până la unu. Poți să stai în locul meu din strană dacă vrei să atipeşti din când în când.” Eram pentru prima dată într-o obște monahicească și totul era necunoscut, m-am așezat pe pat să mă întind un pic.  Așa am aflat că părintele care m-a adus este scriitorul cu care voi lucra. Mi-a întins un măr pe care-l ştergea cu o încântare vizibilă.

Am închis ochii și am adormit cu imaginea mărului. Nu stiu cum am adormit, dar m-am trezit în întunericul camerei din spatele bucătăriei. Am pipăit peretele să găsesc întrerupătorul, am făcut lumină și un călugăr m-a condus printre chilii până la gazda mea, care îmi cedase locul în strană. Am luat perna de pe scaun și am așezat-o jos la picioare pentru a îngenunchia. „Nu trebuie”, îmi zise gazda și mă aşeză  să stau jos pe banca stranei.. M-am liniștit ascultând cântarea slujbei de miezul nopții. Toţi preoții erau în altar îmbrăcați în veșminte de slujire. Totul era într-o pace deplină.

 


 

Ileana Ionescu

 

Japonia, ,,Țara Soarelui

 

            Dintre toate țările lumii pe care le-am cutreierat, eu cred că cea care te fascinează cel mai puternic, cea în care exotismul este mai caracteristic și totuși  mai personal este Japonia. Natura, oamenii, mentalitatea lor și tot decorul ți-e străin și neobișnuit. Poate că tocmai de aceea când revii în țară, cele văzute și trăite acolo îți par ca un vis straniu și fermecător, pe care nu îl poți uita niciodată. Așa mi s-a întâmplat și mie.

            Visul s-a derulat pas cu pas, conform unui program turistic întocmit cu minuțiozitate atunci când în fața noastră apare Tokyo cu Palatull Imperial situat într-o piață cu plantații de pin, o fântână care comemorează căsătoria Împăratului cu Împărăteasa și Altarul Meiji Jingu, închinat cultului Shinto; ghidul autohton ne spune că este cea mai veche religie  din Japonia.  Pentru comemorarea acestora și venerarea lor, a fost creată o pădure în jurul Altarului.

            Brusc, în fața noastră apare Hakone, renumit pentru priveliștile cu muntele Fuji, unul dintre cei mai renumiți vulcani din lume. Maiestos, el se oglindește în lacul Ashino și are în vecinătate cinci lacuri și văi cu vulcani fumegând. Traseul stabilit ne conduce către Grădinile Kenroku-en,  mari grădini ale Japoniei, denumire dată de cele șase combinații ideale pentru o grădina.

            Pașii ne poartă către Kyoto, considerat centrul Japoniei pe linia culturii tradiționale, unde sunt prezente 1800 de temple. Printre acestea este Pavilionul de Aur,  care se oglindește în iazul din apropiere, și se spune că  mai ales când copacii au culorile toamnei, el este una dintre cele mai  frumoase priveliști din lume.

            Ni se pare deosebit de interesantă vizitarea Altarului Fushimi, faimos datorită miilor de porți ,,Tori”, care – pur și simplu – îți taie răsuflarea, la propriu.  În districtul gheișelor apar niște „păpuși” cu fețe vopsite în alb și sandale  înalte, iar gheișele alunecă  în urmă lor cu nonșalanță regală. Este o atmosferă de desfătare și împăcare cu toate darurile Naturii-mame.

            Cu totul alte sentimente am încercat la Hiroshima, în Parcul Memorial al Păci;i singura clădire rămasă după bombardamentul din 1945 este Domul Bombei Atomice, iar „Flacăra Păcii”  nu se va stinge până ce nu va fi distrusă ultima armă nucleară. Doar cei care ajung acolo încearcă fiorul dramei întregii omeniri, ca un stigmat de neșters.

             Din nou trecem la altă filă a călătoriei noastre și, de această dată este o pagină luminoasă, prietenoasă ( ca să folosesc cea mai actuală exprimare a senzației de împăcare cu Firea). Ne aflăm în Nara, cea mai veche capitală a Japoniei, care este leagănul civilizației nipone, unde a înflorit Budismul. Templul Todaiji deține cea mai  mare statuie din bronz a lui Buddha din întreagă lume, cântărind 550 tone și având o înălțime de 16,2 m.

              Cu fiecare zi care trece ne apropiem de încheierea excursiei și ajungem în Takayama, unul dintre puținele orașe care a păstrat vechile obiceiuri și tradiții. Iată-ne  apoi în Osaka, unde imaginile se succed cu repeziciune pentru a admira modernul arhitecturii pe verticală; la Osaka te poți deplasa cu trenul de mare viteză pentru a vedea cele două turnuri gemene cu 40 de nivele și platforma Grădinii Plutitoare, de unde se pot admira priveliști panoramice.

 De fapt, excursia acesta a însemnat pentru noi o privire în atlasul lumii, o invitație la călătorie pe care o adresez prietenilor.

 

                                                                                                              Doina Zigulescu

 

„Ayubowani- Bun venit în Sri Lanka!”

 

 Sri Lanka (fostă Ceylon) este o insulă în formă de lacrimă în Oceanul Indian, una dintre țările  cu cele mai dorite destinații de safari din lume datorită abundenței sale de parcuri naționale, diversității de specii sălbatice, în care 16 % din fauna și 23 % din flora sa sunt unice pentru țară.Desigur că din acest motiv am ales să mă înscriu la Agenția de voiaj ce propunea un traseu foarte interesant. Așadar, iată-mă trezită cu  noaptea în cap (cum se spune pe la noi)  și am ajuns la  aeroport cu trei ore înainte de decolare, așa cum este regulamentul.

 La aterizare ne-a întâmpinat un benner uriaș de bun venit. Suntem în Sri Lanka ! .Incă din prima zi ne-am îndreptat către Parcul Național Minneriya care acoperă o suprafață de 8890 hectare, cu păduri și arbuști mereu verzi, habitat pentru numeroase animale.

Într-un jeep safari  ne-am plimbat pe toate aleile parcului și am văzut elefanții sălbatici care se adună pe malul lacurilor să se scalde sau să….socializeze. Glumele de felul acesta ne făceau să uităm de oboseală.

In fosta capitală a Sri Lankei, care în secolele XI- XII se numea Polonnaruwa, este acum un sit inclus în patrimoniul UNESCO, unde am admirat un altar în stânca cu patru statui ale lui Buddha, cele mai bune exemplare ale artei srilankeze de cioplit în piatră.

Intregul grup a fost entuziasmat când am ajuns la Stânca Leului din Sigiriya: localnicii consideră că este a opta minune a lumii. Aici se află vestigiile unei fortărețe și ale unui palat regal, ambele fiind înconjurate de grădini și fresce magnifice.

Fiecare zi ne-a oferit o altă fațetă a culturii seculare pe aceste meleaguri. Am vizitat și Templul peștera din Dambulla, unul dintre cele mai impresionante temple de acest gen din Sri Lanka, fiind alcătuit din 5 peșteri cu peste 2000 de metri de pereți și tavane pictate și în care se găsește cea mai impresionantă statuie a chipului lui Buddha cu o înălțime de 14 metri.

În circuitul nostru turistic ne-am oprit și în localitatea Matale, unde am văzut o grădină de condimente pentru care Sri Lanka este atât de faimoasă, iar următorul popas  a fost la Grădina Botanică Peradaniya, aflată pe malul râului Mahaweli, renumită pentru colecția de orhidee, dar și pentru cele 4000 de specii de plante, inclusiv condimente.

Sunt amintiri de neuitat înregistrate de ochii noștri pe când am cules ceai în coșuri speciale de pe o plantație și apoi am vizitat fabrica de ceai . Acolo am și servit cu multă   plăcere această licoare. A fost un adevărat deliciu.

A urmat un al doilea safari, desfășurat în Parcul Național Yala, al doilea ca mărime și cel mai vizitat din insulă, care găzduiește numeroase specii de animale sălbatice (elefanți, mistreți, bivoli, leoparzi, urși, căprioare și crocodili).

Pe bună dreptate, meritam o surpriză plăcută la încheierea călătoriei .Ne-am relaxat ultimile trei zile în stațiunea Sun&Fun la Oceanul Indian, sub soarele cald și cu plaje aurii din Beruwala. Am trimis către casă fotografiile făcute cu entuziasmul iubitorilor de drumeții, ca o invitație să nu rateze vizitarea acestor locuri exotice.

 Doina Zigulescu

 

Liban – cea mai mică țară din Orientul Mijlociu-

 

        De curând am avut șansa să plec într-o excursie în Liban, țara pădurilor de cedru, cu o istorie îndelungată presărată cu multe episoade de cucerire și luptă pentru independență, cu un popor care și-a păstrat identitatea proprie și care își iubește țara situată la intersecția Drumului Mătăsii cu Bazinul Mediteranian.

Libanul este locul de unde în urmă cu peste trei mii de ani, a început aventura maritimă feniciană, unde s-a născut alfabetul, cu drumuri bătute de caravanele neguțătorilor, este țara unde la tot pasul întâlnești ruine de temple feniciene, băi romane, palate, biserici și mânăstiri ce au rezistat vicisitudinilor vremurilor și bombardamentelor, ruine antice care încă își etalează frumusețea povestind istorii nescrise.

Capitala țării Beirutul cunoscut ca Poarta Orientului, a avut întotdeauna statutul de singurul oraș cosmopolit din țară. Distrus și reconstruit de șapte ori, acesta a deținut titlul de „oraș care refuză să dispară”.

Grupul nostru a vizitat și orașul Baalbeck, cunoscut ca Orașul Soarelui, amplasat în Valea Bekaa; este unul dintre cele mai misterioase ruine ale Imperiului Roman, un ansamblu de temple monumentale construite între anii 50-150 d Hr. închinat lui Jupiter, Venus și Bacchus, situat pe vârful a trei mii de blocuri de piatră.

Ne-a impresionat în mod deosebit orașul Anjar inclus în Patrimoniul Mondial Unesco (ca și Baalbek), cu o populație majoritară armeană; se spune că pe vremuri a fost un oraș înfloritor și un important centru economic al regiunii.

În ziua următoare ghidul ne-a condus în munții Chouf , unde am vizitat Castelul Moussa plin de scene și statui animate care ilustrează cultura libaneză, cu o bogată colecție de arme orientale și arabe de peste 4000 de ani vechime. A urmat ansamblul de două peșteri separate, dar interconectate, un labirint de stalactite și stalagmite care se întind pe 9 km, și grotele Jeita- o bijuterie arhitecturală subterană naturală-.

Pe toți ne-a surprins în ziua următoare aspectul inedit al peisajului: situat la o altitudine de 550 m deasupra nivelului mării tronează impresionanta statuie a Fecioarei Maria de 8,5 m înălțime  în orașul Harissa. Alături de această statuie uriașă este o bazilică modernă construită sub forma unei bărci feniciene răsturnate.

Rămâne de neuitat orașul Byblos,-cetate locuită neîntrerupt în ultimii 7000 ani și locul apariției primului alfabet din lume, unul dintre cele mai vechi orașe feniciene, cu numeroase  vestigii a mai multor civilizații care s-au succedat pe teritoriul său.

Trebuie neapărat să punctez toate obiectivele vizitate, fiecare cu un profil propriu, impresionant prin unicitate: Tyre, orașul fondatorilor Cartaginei, unde în prezent există importante vestigii arheologice din epoca romană și cele mai frumoase plaje libaneze. A urmat Sidon, unul dintre cele mai puternice oraș-stat feniciene, adăpost pentru Cavalerii cruciați și cunoscut pentru producția de sticlă feniciană purpurie. Am făcut multe fotografii în rezervația Cedras Pădurea de cedrii a Domnului – care reprezintă astăzi unul dintre cele mai cunoscute și prețuite monumente ale naturii de pe Terra, unde există 2 cedrii în vârstă de 3000 ani si 10 cedrii în vârstă de 1000 ani.

Într-o dimineață senină (ca toate celelalte )  am ajuns în orașul Bsharri situat la o altitudine de 1450 m. Acolo s-a născut poetul, pictorul și sculptorul Khalil Gibran, autorul celebrei cărți Profetul, cel mai bun vândut autor după Shakespeare și Lau Tzu. In prezent aici este amenajat un muzeu dedicat acestuia.

A urmat Tripoli-cel mai mare oraș din nordul Libanului- fondat de confederația a trei orașe feniciene: Sidon, Tyr și Insula palmierilor sau Insula iepurilor, care adăpostește rezervația națională pentru broaștele țestoase verzi, păsări rare și iepuri.

