Cenaclu

ATENȚIONARE

Întrucât revista MESAJ LITERAR  își suspendă provizoriu editarea din motive obiective în condițiile  pandemiei, materialele se trimit la adresa

iuliahasdeu.assoc@gmail.com

scrise cu caractere Times New Roman de 12, cu diacritice, textul bolduit

numele autorului se menționează înaintea textului, în partea dreaptă, italic, titlul cu 14

Autorilor li se va confirma primirea

Denis-Alexandru Gușă

 

Prețuirea dărniciei Naturii

 

“Îţi iubeşti mai mult patria, când ai trăit departe de ea

un timp şi când ai ascultat ce spun şi cum o judecă

străinii.”- Iulia Hașdeu

 

Iulia Hașdeu a oferit acest citat în cunoștiință de cauză deoarece fata este una dintre tinerele care și-au petrecut o bună parte din viață în afara granițelor patriei materne, departe de familie și de cei dragi. Se spune că abia după ce pierzi un lucru, îți dai seama cât de mult conta pentru tine. Acest fapt se dorește a fi valorificat și de Iulia prin acest citat, ea, îndemnându-ne să prețuim ce avem cât timp putem, pentru că nimic nu este etern și la un moment dat își va găsi sfârșitul. O mare parte din succesul pe care l-a avut la Paris, locul unde aceasta a studiat și a scris o bună parte din opera sa, a fost oferit și de pachetul cultural cu care fata a fost înzestrată până la plecarea din România deoarece, Iulia, venea cu ceva nou pentru cultura franțuzească, o doză de autenticitate și de