La rândul său, orașul Batroun este un infloritor port din vremea fenicienilor. Acolo am admirat Zidul Fenician, fost zid de apărare împotriva furiilor mării și mai ales a năvălitorilor, Catedrala Sf. Ștefan, rămășițele teatrului Roman și un stadion sculptat în stânc

Ultima zi din circuit a fost o incursiune spirituală pe urmele credincioșilor maroniți, care reprezintă  ramura creștină a țării, totalizând o treime din populația Libanului și anume:Biserica Mântuitorului ridicată de cruciați în sec.XII  aflată în localitatea Koubba, iar în Kfifon am admirat biserica Sfântul  Ciprian și Sfânta Justina ridicată pe situl unei construcții care datează din timpul împăratului Hadrian și unde se găsesc îngropate rămășițele pământești ale Sfântului Nimatullah Kasab cunoscut și sub numele de Al Hardini pentru studiile sale lingvistice, și canonizat în anul 2004. Intr-o zonă renumită pentru bogăția pădurilor sale se  găsește Mânăstirea Măr Yousse Al Dahr din Jebta, unde este îngropată o altă personalitate religioasă a bisericii maronite, Sfânta Rafqa , canonizată în anul 2001 de către Papa Ioan Paul al II-lea, iar mormântul său a devenit unul dintre cele mai importante locuri de pelerinaj din țară.

Libanul are încă multe atracții de oferit, și de aceea îi spun LA REVEDERE.

                                                                                              Crina Decusară Bocșan

                    Despre Iulia Hasdeu astăzi

 

Motto: Nu e păcat / Ca să se lepede/

Clipa cea repede/ ce ni s-a dat? (M. Eminescu)

 

         În vremuri de restriște cea mai mare primejdie este balonul imaginar al fiecăruia dintre noi, în care se rostogolește laolaltă cu neîncrederea, temerea, frica. Limba română este atât de bogată, de colorată, atât de sugestivă, de imaginativă și chiar primitoare încât s-ar putea găsi încă multe note semantice care să redea mai mult sau mai puțin fidel starea de cumpănă în care ne aflăm.

În rostogolirea asta fără reazăm deschid volumul de Destăinuiri al Iuliei Hasdeu (editura Asociației Iulia Hasdeu). Este mai modest decât Oeuvres posthumes editat în urmă cu peste 130 de ani ( Hachette Paris- Socec Bucarest), dar îl aleg pentru simplu motiv că include traducerea unor poezii și cugetări ale Iuliei, anume a celor cenzurate în ediția Versuri, proză, corespondență[( editura Minerva, 1976). Se descifrează chiar din cuvintele părintelui Galeriu leacul destinat nostalgiilor și frustărilor: împăcarea cu o situație obiectivă, neprevăzută, neașteptată, surprinzătoare (bogăția limbii române sugerează  senzațiile încercate în ultimii ani):”Simți înțelegerea-i (a Iuliei) depășind vârsta, spre acea stare caracteristică spiritelor creatoare, care păstrând o inimă de copil își agonisese minte de bătrân”. Este lecția de rezistență prin evoluție spirituală dată de copila supradotată și tânăra genială care a închis cartea vieții sale la vârsta de 19 ani neîmpliniți. Ce a clădit-o pe ea spre a fi superioară celor din epocă ? Moștenirea genetică, ca fiică a marelui enciclopedist Bogdan Petriceicu Hașdeu, nepoată și strănepoată într-o dinastie de cărturari ? Educația într-un mediu propice, instruirea în orașul luminilor ? Sensibilitate nativă dusă până la premoniții ?

Iulia Hasdeu s-a născut în București și în același „Micul Paris” s-a desprins din existența pământească. Aproape jumătate din viață și-a petrecut-o în România, iar de la 11 ani și-a continuat studiile în Franța, mereu cu dispensă de vârstă, chiar și când s-a înscris la doctorat la Sorbona. A fost fericită ?  A fost nefericită ? De fiecare dată a căutat și a găsit latura frumoasă, plăcută, încurajatoare, dătătoare de speranță. Fericită că i se recunoșteau meritele, talentul, sârguința – cu care părinți se mândreau. Nefericită ? Niciodată nu a mărturisit, dar suferea că  părinții erau despărțiți prin sute de kilometri, că dintre prietenele ei mai mari ca vârstă niciuna nu putea ține pasul cu ea, că în România îi era dor de Paris,iar în Franța tânjea după meleagurile din Carpați; însă mai presus de orice temere a fost durerea că nu va mai avea timp să dea din preaplinul talentului și erudiției sale. A vrut să dea, să se bucure de victoria vieții, nu să lase în urma ei. În scrieri Iulia și-a găsit nu un refugiu, ci o realizare, și-a înțeles menirea. Sau, poate și-a ales menirea. Ori – ca un joc de cuvinte – se poate spune că Soarta a ales-o spre a o recompensa. Înțelegând mesajul bolii, Iulia Hasdeu a ales să nu-l împărtășească decât scrisului și să folosească răstimpul acordat pe Pământ spre a destăinui frumusețea gândului. Boala de plămâni ce nu-i îngăduia să respire (la propriu) a fost pentru ea opreliștea de a transmite inspirația. Mărturie stau sutele de versuri, scenetele în limba franceză și în limba română, povestirile și romanele pentru copii și însemnările din jurnalul literar în care adolescenta își prefigura un viitor de succes. Mii de file acoperite cu scris citeț ori dezordonat aveau înșiruite variante ale poeziilor dovedind dorința de perfecțiune, zeci de titluri de piese în trei și patru acte, cronici teatrale, denumirea tablourilor pregătite pentru Salonul artelor, traducerile din folclorul nostru, compozițiile muzicale interpretate în saloanele pariziene. Aceasta este adevăratul chip al Iuliei Hasdeu, care – din modestie – a dorit să fie cunoscută cu pseudonimul Camille Armand pe volumele de poezie și proză pregătite pentru tipar încă din perioada studenției.

La vârsta de numai 8 ani, printre temele școlare, micuța Lili (cum era alintată în familie) nota în lungile după-amieze de refacere după pojarul repetat:” Natura este un fel de mamă ciudată: deși a dat viață copiilor ei și le-a dăruit tot ce aveau nevoie, ea își uită sentimentele materne și își distruge opera creată. În poezii ca Sfârșit de toamnă (Fin d’ ete)  transpiră ideea sfârșitului implacabil, însă este contracarată de gândurile în timpul unei plimbări pe alei cu frunze galbene așternute liniștitor:„Calde  zâmbete de soare luminau cerul senin” pe când :”Rătăceam în voia sorții, -nvăluită-n negru chin/ și cu inima-ncleștată de-a neliniștii povară”, spre a spera că:”Se vor ivi din nou, și totul iar va înflori/ Ascultând de pasul verii care va purta cunună.” Lecția dată de Mama-Natură este descifrată de Iulia Hasdeu în poezia Visare (Reverie): ” Fire, ce, senină-n veci, cu fruntea risipind lumini ești împăcată și demnă”. Așa și-a dorit să fie: împăcată și demnă, nu compătimită .  Pe măsură ce suferința fizică devenea tot mai greu de suportat Iulia Hasdeu cauta sprijin  în frumusețile imediate, căci::”Tot ce-i frumos oriunde și oricând un om iubește (Petrarca, Laurei). Tocmai datorită faptului că tânăra a ascuns celor din jur suferința, trăirile ei au fost mai intense, după cum mărturisește:” Căci Domnul sfânt ce-mbracă-n taine trandafirii/ A înălțat în mine altarele iubirii.” În căutarea echilibrului de care avea nevoie în ceas de cumpănă Iulia Hasdeu este sigură că:”O zi de-apune, iese-o stea/ Lumina care nu se stinge” (Însingurare / Solitude). Versurile sprințare din Văr și Vară /Cousin et cousine, Primăvara și toamna / Printemps et automne), Fluturele/ Papillon , Serenadă/ Serenade Foaie verde de stejar / Feuilleverte de chene , Prizoniera româncă/ / Prisonniere roumaine, ca și Dangătul/ Le grelot, Cântec dac/ Chanson dace  poartă și ele amprenta gândirii pozitive a Iuliei Hasdeu. Aflată în etapa în care încă nu se desprinsese de influența modelelor romantice, tânăra raportează de fiecare dată tema generală la propria-i trăire în însingurarea-i ce și-o destăinuiește:” În fiecare lucru un farmec poate fi/ Aflându-l omul știe să fie mulțumit”. Oare nu în ecoul gândurilor Iuliei Hasdeu se află echilibrul de care avem nevoie în balonul imaginar rostogolit de evenimente sociale ?! Eliberându-se din”chingile” rimei și ritmului impuse de rigorile vesificării, în Cugetări în franceză și în română Iulia Hasdeu dă „sentințe” viabile și astăzi, prin care devine contemporana generațiilor actuale:”Pictorii văd mai bine decât ceilalți oameni, dar ei au greaua misiune de a transmite ceea ce văd acelora care au percepția limitată. Aceeași datorie o au filozofii și poeții. În vremuri de restriște  cuvintele  descifrate devin speranță. Aceasta este destinația lor.

 

                                                                                                                      Crina Decusară

 

                                               Să ne refugiem în Primăvară

 

În vremuri de restriște puterea  gândului este atotstăpânitoare„„. Ea se numește panică și oricât încercăm să ne refuzăm această stare nu putem face față, nu putem protesta căci intervine  așa-zisul spirit de turmă.

Refugiul este într-un spațiu unde energia pozitivă domină. Ea nu copleșește, ci cu cât este mai multă lume în spațiul respectiv, cu atât mai mult înflorește, își întinde  brațele o caracatiță sau voalurile meduzei. Singur în fața televizorului agresivitatea  pandemiei de zvonuri atacă neiertător. Să ne refugiem în primăvară.

Dar unde este primăvara? În pânza de păianjen nevăzută ce iradiază siguranță, seninătate,  și mai cu seamă -luminozitate. Este acea luminozitate percepută de simțurile noastre ca o pelerină proteguitoare când invocăm Divinitatea. Aflăm suflarea ce îndepărtează invidia, falsa mărturie, înșelătoria, îndoiala, teama, mânia, topește disperarea.

 

Ovidiu Țuțuianu

 

Scrisul – un destin împlinit

 

 

 

Ovidiu 1
Ovidiu 2
Ovidiu 3

           Deși sunt născut în timpul războiului, am avut parte de o familie unită, cu posibilități materiale medii, părinții făcând totuși sacrificii pentru ca atât eu, cât și sora mea, Cătălina (cu 5 ani mai mică) să creștem sănătoși și să avem o educație care să ne asigure un viitor cu stabilitate morală și materială.

            Copilăria s-a derulat în orașul Pucioasa, o mică localitate balneoclimaterică, situată pe cursul superior al râului  Ialomița la cca 106 km de București. În anii 1950′, Pucioasa era sediul raionului cu același nume, în cadrul regiunii Ploiești. Încă  înainte de a începe școala, ambii părinți   mi-au stimulat interesul lecturii iar în primele patru clase am avut învățătoare  „sufletiste” pentru care cititul și scrisul erau cerințe primordiale. Captivat de poveștile spuse de mama, de cărțile cu poze pe care mi le cumpăra tata și apoi de îndrumările învățătoarelor și profesorilor am devenit curând unul dintre cititorii „fruntași” ai modestei biblioteci „raionale”.

 Prin 1953, fiind elev în clasa V-a B la „Școala de 10 ani” din orașul Pucioasa, într-o zi senină de primăvară, profesorul nostru de geografie Petre Onicescu (poreclit de elevi „Tuciul”, pentru că avea un ten foarte închis la culoare) intră în clasă, împreună cu un domn venerabil, ușor gârbovit de povara vârstei, pe care îl prezintă simplu: scriitorul Radu Cosmin. Instantaneu, ochii tuturor copiilor s-au îndreptat către bărbatul care prin îmbrăcăminte și înfățișare degaja un aer de civilizație și prestanță. Iar când a început să ne vorbească, mai ales despre frumusețile țării, dar și despre ale altor locuri din străinătate pe care le colindase, ochii săi verzi, inteligenți și pătrunzători, s-au umplut de lumină și căldură, pe care noi, micii săi ascultători le simțeam fizic cum ne pătrund prin toți porii!

Desigur prezența sa în micul oraș era cunoscută mai ales adulților dar puțini știau împrejurările în care scriitorul cu nume sonor în mintea mea (studiam pianul și vioara de câțiva ani) ajunsese să-și petreacă bătrânețile în modesta localitate care avea totuși rangul de reședință de „raion”! Cred că tata (inginer silvic care trecuse de la conducerea Ocolului silvic la cea a Școlii Medii Tehnice Silvice din localitate) cunoștea câte ceva din biografia scriitorului (profesor și inspector școlar de mare valoare dar și scriitor premiat care fusese mutat de la Ploiești cu domiciliu forțat la Pucioasa !?) însă fusese avertizat ca să evite întâlniri și discuții cu persoane pe care „raionul de partid” (Partidul Muncitoresc Român), le avea sub strictă supraveghere. E trist pentru bietul și răbdătorul nostru popor că la acea vreme se afla la cheremul regimului tributar unei doctrine aduse cu forța din afara României iar în zilele noastre suferim aproape la fel ca urmare a unei alte doctrine „moderne” imaginate de minți diabolice similare!

            La sfârșitul scurtei expuneri, scriitorul Radu Cosmin (pseudonimul lui Nicolae Tănăsescu/1879-1959) a întrebat clasa: – Cine este cel mai bun elev de la voi? În așteptarea răspunsului a scos dintr-o servietă voluminoasă mai multe cărți din populara colecție ”Biblioteca pentru toți”, pregătind stiloul pentru a scrie un autograf fruntașului clasei.

După ce clasa s-a „exprimat”, m-a chemat la dânsul, la catedră unde stătea alături de profesorul Onicescu și m-a felicitat. Apoi, m-a întrebat: – Ce materii școlare îți plac mai mult și ce meserie o să-ți alegi când vei fi „mare”? I-am răspuns: –Deocamdată îmi plac toate materiile, începând cu matematica și limba română și terminând cu muzica, desenul și sportul. Iar ca meserie, nu voi putea fi niciodată medic dar visez să ajung inginer ca tata sau poate scriitor ca dumneavoastră! Răspunsul meu l-a amuzat și în continuare mi-a oferit mai multe cărți, printre care Nuvele și schițe de I.L.Caragiale (Editura de Stat pentru Literatură și Artă”, București, 1952) în interiorul căreia, cu scrisul său deosebit de ordonat și citeț, a notat următoarele: ”Lui Țuțuianu Ovidiu din clasa V-a B , ales de întreaga lui clasă ca cel mai bun elev-în ora profesorului, distins pedagog, Petre Onicescu. Ca amintire de la Radu Cosmin. 23 Mai 1953, Pucioasa”.

În 1954 m-am mutat cu familia în București și am urmat liceul ”Mihai Viteazul”. Generația mea a fost una de tranziție: durata școlii de 11 ani, eram numai băieți și structura materiilor școlare era generală (nu eram despărțiți în ”real” și ”modern”), dar nu neglijam niciuna! Având la ”limba română” doi profesori de elită (Constantin Marinescu și Coralia Călin) am învățat cu plăcere și am citit cu pasiune ”lectura particulară”. Dânșii mi-au fost mentorii și primele călăuze în domeniul scrisului, debutând în revista liceului ”Mugurul” și primind onoranta misiune de a conduce cenaclul literar al promoției. Deși practicam unele sporturi (volei și tenis de masă) și cântam în orchestra liceului la pian și vioară, citeam cu nesaț literatură de toate genurile cu accent pe ”clasici” români și ”clasici” universali la poezie și respectiv pe teme de istorie și geografie la proză.

La absolvirea liceului am fost în dilemă; profesorul de muzică (Maxim Vasiliu) mă îndemna să dau examen la conservator dar sub influența tatălui și în urma unei vizite la Muzeul Tehnic din Parcul Libertății (fost și actual –Carol I) mă atrăgea ingineria, către care am și optat.

După absolvirea Institutului Politehnic București, Facultatea de Energetică am început activitatea ”în producție” la termocentrala Grozăvești din Capitală (1965). Se împlinea astfel prima parte din destinul vieții elevului din clasa V-a B de la Pucioasa!

Peste patru ani am debutat în literature tehnică cu lucrarea Emisiuni muzicale în schimbul de noapte (revista Protecția muncii nr.9,1969). Ulterior am publicat 10 cărți și numeroase articole în reviste tehnice din țară și străinătate. Cred că se împlinea o altă etapă din destinul copilului respectiv și anume tranziția inginer-scriitor.

Ulterior și mai ales după pensionare se poate spune că destinul s-a împlinit plenar: am debutat în beletristică cu eseul ”Latinitatea limbii române? Argumente și dovezi pro și contra” (revista Gândul anonimului/București, nr.49-50, 2013).

În continuare am început să fecventez cercuri/cenacluri literare din capitală, fiind chiar membru fondator al „Cercului scriitorilor ingineri din AGIR”. Am devenit colaborator la publicații literare din țară și străinătate fiind inclus cu creații în proză, poezie și muzicale în diverse antologii cu participare națională sau internațională.  

Până în prezent mi s-au tipărit 12 volume, abordând cu predilecție teme patriotice și umoristice-în versuri și originea poporului și a limbii române-în proză.

Dar pasiunea majoră a fost și rămâne opera eminesciană; am publicat și comunicat la diverse manifestări culturale peste 10 eseuri privind viaţa şi opera lui Mihai Eminescu; cel privind ”Proporţia de aur” în opera eminesciană a fost premiat la al VI-lea Concurs Mondial de Creație, S.U.A, 2018. Impresionat de preocupările ”spiritului enciclopedic”- Mihai Eminescu pentru muzică și de muzicalitate poeziei lui am publicat eseul Mihai Eminescu critic muzical avizat și am compus un lied pe versurile minunatei poezii Stelele-n cer.

 

București, 22.02.2022

Mihaela Izabela  Nicolae

 

Familia

 

Să te naști și să privești

Tot ce-n lume ne înconjoară

E un dar ce rar îl primești

Și-o comoară nestemată

 

Să simți și să poți privi

E un dar ca în povești

Însă o familie în viață

Este tot ce îți dorești

 

Familia-i un lucru sfânt

Ce în sânu-i te formezi

De nu știi s-o prețuiești

Totul se va spulbera

Mihaela Izabela Nicolae

Copilăria

 

Parcă ieri de-o șchioapă eram

                             Și alergam tot prin livezi

Contemplând și adorând

In detaliu tot ce vezi

 

Unde ești copilărie?

Oare unde ai plecat…

Te-ai ascuns pe undeva

Să te caut eu aș vrea

 

Am crescut atât de mult

În ochi tot ce văd acum

Sunt regrete și suspine

Doruri și uitări de sine

 

Mi-aș dori o clipă doar

Să mă întorc iar în trecut

Și să simt acea chemare

Ce cândva avea valoare

Munteanu Crina

 

Motto:

 Tu lac întinzi năframe vii de ape,

 Argintul undei pe nomad opal,

 Culorile par moi, miresmele pe-aproape

 Plutesc înspre cabane peste val.                          (Iulia Hașdeu – Pe malul lacului Geneva)

 

S-a închis pământul de culoare

 

S-a închis pământul de culoare,

Călător prin lume mă văzui,

Aripile toamnei trecătoare

Se aștern pe margini de gutui.

 

Drumul bate-n frunze promoroacă

Și se-ntinde ca un șevalet,

Timpul parcă vrea să ne întreacă

În apusul încă violet.

 Munteanu Crina

 

Zornăie pământul de-așteptare

 

Zornăie pământul de-așteptare

Și se face aur printre fagi,

Dorul se-adâncește ca o mare

Inimilor noastre mult prea dragi.

 

Chipuri se răstoarnă peste ape,

În privire capătă contur

Și din suflet vor să se adape

Cu-nsorirea florilor de mur.

 Olivia Ioana  Voicu

 

                                               Ceasul anului             

 

 Motto,,Natura este un fel de mamă ciudată: deși le-a dat viață copiilor ei și le-a dăruit toate cele trebuitoare, ea își uită sentimentele materne și își distruge opera creată, pentru ca din resturile rămase să făurească o alta (Iulia Hasdeu)     

 

De la început a răsărit viața

Din primăvară, ani și ani,

În martie începe lupta,

Și este dusă până-n mai.

Din mai se răspândește,

Pentru următoarele trei luni,

Minunata vară

Cu ale ei minuni.

 

Toamna, anotimpul frunzei,

De puțini e înțeleasă,

Regină a compasiunii

Și-a anului împărăteasă.

 

După toate acestea, însă,

Ca o umbră a tăcerii,

Se așterne ca o zână,

Mândra, Crăiasă a zăpezii!

Olivia Ioana  Voicu

Friendship

 

Friendship is like a bird,

It’s floating in the air

But, when you grow up

No one seems to care.

Friendship is just a treasure,

Only few people really have it.

And it offers  only pleasure

When it brings people around.

 

You learn from the beginning

What friendship means,

But only at the end

You realize exactly what it is.

Chira-Andreea Crăciun

 

Țara mea

 

Sub ochi albaștri de azuri

Se-ntinde-o rază înverzită;

Câmpiile să ți le-aduni

În palma aspră, de răchită.

 

Și-apoi cu trupul să te lepezi

Pe bolta vie de cristal,

Te pierzi în valurile repezi,

Rostești un nume în zadar.          

 

Șerpuitoarele-amintiri

Se pierd în licărul din vale,

Se-nalță printre visători,

Se-aștern pe dealuri, tot agale.

 

Crâmpeie tot răsar în zare,

Învăluite în mătase;

Cordon legat strâns iese-n cale;

Războiul urlă, țara coase.

 

Cosit-a ea și munții falnici,

Soldați răniți de timp și spaimă,

Soldați statornici, în oaste paznici

Cu glas de tulnice-o veghează.

 

Și lacuri, râuri, iazuri-apă!

Din lacrimile-i izvorâte,

Alină suferința, mamă,

Sufletelor în luptă zdrobite!

 

Și iar te-ntinzi râzând în codru

Și trupu-ți pare istovit,

Etern trofeu desprins din rodul

Unui artist, din lut cioplit.

 

Asculți cum coruri se preling

Divin răsună fluierașul,

Privighetoarea suferind

S-a însurat aievea ciobănașul.

 

Ce glas pătrunzător grăia

În liniștea pădurii amorțite,

Adormi în pace, țara mea,

Minune desprinsă dintr-o telurică rugăminte.

 

Închide-ți ochii pribegiți

De soarta noastră chinuită;

Închină-ți slovele celor iubiți

Și iartă-ne mândria otrăvită.


 

 

 

 

În vis, o țară! nu uita

Și iartă-ne deșertăciunea,

Iubi-te-am toți în inima

Ce ție-ntreagă ți-o vom da.

 

Căci trupu-ți cald și doritor

Îl părăsim fără răgaz,

Înjunghiem al tău plâns rugător

Și norii-s negri, de necaz.

 

Fecioară blândă, chip drăgăstos

Nu mă lăsa să plec, să zbor,

Aș vrea să stau, chip luminos

În sânu-ți plin cu flori de dor.

 

Aș vrea pe genele s-adorm

În casa veșnică de paie,

Să mă prefac, aici să mor

În scump alai de lăcrămioare.

 

O, țară! Ce mult mi-e dor

De chipul tău, de trupu-ți verde;

Cum vocea-ți strigă: ,,-Ajutor!”

Ne poți ierta, ne poți surâde?

 

Dar tu, făptură, pe răzoare

Dansezi în noapte de durere,

Și tot mă chemi, măstrigi cu-ardoare,

Te-arunci cu brațele-n cădere.

 

Răni-te-am toți, cu foc și ură,

Cu nepăsare și săgeți,

Privi-te-am sângerând, îndură!

Țara mea dragă, tot ne ierți?

 

Să văd cum înflorești etern

Aș da orice, țară iubită;

Pe-obraji pictându-ți giuvaier

Un râs iar viu, țară vrăjită.

 

O, lacrimi moarte, lacrimi vii,

Mi-e dor de țara dodoloață,

De casa mea, de vii, copii,

De inima-ți cea nestemată.

 

Alină-ți suferința, țară;

Pământ ceresc, cer pământesc.

Alină-mi dorul, dragă mamă;

De țara mea, colț părintesc…

Maria Socol

 

                                           Delfinul roz

 

Motto      „ Copilul este asemenea plantei heliotrope: are nevoie de soare,

                     de mângâiere și dragoste „ ( Iulia Hașdeu)

 

Oceanul părea o nesfârșită cuvertură de mătase albastră ce strălucea amețitor sub lumina soarelui arzător.Un iaht elegant plutea lin pe oceanul liniștit.

 O fetiță de vreo 7-8 ani,însoțită de părinții săi, privea curioasă și amuzată meduzele și peștii multicolori, care pluteau spre suprafața apei.

 La un moment dat, își făcu apariția un splendid delfin roz atras de cântecele fetiței,dar și de bucațelele de pâine pe care micuța i le arunca cu generozitate.

 -Nu te apleca prea mult, scumpa mea,o avertiză mama.

 -Fii liniștită, mămico!-i-a răspuns fetița încântată de spectacolul oferit de ocean.

 Micuța avea părul lung și blond,iar ochii albaștri-verzui păreau două picături din ocean. Mama se pregătea să-și invite fetița și soțul la cină,când,o zdruncinătură puternică răsturnă masa cu tot ce era pe ea.

 Ce se întâmplase? Vasul intrase într-un recif de corali pietrificați.

 Părinții s-au năpustit spre fetița care alunecase peste bordul iahtului și se ținea cu mânuțele de o frânghie.|De speriată ce era,  nu scotea niciun cuvânt în timp ce părinții ei o strigau disperați. Nici nu apucaseră să o prindă pe copilă, când, o altă zdruncinătură și mai puternică, rupse vasul exact în două.

 Fetița zbură în apă ca o stea căzătoare, iar părinții săi alunecară pe partea cealaltă a iahtului. Acesta se înțepenise cu cele două părți frânte în reciful de corali.

 Toți cei trei membri ai familiei știau să înoate foarte bine ,dar în apele nesfârșite ale oceanului nu puteau supraviețui prea mult timp.

 În cădere,  mama se lovise la un braț și sângele care îi curgea atrase deja un rechin-ciocan,care încerca să se strecoare printre coralii pietrificați.

 Părinții erau înnebuniți căci nu-și găseau fetița , deși tatăl se scufundase de mai multe ori la adâncimi foarte mari.

 Deodată, apăru superbul delfin roz, ținând pe spate fetița ce scotea aceleași sunete vesele ca și el.

 Delfinul se apropie de femeia rănită, îi atinse de câteva ori brațul cu botul său fin și imediat sângerarea se opri.

 În același timp, rechinul-ciocan se blocă între corali.

 Copila le strigă veselă părinților.

 Țineți-vă de dorsala spritului mării!

 Ca la o comandă ,femeia și bărbatul se prinseră de frumosul delfin, iar acesta înotă cu forță și grație spre prima insuliță care îi ieși în cale. Aceasta era plină de bananieri, cocotieri, smochini și portocali.

 În timp ce naufragiații își potoleau foamea, delfinul roz a înotat departe în larg căutând un vapor.

 Când l-a găsit, a reușit prin semnale sonore să atragă echipajul navei spre insulița pe care se afla fetița împreună cu părinții ei.

 După ce s-au îmbarcat, splendidul delfin roz i-a condus zile întregi cântând împreună cu fetița, până au ajuns în portul de acasă.

  

P.S. Când am fost prima dată la mare, mama mi-a cumpărat un delfin roz din pluș.

 Țin minte că am fost mai fascinată de acel delfinaș decât de măreția și splendoarea mării. Chiar din clipa în care l-am îmbrățișat am început să-mi imaginez tot felul de povești despre delfini.


 

Antonia Socol

 

Bătrânica şi păsărelele

 

       Motto  Fiecare om are în el darul de a iubi „ ( Iulia Hașdeu )

 

 A fost odată o bătrânică înţeleaptă şi foarte credincioasă care locuia singură într-o mică cabană din Munţii Apuseni .

     Într-o poiană veşnic însorită era o bisericuţă din lemn .

     În fiecare duminică şi în zilele de sărbători, bătrânica mergea la biserică unde se spovedea, se împărtăşea şi mulţumea Preabunului Dumnezeu că încă mai era pe picioare. Aşa se obşnuise de mică .

     Nu avea familie , dar avea zilnic oaspeţi deoarece fiind foarte înţeleaptă ştia să dea câte un sfat bun oricui i-l cerea .

     Vedea parcă în sufletul şi în inima omului şi înţelegea ce necazuri are.

     De aceea , înainte de a  se lumina de ziuă, venea înţeleapta bufniţă care îi povestea întâmplările din timpul nopţii, petrecute în pădure .

     În acelaşi timp, privighetoarea , soprana pădurii , îi mângâia sufletul cu ariile ei minunate .

     Ciocârlia gingaşă, înainte de a se înălţa spre iubitul ei soare, se rotea pe deasupra casei bătrânicii, urându-i o zi senină plină de bucurii.

     Codobatura de munte sărea sprintenă din piatră-n piatră şi povestea ce mai fac peştii din pârâurile repezi de munte .

     Piţigoiul viu colorat şi drăgălaş îi povestea despre livezile pe care le curăţase de mulţimea dăunătorilor .

     Bineînţeles că şi ciocănitoarea-,,doctorul pădurii,, îi ciocănea în uşă amintindu-i despre jalea pădurii după copacii tăiaţi .

     Frumosul porumbel sălbatic gulerat încânta pe toţi cu acrobaţiile pe care le făcea pe ramurile copacilor .   

     Bătrânica vorbea cu fiecare în limba lui şi le mulţumea pentru veştile primite.

     De fiecare dată le oferea bucăţele de prescură şi apă sfinţită .

     În ziua în care Preabunul Dumnezeu a hotărât să o duca pe bărânică în împărăţia cerească , nu doar oamenii şi-au luat rămas bun , dar şi păsărelele.

    Ele însă au venit mereu la căsuţa bătrânicii ca şi când ar fi continuat să stea de vorbă cu ea .

    Probabil, chiar dacă trupul ei le-a părăsit , sufletul i-a rămas alături de dragile ei păsărele .                                                                                          

 

     P.S. Locuiesc de mică în mediul rural, și poate de aceea m-a fascinat mereu glasul animalelor, în special al păsărilor. Împreună cu străbunica mea – pe vremea când trăia – încercam să deslușim graiul animalelor și să le imităm. Străbunica reușea să ciripească asemeni unor păsărele și deseori ele îi răspundeau.

 


Denis-Alexandru Gușă

 

Prețuirea dărniciei Naturii

 

“Îţi iubeşti mai mult patria, când ai trăit departe de ea

un timp şi când ai ascultat ce spun şi cum o judecă

străinii.”- Iulia Hașdeu

 

Iulia Hașdeu a oferit acest citat în cunoștiință de cauză deoarece fata este una dintre tinerele care și-au petrecut o bună parte din viață în afara granițelor patriei materne, departe de familie și de cei dragi. Se spune că abia după ce pierzi un lucru, îți dai seama cât de mult conta pentru tine. Acest fapt se dorește a fi valorificat și de Iulia prin acest citat, ea, îndemnându-ne să prețuim ce avem cât timp putem, pentru că nimic nu este etern și la un moment dat își va găsi sfârșitul. O mare parte din succesul pe care l-a avut la Paris, locul unde aceasta a studiat și a scris o bună parte din opera sa, a fost oferit și de pachetul cultural cu care fata a fost înzestrată până la plecarea din România deoarece, Iulia, venea cu ceva nou pentru cultura franțuzească, o doză de autenticitate și de exotism cu care francezii nu erau obisnuiți, astfel poporul francez a avut numai cuvinte de laudă la adresa națiunii române, pe care tânăra o reprezenta cu succes. Iubirea față de țara mamă a fost insuflată Iuliei și de tatăl acesteia, Bogdan Petriceicu Hașdeu, un mare savant al secolului al XIX-lea care și-a manifestat partiotismul prin scrieri despre istoria românilor și etimologia limbii române. Exemplele de urmat din familia Iuliei ar putea fi enumerate la nesfârșit, însă dacă ar trebui să alegem un singur model, acela ar fi cu siguranță nașul fetei, Ion I.C. Brătianu a cărui iubire pentru patrie era nemaginită. În opinia mea, citatul oferit acum mai bine de 100 de ani este unul încă de actualitate, arătând că sentimentele sunt un capitol unde omenirea nu a realizat înca un salt evoluțional remarcabil în ultimele două secole.

 

O aprofundare a citatuilui ar putea dezvălui modul de funcționare al creierului uman, care conștientizează importanța unui lucru abia dupa pierderea acestuia. Mulți pshihologi au avut discuții ample asupra acestui fenomen majoritatea specialiștilor, găsind motivul principal pentru care mulți oameni se înfruntă cu acestă problemă în egocentrism. Să ne imaginam o lume în care întreaga clasă muncitoare și-ar opri activitatea, iar mai apoi să ne gândim la repercursiunile pe care le-ar avea asupra noastră. Spre exemplu să ne închipuim ce-ar fi dacă toți contabilii ar refuza de mâine să mai acționeze în domeniul contabilității. După acest exemplu conștientizăm cât de important este un lucru care în prima cernere de informații nu valorează mai nimic și de care ar părea că ne-am putea lipsi cu facilitate. Acest caz este aplicabil și în dezbaterea referitoare la țară, totuși cu câteva micii devieri datorate legăturii pe care un om o are cu patria mamă. Cei dezlipiți de patrie sunt încercați mai devreme sau mai târziu de sentimentul de dor de casă, datorat în primul rând, observării diferențelor dintre cele două meleaguri, prin diferențierea oamenilor, cei care definesc o țară, contrar definiției puse la dispoziție de wikipedia, conform căreia o țară este caracterizată de istorie, folclor, bogății terane și subterane.

 

Reprezentanții români ai secolului al XIX-lea în afara granițelor au fost printre primii conaționali care au oferit străinilor primele impresii despre țara noastră, iar din citatul Iuliei poziția francezilor față de România este definită prin admirație pentru plaiurile noastre mioritice. Această poziție a străinilor vizavi de tot ce înseamna România a fost insuflată de valorile românești precum Vasile Alecsandri sau Constatin Brâncuși care au avut rolul de ambasadori culturali la Paris, locul unde și-a petrecut o bună parte din viață Iulia Hașdeu. Motivul pentru care România contemporană și-a pierdut din laudele și laurii pe care le aduna acum mai bine de două secole de la întreaga Europă nu este unul exact, totuși la o simplă analiză s-ar putea găsi vinovată lipsa de noi oameni de cultură, dornici de a ne reprezenta peste hotare.

 

Patria a fost un subiect abordat de Iulia Hașdeu prin făgașul operelor sale lirice. Tema îndepărtării de casă apare în poezia ”Patria” scrisă de tânăra Iulia, astfel acestă destituire de patrie a măcinat-o intens pe jună. Poezia scrisă de Iulia, dedicată țării materne, este formtă din cinci catrene care folosesc un algoritm astfel încât, în fiecare strofă primele două versuri au un caracter negativ, iar ultimele două versuri conțin o notă pozitivă. În poezie este prezentată tema patriei, apărând motive literare ca de pildă, motivul mângâierii sau motivul cusurului. Cu toate că poezia este una patriotă, versurile acesteia nu creează impresia de patriotard, chiar dacă uneori se hiperbolizează anumite noțiuni.

 

“Îţi iubeşti mai mult patria, când ai trăit departe de ea un timp şi când ai ascultat ce spun şi cum o judecă străinii” sintetizează trăirile multor oameni în atât de puține cuvinte, dând spreranță celor care se simt singuri și pierduți într-o mulțime de netăinuiți ai căror chipuri nu s-au văzut, nădejdea pornind de la o astfel de poveste similară cu cea a Iuliei, care a fost urmată de multe ori, dar a cărui acumulare de sentimente a rămas neschimbată. Inima, adăpostește iubire permanentă față de patrie, iubire pe care tot omul o resimte la un anumit prilej în viață. Regretul, prezent aproape mereu în sufletele ființelor umane, apare după ce conștientizezi valoarea unui lucru de care ai fost mereu atât de aproape, însă niciodată nu l-ai apreciat. Astfel Iulia Hașdeu a avut un mesaj foarte important pentru noi toți, un mesaj prin care tânăra genială a vrut să ne atenționeze să nu cumva să nu iubim și să nu apreciem ceea ce este atât de important pentru noi toți, țara de baștină.


 

                                                                               Adriana Ivan

 Je n’ose

 

În zilele noastre onoarea unei femei nu

constă în puritatea vieţii ei morale, ci în arta de a

nu se compromite şi de a şti să salveze aparenţele.”

– Iulia Hașdeu

 

Je veux te dire une chose

Si tu pouvais m’écouter

Tu m’écoutes… mais toutefois

Je n’ai pas la pouvoir d’oser

T’es trop bonne, trop gentille

Mais sans ma volonté

Je tremble devant toi

Comme un oiseau tremble sur le branche.

 

J’ai bien de choses à dire

Mais je ne peux pas…j’ai peur

Car je vois un sourir

Et ton sourir est moqueur

Ta bouche est comme une rose

Tu vas te railler de moi

Je n’ose pas lever les yeux

Je n’ose pas devant toi.

 

Ton port est de reine

Ton regard est imposant

Tu comprends sans peine

Je t’admire tant.

Je te voudrais souveraine

Et je serais ton roi

Pour toi je mourrais.

Je suis bête, c’est possible

Pourtant je sais bien aimer

Mon cœur n’est pas insensible

Mais je ne peux pas m’exprimer.

Oh! Si je savais te dire

L’amour que je sens pour toi

Non, tu ne voudrais plus rire

Et tu n’aimerais que moi.


Bianca Cristina Constantin

 

Frumusețea locurilor natale și prețuirea dărniciei Naturii

 

Oh….natura! Natura mi-e o veche tovarășă, o veche stăpână a sufletului meu de copil, o veche vecină a casei bătrânești în care o parte din ale mele amintiri locuiesc.

 

La fiecare răsărit văratic, când ai mei îngeri gospodăreau, în regatul de frunze din apropiere se auzeau șoapte: florile chicoteau, frunzele copacilor vibrau la cântecele păsărelelor vioaie; iar protagonistul, pe a sa scenă cerească, zâmbea naturii.

 

În acele împrejurări natale, totul mi se părea ca rupt din basm: poveștile mele fantasmagorice prindeau viață în acele locuri splendide. În ciuda vârstei, sub privirea mea de mic copil un tablou de natură palpita de trăiri profund omenești: izvorul îmi murmura ale sale taine, în timp ce eu aplecam urechea-mi fragedă cu încântare, măreața întindere albastră, înalta scenă cerească îi plângea amarul la amurg, vărsând blajine lacrimi pe obrazul de sticlă al casei mele, micile înaripate necuvântătoare mi se confesau de fiecare dată când razele de soare, steaguri lungi, își aplecau docil capul în fața victorioasei luni.

 

În momentul în care vara se pregătea să plece pe tărâmuri îndepărtate, planuiam o expediție pe ulița satului.

 

Preferam liniștea; aceasta îmi oferea o stare de plin sufletesc aparte. De acolo, puteam fi un spectator al „Teatrului Luminii”; scriptul spectacolului din ultimul amurg văratic se imprima pe zidurile sufletului meu, astfel că în amurgul vieții mele, îmi voi recita rolul cum se cuvine, așa cum soarele îi declara soarta de învins pe treizeci și unu august.

 

Pe acele tărâmuri venirea toamnei era amânată de frumusețea și armonia naturală; frunzele și florile mele scăldate într-o simfonie de culoare și lumină nu voiau să fie mușcate de nechibzuita cucoană cu straie portocalii.

 

Miros de vegetal proaspăt invada grădina copilăriei mele; grădina în care eu, un inofensiv trandafir, creșteam și-mi încolțeam spinii de fiecare dată când suferința îmi valsa pe petalele de catifea. Fiecare lacrimă a cerului și fiecare dimineață în care astrul meu era acoperit de o mantie pufoasă îmi întristau locurile natale, și, odată cu ea, îmi stingeau speranțele pentru mult dorita fericire.

 

Nu vedeam în această poveste nicio urmă de entuziasm, doar tristețe și nostalgie pentru draga mea tovarășă, unică prin exuberanța și plenitudinea sa.

 

Soarele a început să o viziteze tot mai rar, iar norii mâhniți doreau să îi verse posomorârea; păsărelele zglobii plecaseră deja în țările calde alături de cântecul lor suav, florile înghețaseră în acest tablou din care toamna a smuls pe nesimțite culoarea bucuriei.

 

Observând toate acestea prin umilii mei globi de cristal, au început să-mi curgă lacrimi pe chipul de lut. Nu era corect; de altfel, nimic în astă viață nu era destinat corectitudinii: frumoasa, deosebita Natură se lăsa furată de bucurie sub capriciul vremii lacome; iar eu, un suflet mic, efemer, stăteam la adăpost, lângă șemineul în care trosneau ramuri de copaci.

 

Copacii mei!…suspină și își topesc lacrimile gălăgios aici, lângă mine. Sufereau pentru a-mi oferi mie confort…iar eu…eu le privesc familiile amuțite de un vânt neiertător!

 

Zilele erau niște frunze obosite: se scurgeau implacabil și se ascundeau triste în covorul portocaliu format din momentele trecutului. Nu le simțeam trecerea, eram absorbită de schimbările naturii din locul meu natal în perioada în care noiembrie se rătăcise printre copaci și­mi ajunsese la poartă. Bătea cu brutalitate și șuiera prin micile crăpături, determinându-mă să o poftesc la mine în bătătură. Am îndrumat-o spre masa de pe prispă, era prea frig să o las pe bătătura unde vânturi friguroase își făceau de cap. I-am oferit de mâncare, de băut; mi-a aruncat în schimb priviri ostile…ba chiar reci. Nu-mi vorbiea de origini, de venire, ci doar se hrănea cu frunze colorate, raze timide… și cu fericirea mea. Era haotică, era absolut abstractă. Adolescentă fiind, reușisem să-i înțeleg din dorințe, însă un lucru mă nedumerea. Plângea.

 

          De ce plângi tu, noiembrie? i-am spus într-un târziu de toamnă, după festin.

 

Tăcere.

 

Trebuia să-mi răspund eu. Sau nu chiar…răspunsul a venit de unul singur în momentul în care a început să fulguiască. Totul înghețase: împărăția mea lucea sub miimi de mărgăritare fine, ce semănau cu policandre de preț. Plângea noiembrie, fiindcă, fără voia ei, era obligată să pregătească venirea împărătesei supreme…ce părea a fi de o frumusețe orbitoare, însă care era, de fapt, cea mai malefică dintre toate.

 

Până și lacrimile îmi înghețaseră sub privirea ei, îi eram cu toții, cei ai naturii, complet docili. În perioadele iermii obișnuiam să cânt la pian, mi se părea că reușeam să dau glas, prin cântece de disperare, de regret, expresivității șterse a prietenei mele. La obrazul casei mele stăteau câteva note muzicale, care-mi ascultau simfoniile din miez de noapte. În cântecele mele de iarnă nu exista o armonie, era un scandal, o neînțelegere surdă care urla în clapele pe care presam toată durerea.

 

Simfoniile și chemările parcă stinse de ea, de împărăteasă, au fost preschimbate în chiote la venirea primăverii …la venirea frumuseții.

 

Cu toate că era o frumusețe trecătoare, îmi umplea sufletul de energie și mă făcea să mă îndrăgostesc din nou și din nou de acele tărâmuri smulse din basmele pe care le citeam sperând pe vremea când natura îmi era mister.

 

Acum, când am deslușit pe deplin toate secretele ei, natura mi-e bunică, a sa mângâiere îmi încălzește sufletul și mă cheamă parcă să petrec cu gândul și privirea locurile în care m-am plantat și m-am cultivat.

 

Frumusețea și dărnicia acestei bunici m-a apropiat puternic de locurile natale, locuri pentru care în lăcașul meu interior mereu va exista adorație, elogiu, admirație.

 

Reka Domokos

Primăvara și toamna 

de Iulia Hasdeu

MottoPoate oare să fie cineva fericit, când priveşte nefericirea altora?

Dar iarăşi, poate el oare a face fericiţi pe alţii fără a se jertfi pe sine însuşi?

A se jerfi este a deveni fericit. Să ştim a ne jerfi, copiii mei!”  -Iulia Hașdeu

 

 

PRIMĂVARA ȘI TOAMNA

 

 

 

Acelaşi farmec verde

Şi ochiul nostru viu

O primăvară verde

Şi-o toamnă-n arămiu.

 

Că dacă primăvara, cu voci de păsărele

Ne-nveseleşte-n cântec de paseri neînvinse,

Şi toamna calmă, tristă, cu vânturile grele,

Ne linişteşte-n taină cu umbrele ei stinse.

O veselie albă

Ce nu cunoaşte haos;

Pe când toamna în salba

Îmbie la repaus.

 

Inspiră fiecare o altă nostalgie

Şi-n caldele miresme ne-am vrea mereu ascunşi:

Cele de primăvară – ne-îmbată: o orgie;

De cele ale toamnei suntem mereu pătrunşi.

 

Dorinţa de ieşire

Adâncul cercetându-l;

Dar toamna, c-o privire,

Ne reculege gândul.

În fiecare lucru un farmec poate fi!

Aflându-l, omul ştie să fie mulţumit:

În primăvară simte nevoia de-a iubi,

Pe când în umbra toamnei se vrea a fi iubit.


                                                                                                Crina  Bocșan

 

                                    CHEMARE CĂTRE MINE

 

De vorbă cu mine:

Mă aud

Mă ascult

În sine. 

 

Sunt un cerc azvârlit:

Pe sub cer

Nu pier

Învârtit.

 

Par un soare scăldat:

În mare

Spre zare

Scăpătat.

 

Rămân întrebare:

Măruntă

Pierdută

Chemare.

 

 

Oana Mihaela Gîdea

Destin fără aripi

 

Destinul meu a fost strălucitor

Când fără aripi eu puteam să zbor

Spre țărmuri largi, de nimeni străbătute,

Ascultând îndemnuri și vise neștiute

 

Însă el a fost dușmanul meu tăcut

Îndemnată doar să nu îl mai ascult

Dar am refuzat, continuând pe drumul

Cunoașterii ascunse, simțindu-i doar parfumul!

 

Am studiat profund, dorind s-ajung departe

Neglijându-mi trupul și visele-mi curate

Ajungând în schimb pe culmi îndepărtate,

Cufundată toată în mii și mii de șoapte.

Adrienne-Andrea Szilagyi

 

On Lake Geneva’s shore – translation

 

Motto: “Viaţa e un râu pe care îl traversăm înot. Mulţi dintre noi nu ajung pe malul celălalt decât după ce au atins de mai multe ori fundul şi s-au îmbibat cu noroi”- Iulia Haşdeu (“Life is like a river we cross swimming. Many of us do not reach the other shore only after they have touched many a time the bottom of it and soaked in its mud”)

 

You,pond! lively water tapestries extend

Your ripples in silvery, nomad opal

The colors seem soft, the scents close by

Waft towards chalets above the sea’s mad

 

From faded sun gold gravel comes sifted

On the lake, in their sleep, fondled billows

Soon dusk falls over the floating reed islet

And sets aflame violet, empurpled waters

Under waves of white steam, the somber cliff silhouettes

Seem fearful phantoms through the night

Quiet. From waterfalls voice of the dark

And waters in their fall mumble

You should see then the fluid wonders

Ripple the way they glimmer, light up and blaze,

Embers girding liquid flames,

On day’s consumed fire, in shimmers on the shore

Cerulean firth, mirror of the sky

Vivid Orient, azure.-Feel a shudder

At your grandeur the ones who wander

Cheerless you are. Fierce, yet smiling

 

Not the sea’s surges narrate tales

Not the mountains more glorious than you.

Their mighty combs are guarding

With proud foreheads towards luminous horizon

 

Oh, if only I could abide on your coast

To hear waters mourning their grief so smooth

The way its docile roll laments

Being always there, dying serenely!

 

But no, I will leave, beloved rivers

Goodbye-maybe never

But my first great love as close as it

Might be to you-cradled on your curls.


 Oana Mihaela Gîdea

 

Nostalgie

 

Îți amintești cum decoram

Bradul la sfârșit de an?

Cu globuri mari, strălucitoare

Și multe vise călătoare?

 

Care se opreau defel

Să zăbovească la hotel

În așteptarea celui care,

Va aduce vestea mare

 

Aceea că-ntr-un mic sătuc

Maria naște azi un prunc

Pe care-l va numi Iisus,

Născut din Tatăl Cel de  Sus!

 

 

 

Alina Alexandra Boboc

Adevărata familie

  

 

Familia este un simplu cuvant
Dar pentru mine e unul sfant
Pentru ca eu ii iubesc
Pe cei ce apara si ma cresc

 

Prietenii nu iti pot oferi
O viata pentru a trai
Poate doar o vor infrumuseta
Cu amintiri pe care nu le vei uita

 

Recunoscatoare le sunt
Celor ce m-au adus pe Pamant
Fara ei n-as fi in prezent
Si n-as putea sa ma bucur de acest moment

 

Chiar si cand imi va fi greu
Ii voi asculta porunca lui Dumnezeu
Pe parinti sa ii iubesc
Si mereu sa ii cinstesc

 

Eu oricat i-as ajuta

Nu as reusi candva
Sa platesc tot ceea ce
Lor le voi datora

 

Chiar daca ai o casa mare

Nu totul este ceea ce pare
Deoarece obiectele neinsufletite
Nu pot face sufletele fericite

 

Cei dragi te vor ajuta

Ei nu te vor abandona
Probabil vor fi de partea ta,
Dar si contrariul se poate intampla

 

Putem fi mai apropiati

De necuvantatoare decat de ceilalti
Pentru ca ele ne iubesc
Cu vorbe grele nu lovesc

Pe cer senin sau înnorat

Păsările mereu au zburat

Prin lume călătoresc

Ele împreună trăiesc

 

In musuroiul de furnica

Multi cred ca se afla doar pitici
Dar sunt fiinte muncitoare
Ce lucreaza intr-o familie mare

 

Cand plapuma noptii se lasa,
Iar copiii merg acasa,
Stelele se unesc,
Si impreuna pe cer stralucesc

 

Chiar si o gingasa floare,
Care priveste cu ochi de petale
Sta cu suratele ei
Pe intinderea verde unde pasc miei

 

Impreuna impartim
Tinuturi pe care le iubim
Cum ar fi pamanturile vaste
Sau marile albastre

 

Caci totul e precum o carte
In mai multe capitole se-mparte
Chiar daca sunt diferite
Ele sunt mereu lipite.

 

Poate ca omul este mai inteligent
Dar nu numai el traieste pe continent
Caci toti avem un camin
Si rude pe care le iubim

 

Sub valurile inspumate

Multe inimi pot bate
Acestea se ajuta reciproc
Si se apara de dusmani la un loc

 

 

 

 Chira-Andreea Crăciun

                               Țara mea

 

 

Sub ochi albaștri de azuri

Se-ntinde-o rază înverzită;

Câmpiile să ți le-aduni

În palma aspră, de răchită.

 

Și-apoi cu trupul să te lepezi

Pe bolta vie de cristal,

Te pierzi în valurile repezi,

Rostești un nume în zadar.          

 

Șerpuitoarele-amintiri

Se pierd în licărul din vale,

Se-nalță printre visători,

Se-aștern pe dealuri, tot agale.

 

Crâmpeie tot răsar în zare,

Învăluite în mătase;

Cordon legat strâns iese-n cale;

Războiul urlă, țara coase.

 

Cosit-a ea și munții falnici,

Soldați răniți de timp și spaimă,

Soldați statornici, în oaste paznici

Cu glas de tulnice-o veghează.

 

Și lacuri, râuri, iazuri-apă!

Din lacrimile-i izvorâte,

Alină suferința, mamă,

Sufletelor în luptă zdrobite!

 

Și iar te-ntinzi râzând în codru

Și trupu-ți pare istovit,

Etern trofeu desprins din rodul

Unui artist, din lut cioplit.

 

Asculți cum coruri se preling

Divin răsună fluierașul,

Privighetoarea suferind

S-a însurat aievea ciobănașul.

 

Ce glas pătrunzător grăia

În liniștea pădurii amorțite,

Adormi în pace, țara mea,

Minune desprinsă dintr-o telurică rugăminte.

 

Închide-ți ochii pribegiți

De soarta noastră chinuită;

Închină-ți slovele celor iubiți

Și iartă-ne mândria otrăvită.

În vis, o țară! nu uita

Și iartă-ne deșertăciunea,

Iubi-te-am toți în inima

Ce ție-ntreagă ți-o vom da.

 

Căci trupu-ți cald și doritor

Îl părăsim fără răgaz,

Înjunghiem al tău plâns rugător

Și norii-s negri, de necaz.

 

Fecioară blândă, chip drăgăstos

Nu mă lăsa să plec, să zbor,

Aș vrea să stau, chip luminos

În sânu-ți plin cu flori de dor.

 

Aș vrea pe genele s-adorm

În casa veșnică de paie,

Să mă prefac, aici să mor

În scump alai de lăcrămioare.

 

O, țară! Ce mult mi-e dor

De chipul tău, de trupu-ți verde;

Cum vocea-ți strigă: ,,-Ajutor!”

Ne poți ierta, ne poți surâde?

 

Dar tu, făptură, pe răzoare

Dansezi în noapte de durere,

Și tot mă chemi, măstrigi cu-ardoare,

Te-arunci cu brațele-n cădere.

 

Răni-te-am toți, cu foc și ură,

Cu nepăsare și săgeți,

Privi-te-am sângerând, îndură!

Țara mea dragă, tot ne ierți?

 

Să văd cum înflorești etern

Aș da orice, țară iubită;

Pe-obraji pictându-ți giuvaier

Un râs iar viu, țară vrăjită.

 

O, lacrimi moarte, lacrimi vii,

Mi-e dor de țara dodoloață,

De casa mea, de vii, copii,

De inima-ți cea nestemată.

 

Alină-ți suferința, țară;

Pământ ceresc, cer pământesc.

Alină-mi dorul, dragă mamă;

De țara mea, colț părintesc…

 

 

 Georgiana Bortoș

La răsărit de soare

 

Motto: Copilul este asememea plantei

eliotrope: are nevoie de soare, de mângâiere și dragoste

(Iulia Hașdeu)

 

La răsărit de soare

M-am deșteptat

Și m-am tot întrebat:

-Unde-i mica mea rază de soare?

A plecat la ceruri

Printre norii argintii

Cu reflexii fumurii…

 

Nu mai e cu mine!

Cine știe?

Poate se va întoarce…

 

La răsărit de soare 

M-am deșteptat

Și m-am tot întrebat:

-Unde-i mica mea rază de soare?

A plecat la ceruri

Printre norii argintii

Cu reflexii fumurii…

 

Dar m-a lăsat, pe-nserat

Un foc în inimă

Și-un dor de neuitat

Dar nu-i nimic…

 

La răsărit de soare

O voi aștepta să-i pun o întrebare:

Dulce rază de soare

Ca o sărbătoare,

Când oare mi te vei întoarce

Dintre norii argintii

Cu reflexii fumurii?

Georgiana Bortoș

Precum o primăvară învolburată

 

Motto: Natura este un fel de mamă ciudată: deşi le-a dat viaţă copiilor ei şi le-a dăruit toate cele trebuitoare, ea îşi uită sentimentele materne şi îşi distruge opera creată, pentru ca din resturile rămase să făurească o alta.

(Iulia Hasdeu)

 

 

Lasă-mă să zbor tocmai sus, la ciocârlii!

Lasă vântul să-mi mângâie pletele de nori !

Lasă-mă să nu-mi mai fie greu!

Lasă-mă ca de nori să fiu asediată!

 

Sunt plină de tine!

Plină de vocea, sufletul și trupul tău!

Lasă-mă să te pictez!

Lasă-mă să te recreez într-o veșnicie,

Căci mintea mi-e tulburată și îndelung frâmântată,

Iar tu ești atât de frumoasă

Precum o primăvară învolburată!

 

 Georgiana Bortoș

 

                         Scrisoare despre primăvara sufletelor inocente

 

Scrisoarea mea nu începe cu formula ,,Dragă primăvară,”. Este un altfel de scriere…dar, la fel ca orice scrisoare, este adresată cuiva care trebuie neapărat să răspundă….Din valurile vieții pe care navighez, privesc în zare, linia orizontului, în căutarea Pământului. Nu am marinari la bord care să mă ajute, dar am un fir de mărțișor pregătit pentru acostare.

În singurătatea mea, mă las doborâtă de furtuna destinului cu speranța că cineva va vedea firul de mărțișor și mă va trage la mal… Stați puțin, să stabilim ceva: eu nu sunt cea care visează la prințul care o sărută pe Frumoasa Adormită. Visele au fugit întotdeauna de mine. Poate firul meu de mărțișor e mult prea real?…

Cu inima învelită într-un fir de mărțișor, am plecat prin lume. Nu mă voi opri decât atunci când voi găsi o rază de speranță pe care să o agăț de firul meu. Dar căutările mele nu se vor opri nici măcar atunci. Voi naviga spre alte meleaguri în căutarea unui suflet inocent care va fi demn să poarte mărțișorul meu. Pentru el, și numai pentru el, este mărțișorul meu…Da, nu sunt eu Frumoasa Adormită, dar pot, cel puțin, să sper că, odată cu venirea primăverii, voi găsi acel suflet inocent de care am nevoie pentru a ajunge la mal…

Dacă voi îi știți adresa, vă rog să îmi scrieți și mie o scrisoare pe adresa ,,Jumătate de suflet inocent” și vă rog să nu uitați ca în loc de timbru să îmi puneți un fir de mărțișor.

                                                                                         Cu drag,

 a voastră neînfricată navigatoare, Georgiana.

 

 

Andrei Iordache

Copilărie

 

Motto: Copilul este asemenea plantei eliotrope: are nevoie de soare, de mângâiere și dragoste.

(Iulia Hasdeu)


Copilărie, nu știu ce mi-ai făcut

Că tare mult mi-ai plăcut!

Afară, în fiecare zi,

Mă jucam cu alți copii.

Copilărie, nu știu ce mi-ai făcut

Că tare mult m-a durut!

Atunci când ai trecut

Doamne, cum de s-a putut?

 

Am rămas doar cu amintiri

Momente frumoase, trăiri

Ce fericit eu mai eram

Când cu prietenii mă tot distram.

 

Copilărie, bibelou de porțelan

Ce dulce vis eu mai trăiam…

Acum, totul s-a încheiat!

Și visul meu s-a schimbat.

 

Dar tu nu uita:

Fii copil, asta-i menirea ta

Când va fi rău peste tine

Vei trăi din amintirea

Clipelor când ți-a fost bine. 

Andrei Iordache

În natură

 

     Motto: Natura este un fel de mamă ciudată: deşi le-a dat viaţă copiilor ei şi le-adăruit toate cele trebuitoare, ea îşi uită sentimentele materne şi îşi distruge opera creată, pentru ca din resturile rămase să făurească o alta..

 (Iulia Hasdeu)

În natură, ziua toată

Am plecat și mai de-ndată

La cules de floricele,

Să ne bucurăm de ele.

Natura ne dăruiește

O magnifică poveste

Noi nu o cercetăm,

Prin magie o demonstrăm.

 

Într-un spațiu atât de mic

E-o mare-mpărăție

Și de nu observăm nimic

Nu facem deloc bine

 

Căci natura este vie

Și prin ea trăim și noi:

Pentru cei mai mari e-o bucurie

Pentru cei mai mici, voioșie.

 

 

Andrei Iordache

Misterioasele flori

Afară, zi cu soare…

Se aud păsările-n zare…

Vreau să găsesc acea floare

Ce e frumoasă tare!

 

Mă plimb pe câmpie…

Și zăresc o păpădie

Și deodată am realizat

Că am găsit exact…

Ce am căutat.

 

Puful de pe păpădii

Eu l-aș ține în cutii

De chibrituri, să îl smulg

Și să scapăr câte un fulg.

 

N-ar zbura, deodată, stol

De rămâne câmpul gol

Și ar fi economie

Și la puf de păpădie.

Andrei Iordache

 

Dor de munte

 

De o vreme-s necăjit,

Amărât, neodihnit…

E ceva ce nu mă lasă…

Dor de munte mă apasă.

 

Odată l-am văzut și mi-a plăcut

De atunci îl port în gând

Aș vrea să mai am vreodată

Din nou, inima curată.

Mi-e dor de-acel munte frumos

Cu aer curat și răcoros

De zăpadă sclipitoate,

De la soare orbitoare.

Mi-e dor de acel colț de natură,

Care nu poate fi descris în nicio lectură

Mi-e dor de acel munte friguros,

De acel vânt bând-dureros.

 

 

Raluca Macovei

Glasului meu îi e dor

 

Iată, inima mi se topește

în clipe desculțe,

furișate în clepsidre de abanos.

Îi poți auzi pulsațiile

reverberate în fiecare joc

cu parfum de trecut,

ce prinde rădăcini

în umbrele cuvintelor mele.

În spatele meu,

amintirea îmi dilată pașii

treptat

și

din unde crepusculare

îmi modelez aripi

împletite cu trandafiri.

Timpul își ține respirația,

iar

stele albastre îmi scriu

zborul pe coamele lor,

în timp ce eu

îmi continui peregrinarea

printre primăverile patriei,

presărate cu versuri, ecouri și dor.

Raluca Macovei

Aripi împletite cu primăvară

 

Hieroglife ondulate,

sparte în mii de secunde

înfloresc alb

pe culmea unei șoapte solare.

Vibrațiile unui răsărit utopic

zvâcnesc la fereastra ființei mele;

mă topesc în ecourile surde

ale timpului grăbit…

Rătăcită printre labirinturile himerice

ale existenței

îmi găsesc refugiul

în orizonturile albastre

pictate de ea,

cea cu soarele în suflet

și infinitul în priviri,

cea care îmi țese noi aripi,

când cele vechi mi se frâng.

Evadez dintr-un univers

cu nuanțe ebenine

într-un spațiu paradisiac,

îmi extrag sevele puterii

din pulsațiile glasului ei,

al mamei mele

… căreia îi aduc elogii

inscripționate pe soclul

unei iubiri eterne.

 

 

Raluca Macovei

 Motto:

 În fiecare lucru un farmec poate fi!
Aflându-l, omul ştie să fie mulţumit:
În primăvară simte nevoia de-a iubi,
Pe când în umbra toamnei se vrea a fi iubit!

 

 (Iulia Hașdeu – „Primăvara și toamna”)

 

Văpăi nestinse ale trecutului

 

Cu inima în căușul palmei

mă dăruiesc întru totul

vântului călător…

Timpul mă așteaptă cuminte

în spatele cortinelor plumburii

ale unei cămăruțe zămislite

din dragoste și din război.

În spațiul rotund,

pașii îmi sunt lichizi, circulari.

O cascadă de răspunsuri

fără întrebări

curge prin mine

când privesc cerul

precum o poezie albastră

scrisă pe o frunză de ferigă

de un ostaș îndrăgostit,

când aud soarele

fredonând o sonată

ce miroase a victorie,

când simt flăcările sângerii

care copleșesc

sufletul unui comandant rătăcit de dulcele dor al libertății…

 

Mă abandonez în amintirea

unui trecut cu aripi tricolore,

în brațele căruia

inima-mi tresaltă la auzul

fiecărui vers, cuvânt, ecou

românesc.

 Raluca Macovei

Zbor teluric

 

Mă ridic pe vârfuri

dar

înainte de a-mi lua zborul

realizez că timpul

se ascunde din nou

de mine.

Pătrund în jocul său inocent,

iar glasul melodios

al unui ceasornic invizibil

îmi guvernează pașii…

Pe pereții de sticlă

ai unui stejar dulce-amărui

pulberea solară a neantului

conturează chipul angelic

al unui soldat român

cu păr de abanos.

Ochii

– două oceane pătate de cerneală –

dezvăluie

Curajul de a înfrunta hieroglife necunoscute,

Eternitatea unui ecou cu accente renascentiste,

Nădejdea unui viitor cu gust de magnolie,

Tăria de a reînvia din propria cenușă,

Efervescența iubirii autentice de patrie,

Nemurirea unor trăiri edenice, inefabile,

Amintirea unui răsărit cufundat în eter,

Renașterea unui suflet rătăcit în nimbul iasomiei…

 

Sunt prizoniera

mugurilor luminoși

ai timpului.

 

 

Ozana Bălăbuc

LEAGĂNUL COPILĂRIEI

Unui copil ca mine, – o, cine poate crede?

 Că sufletu-i linţoliu, chiar dacă nu se vede,

 Că inima-i rănită, când vechi iluzii pier,

 Că deznădăjduită vrea moartea într-o zi,

C-aşteaptă-n nerăbdare durerea-şi potoli

 C-un dor respins de cer!

 (Zile de neliniște-Iulia Hasdeu)

Capitolul 1

 

Stau la apus să măsor în clipe eternitatea. Îmi las gândurile să zboare în aer și firele de pãr să se joace cu razele soarelui. Departe, în zare, oamenii clocotesc. De sus, de pe acoperiș însă, doar murmurul lor și zgomotul păsărilor mai vuiesc în aer. Desprinderea liniilor orizontului destăinuie lumii un ritual de frumusețe străvechi, căci deși sufocată de chinurile omului, natura își păstrează jovialitatea la ceas de seară, în tandrețe cu soarele…Lumea fuge de cuvinte, de stări, de culori, fiind prinsă într-un ac de gămălie. În mod firesc că ai privit lumea printr-un ac de gămălie când erai mic. Sau nu? Interesant. Eu am făcut-o ca să îmi dau seama dacă încape atâta fericire în acest univers în așa puțin spațiu. Fusese un exercițiu al copilăriei benefic, căci, cu timpul am înțeles că fericirea încape în golul celor două ace și va fi limitată de aceste spații înguste mereu. Acum că am mai crescut nu găsesc poate atâtea motive de fericire, încât să mă întreb cum de încape în așa mic spațiu, însă remarcasem că mereu o căutăm unde nu trebuie, în spațiile largi, mari, în locuri mult prea previzibile. Nu, stai liniştit că și eu o caut acolo de destule ori. E firesc probabil. E la fel de firesc că și când îți dorești să crești mare mai mult că oricând. Acum, gândul mă oripilează. Câtă minte am avut să-mi fi dorit să înțeleg mai bine lumea, să înțeleg de ce la unii care se țin mâna pare că totul e roz, de ce unii oameni sunt posaci, pe când alții sunt o rază de bucurie, de ce trebuia să beau atâta lapte, deși nu-mi plăcea, de ce trebuia ca lumea să fie guvernată de ore fixe la care trebuie să ajungi? Adevărul e că erau multe „de ce-uri”. Acum însă, mi-amdat seama că la mulți dintre cei care se țin de mână există multe probleme, iar simpla lor conexiune tactilă nu-mi mai poate sugera nimic până nu văd cum se privesc unul pe celălalt. Am înțeles că oamenii sunt unici, că adesea în spatele unui om posac stă un munte de gingășie și frumusețe interioară care așteaptă timid să fie descoperit, că statutul nostru de oameni ai secolului XXI nu ne permite să ne gândim viața destul, ci ne propune să devenim hoinari ai propriei noastre vieți… Așa că, mi-am reprivit viața printr-un ac de gămălie… Ce puțin spațiu și ce multe trăiri!

 

          Capitolul 2

 

Lumea pare o coajă de castană. Învelișul ei moale acoperă miezul zilei îmbibat de melancolii latente. Pe strada mea s-au mutat doi copii. Doi băieți de vreo 6-7 anișori ce rup universu-n două. Trotinetele lor vuiesc pe strada singuratică. Strigătele, soneriile și chicotelile interminabile lasă mici goluri în aerul cald. Oricum, de când s-au mutat aici, lumea pare a surprinde altfel viața. Lumea se răsfață cu dulciuri zilnic, se ceartă și se împacă după zece minute și dã startul celor mai zgomotoase plimbări cu bicicleta. Naivitatea lor acoperă stratul de stres adunat grămadă pe casele oamenilor. Zgomotele lor ating cerul și se întorc pe pământ sub formă de artificii. Privirea le e încărcată de seninătate ce provoacă dependență. Strada devine gelatinoasă, cu atâtea chicote și jocuri ludice, asta o recunoaștem toți vecinii. Toți știm că strada s-a transformat în pistă și fiecare zi vine la pachet cu pudră de cuvinte zgomotoase ce parcă țâșnesc din ei. Pentru mine, strada e spațiul cel mai mic al comunității, un grup de oameni care, în timp îți pot deveni prieteni. Până și strada e o asumare a calității de eu, devii parte integrantă a unei comunități pentru care te-ai zbate să faci orice. Iar copiii, bineînțeles, surprind esteticul vârstei omului. Odată cu venirea lor mi-am dat seama că asta lipsea străzii noastre: veselia și farmecul copilăriei, zbenguiala și jovialitatea vieții.

 

          Capitolul 3

 

E dimineață. Pudoarea cu care norii de lapte caricaturizează forme naive pe cer este încântătoare. Soarele pare a fi mai timid astăzi. Blocurile, clădirile imense, așezarea minuțioasă a caselor pe străduțe învechite de amintiri și spațiile verzi aranjate cochet mă duc cu gândul la Balzac. Deodată, picuri zglobii de ploaie cad din preambulul cerului și astâmpără sufletele înfierbântate. Sălciile sunt reverii de primăvară ce curg spre pământ. Le văd de fiecare dată când trec pe acolo și le admir. Când eram mică mă gândeam că odată cu trecerea timpului ele se vor plictisi să vadă pământul și se vor înălța la cer. Uneori îmi amintesc de această teorie copilărească și mă amuz. Ele, de fapt coboară din cer visuri care nu s-au putut împlini. Seva din frunzele salciei conține praf de stele, pulberi de speranțe și mici celule înglobate cu vise de copii. Ele tremură-n bătaia vântului și dansează dansuri mute. Sunt ca niște uriași timizi care se-anină, ca niște ploi de frunze curse pe crengi, trădând stări paradisiace de un estetic ieșit din tipare.

 

          Capitolul 4

 

Clepsidra nopții curge valsat, printre căscãturi și gânduri nisipoase…

 

 

 

 

 

 

Ovidiu Țuțuianu

                                    Beți țuică!

 

 

 

După analize ce-au durat mulți ani,

Vine-o veste bună, de l-americani:

Cică țuica noastră, cea din prune coapte,

Este o „minune” și n-o spun în șoapte.

 

Populara țuică, poate anima

Bila și stomacul, dar și inima.

Scade tensiunea și colesterolul,

Chiar la el, ficatul, pozitiv e rolul.

 

Iată că bunicii astfel nu greșeau

Când ajunși la boală, țuică „picurau”

În diverse leacuri; de era nevoie,

Beau „medicamentul”, chiar de bunăvoie.

 

Așadar române, nu mai bea prostii,

Whisky, Coca Cola, meargă pe pustii!

Și începe veșnic masa românească

Cu a noastră țuică, cea dumnezeiască!

 

Însă vezi, ai grijă, dacă vrei succes,

Nu-ți umple tu burta cu țuică-n exces,

Căci atuncea, vere, apriga licoare

Din remediu fi-va o otravă tare.

 

 

Pitești, 25.02.2018

 

Ovidiu Ţuţuianu

 

Vine iarna la români,

 

Vine iarna la români

 Cu nevoi sporite,

 Nu-i găsește ca stăpâni;

 Doar facturi mărite

La lumină și gunoi,

 Gaze, apă chioară;

 Urcă taxele șuvoi

 Sub comenzi de-afară!

 

Dar ai noștri guvernanți

 Chiar în pandemie

 Luptă dur pentru talanți,

 Unde-i omenie?

 

 Cocoțați pe cai măreți

 Sus la piramide,

 Ne sfidează hrăpăreți

 Cu dalbe hlamide.

Vine iarna peste noi,

 Nu sunt alocații.

 Decorați-i pe eroi,

 Mai sunt…decorații!

 

 

 Angela Djigola Popescu

 

LA 80 DE ANI

 

Din razele neamului vechi

Blânda metanie a zorilor

Mă recunoaște smerit om

Cum privesc din ochiul de 80

Cine să-mi numere faptele bune

Sub mângâierea iertărilor clare

Să mă acopăr cu soare

Prin romane de gânduri pline

Spre cer privesc viitorul

Prin palmele în rugăciune

Cu un chip duios al iubirii

Pentru eternitate și cântare.

 

Maria Boescu

 

Cinci zile în Banat

 

Toamna, o peisagistă iscusită îndeamnă la plimbare. Membrii asociaţiei noastre i-a urmat îndemnul şi au pornit spre Banat, la o întâlnire cu Dunărea. Spiritul Iuliei, patroana noastră, a fost cu noi, îndreptându-ne spre pensiunea „Iulia”la Eşalniţa. Localitateamarchează  începutul Defileului Dunării. Ce încântare să ai Dunărea la picioare, să o admiri de la fereastră!

        Plimbarea cu şalupa a fost o adevărată aventură prin cea mai frumoasă porţiune a Defileului Cazanele Mari şi Cazanele Mici. Nu ştiam ce să admirăm mai întâi : învolburarea fluviului,sau munţii pe care s-a căţărat vegetaţia de un colorit formidabil. Şalupele lăsau în urma lor valuri înalte, bordate de dantelă din spumă. Am admirat chipul lui Decebal, cea mai mare sculptură în piatră din Europa. Doisprezece sculptori-alpinişti au lucrat zece ani la realizarea ei.

       Ne-am apropiat de malul sârbesc ca să vedem placa memorială antică Tabula Traiana, monument ridicat la porunca împăratului Traian pentru a marca victoria asupra Regatului Dacic (anul 105).

      Splendoare şi ruină ne-a aşteptat în a doua zi, când am ajuns la Băile Herculane. Staţiunea îşi trage numele din legenda romană a lui Hercule, care s-a vindecat de rănile pricinuite de Hidră îmbăindu-se aici. Cele nouă izvoare cu conţinut divers de minerale şi temperaturi de 36-38 gr.C sunt folosite în tratamentul mai multor afecţiuni. În secolul al XIX-lea patronajul regal a făcut din Herculane una din cele mai la modă staţiuni din Europa. A fost vizitată de mari personalităţi: împăratul Iosif al II-lea, împăratul Franz Iosef şi împărăteasa Elisabeta(Sisi). Vizitatorul e fermecat de peisajele de vis ce înconjoară staţiunea.

      O zi întreagă a fost consacrată unuia din cele mai frumoase oraşe, Timişoara, capitala Banatului. Am fost fermecaţi de monumentele în stil baroc şi Secession. Călătoria a continuat la Lugoj la casa Max Austin. Aici am aflat povestea fascinantă a unuia dintre cei mai mari industriaşi ai Europei, unul din autorii progresului economic al României de început de secol XX.

Penultima zi a fost un veritabil regal. Am pornit de pe malurile Dunării şi am ajuns la Cheile Nerei, unde ne aştepta cascada Bigăr, mai sărăcită de podoaba de vegetaţie, dar tot spectaculoasă. Au urmat două ore de încântare şi uimire străbătând distanţa Oraviţa – Anina. Drumul l-am făcut cu trenuleţul de epocă, devenit vedetă pentru aparatele noastre de fotografiat. Linia ferată Oraviţa -Anina este prima cale ferată montană din ţara nostră şi poate şi cea mai frumoasă. Pe 35 km întâlnim opt viaducte şi patrusprezece tuneluri. Construită în timpul Imperiului Austriac, reprezintă un monument cultural unic în România. A primit supranumele de «Semmeringul Bănăţean» datorită asemănării cu faimoasa cale ferată Semmering din Austria. Trenul e format dintr-o locomotivă românească consrtuită special şi două vagoane cu bănci din lemn din 1914.

Viteza medie este de 17 km/h, timp să tot faci poze, căci peisajul este fabulos.

 Pe drumul de întoarcere spre pensiune ne-am oprit la poalele Munţilor Almăjului, în Parcul Mulinologic Rudăria. Am făcut cunoştinţă cu un complex de mori de apă, aflat pe lista patrimoniului mondial UNESCO.

 Cum orice început are şi sfârşit, iată-ne în a cincea zi a excursiei, zi în care am vizitat oraşul Drobeta-Turnu Severin. Întemeiat de daci pe Dunăre acum 2000 de ani, oraşul încă mai păstrează urme vizibile lăsate de cuceritorii romani. Se poate vedea piciorul podului construit de către Apollodor din Damasc și ruinele Cetăţii Severinului. Ne-am reamintit povestea insulei Ada Kaleh, iar paşii ne-au purtat în contemporaneitate; am stat minute bune să admirăm Fântâna Cinetică, să-i ascultăm susurul. Este opera lui Constantin Lucaci, autor a încă şapte fântăni, laureat al Premiului Herder în 1984. Fotografia de grup am făcut-o în faţa cochetului Palat al Culturii ”Teodor Costescu”.

 Am părăsit cu regret ţinutul Banatului, dar cu amintiri deosebite despre oameni şi locuri.

 Radu Levârdă

 

 

 

Toamna, izvor de inspirație pentru scriitorii români

 

 

 

„Cel de-al treilea anotimp al vieții și al lumii”, cum plastic a numit toamna o colegă de breaslă, care e și scriitoare, a inspirat mulți autori de ieri și de azi din literatura noastră. Am ales spre exemplificare câteva numeF

 

Încep cu poetul nepereche Mihai Eminescu, care se adresează naturii: „Ce te legeni codrule /Fără ploaie, fără vânt/Cu crengile la pământ/De ce nu m-aș legăna?/Dacă trece vremea mea/Zua scade, noaptea crește/Și frunzișul mi-l rărește/Bate vântul frunza-n dungă /Cântăreți-i mi-i alungă/Bate vântul dintr-o parte/Iarna ici, vara-i departe”. Sau omului: „Afară-i toamnă, frunza-mprăștiată/Iar vântul zvârle-n geamuri grele picuri/Și tu citești din roase plicuri/Și într-un ceas gândești la viață toată”.

 

Vasile Alecsandri presimte apropierea iernii: „Ziua scade, iarna vine, vine pe crivăț călare /Vântul șuieră prin hornuri, răspândind înfiorare/Boii rag, caii nechează, câinii latră la un loc/omul trist, cade pe gânduri și s-apropie de foc”.

 

Nostalgia apare la Nicolae Labiș când zice: „O rază ce vine din apus/și-adună aripile și se lasă tremurând pe-o frunză/dar prea e grea povara/și frunza cade/, o, sufletul/să mi-l ascund mai bine-n piept/și mai adânc/să nu-l ajungă nici o rază de lumină/s-ar prăbuși/e toamnă”. Dar și la George Coșbuc: „Ieri vedeam pe luncă flori/mândri fluturi zburători/azi e frig și nori și vânt/frunzele cad la pîmânt/florile stau supărate/vestejesc de brumă toate/ieri era frumos pe-afară/ca-ntr-o caldă zi de vară/azi e toamnă pe pământ/vreme rea și bate vânt”.

 

Octavian Goga coboară-n grădina proprie și notează: „Toamna. Văl de brumă argintie/mi-a împodobit grădina/firelor de lămâiță li se usucă rădăcina /peste creștet de dumbravă/nori suri își poartă plumbul/cu podoaba zdrențuit㔑, adăugând: „tremură pe cîmp porumbul /și cum de la miază-noapte /vine vântul fără milă/de pe vîrful șurii noastre /smulge-n zbor câte-o șindrilă”. 

 

Mai vesel este GeorgeTopîrceanu, cu binecunoscutele versuri „S-a ivit pe culme toamna/zâna melopeelor/spaima florilor și Doamna Cucurbitaceelor/lung își flutură spre vale/ca-ntr-un nimb de glorie/peste șolduri triumfale/haina iluzorie/apoi pleacă mai departe/pustiind cărările/cu alai de frunze moarte/să colinde zările”.

 

Dintre contemporani, i-am ales pentru început pe Nichita Stănescu, Ana Blandiana, cu poezii care au inspirat compozitori, ale căror creații au devenit șlagăre cu ani în urmă. Nichita dixit: „A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva/cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta/mă tem că m-am săturat să te mai văd uneori/că or să-mi crească aripi ascuțite pân-la nori/că ai să te-ascunzi întru-n ochi străin/și pe el o să se-nchidă cu o frunză de pelin/și atunci mă apropii de pietre și tac/iau cuvintele și le-înec în mare/șuier luna și o răsar și o prefac/într-o dragoste mare”. Blandiana stă, parcă, de vorbă, cu anotimpul preferat: „Lasă-mi toamnă, pomii verzi/uite, ochii mei ți-i dau /ieri spre seară-n vântul galben/arborii—n genunchi plângeau/lasă-mi toamnă cerul lin/fulgeră-mi pe frunte mir/astă-noapte zarea-n iarbă/încerca să mă sfâșie/lasă-mi toamnă păsări/pașii mei alungă-mi-i, dimineața bolta scurse/urlete de ciocârlii”

 

Închei, cu nota de optimism din poezia lui Mircea Micu, sugestiv intitulată Toamna: „Toamnă, spune, un-te duci?/ia, mă duc să scutur nuci./toamnă, unde te grăbești//ia, mă duc să caut vești./sus în vie, jos în luncă/să dau soarelui poruncă/să coacă gutuile/să-ncălzească viile/spune, dacă te grăbești/toamnă, când te odihnești?”

 

Ne grăbim și noi, punând punct acestei selecții autumnale oferite membrilor cenaclului Asociației Iulia Hasdeu.

 

 

 

 Angela Djigola Popescu

 Corectoarea

 
Fac prezența neamului meu astral în rotații lunare și ascult liturghia de la Sihăstria, unde eram trimisă de părintele meu duhovnic Constantin Galeriu, ca să intru ucenică la părintele Cleopa pentru corectura unei cărți.

        Am înțeles că trebuia să mă prezint să fac ascultare la ce mi se va zice. Nu cunoșteam pe nimeni deoarece n-ai cum  să știi mergând prima dată într-o obște a unei mânăstiri. Stăteam la rând ca orice pelerin ajuns aici și m-am auzit strigată “Angelica, vino aici” și am văzut papucii de pânză ai părintelui Cleopa, unde trebuia să vin. Am împins un umăr în cei de dinaintea mea arătându-mă că eu sunt aceea chemată. Dar ca un zid, nu se mișca nimeni.

 Atunci am strigat: “Eu sunt, părinte”. Doar cu mâna a făcut semn să mi se facă loc și am căzut în genunchi la picioarele lui.. Mi-a pus mâinile pe cap rostind dezlegarea pentru întreg grupul și am rămas așa până la sfârșit.

 Mi-a adus ucenicul un scăunel și am așteptat, dar întrebările au venit repede și le-am completat cu răspunsurile deja pregătite de acasă. Apoi a povestit în fața tuturor pelerinilor așezați pe băncile unui mic amfiteatru ce se formase în fața chiliei sale. Fiecare își spunea povestea de acolo unde stătea. Părintele dădea răspunsurile valabile pentru toți. Eram copleșită de ineditul momentului și părintele a început cu povestea unui frate care caută isihaștii ascunși în adâncul munților noștri ca să facă o carte a sfinților români.

 M-a luat un fior când a terminat și ne-a binecuvântat să mergem la masă. Clopotul bătea chemarea. Am rămas în picioare așteptând. Părintele mânca în chilie căci ucenicul îi adusese oalele de lut mirosind  în toată casa:„Te duci în biserică după masă și părintele îți va găsi o gazdă.” I-am sărutat mâna și am plecat după grup. Mi-am găsit chiar o femeie care m-a așteptat. Se citea dintr-o carte despre un sfânt al zilei aceleia și se auzeau doar lingurile lovind vasul de inox. La sfârșit s-a făcut rugăciunea de mulțumire pentru bucate. Am luat o felie de pâine pentru că noaptea se stă la rugăciuni și un părinte a venit la mine să mă conducă unde mi s-a dat găzduirea. Dar pe drum, întrebându-mă unde m-am născut, a aflat că peste Prut și m-a părăsit brusc. Venind către mine un alt frate mi-a spus să merg la bucătărie, unde bucătăreasa e basarabeancă și va avea grijă de mine..Am tăcut mulțumind în gând pentru că aveam unde să mă culc. Într-adevăr, femeia fusese deja anunțată și îmi făcea patul ntr-un colț printre dulapuri pline cu crătiți ,farfurii, căni și pahare.M-am refugiat după un paravan cu lavoare pentru spălarea mâinilor, la îndrumarea gazdei mele: „Peste o jumătate de oră mergem la slujba de noapte. Ține până la unu. Poți să stai în locul meu din strană dacă vrei să atipeşti din când în când.” Eram pentru prima dată într-o obște monahicească și totul era necunoscut, m-am așezat pe pat să mă întind un pic.  Așa am aflat că părintele care m-a adus este scriitorul cu care voi lucra. Mi-a întins un măr pe care-l ştergea cu o încântare vizibilă.

 Am închis ochii și am adormit cu imaginea mărului. Nu stiu cum am adormit, dar m-am trezit în întunericul camerei din spatele bucătăriei. Am pipăit peretele să găsesc întrerupătorul, am făcut lumină și un călugăr m-a condus printre chilii până la gazda mea, care îmi cedase locul în strană. Am luat perna de pe scaun și am așezat-o jos la picioare pentru a îngenunchia. “Nu trebuie”, îmi zise gazda și mă aşeză  să stau jos pe banca stranei.. M-am liniștit ascultând cântarea slujbei de miezul nopții. Toţi preoții erau în altar îmbrăcați în veșminte de slujire. Totul era într-o pace deplină.

 

 

Oana Mihaela Gîdea

  

Frunza

 

Aștept ca frunza ce-a căzut

Să îmi vorbească de-un trecut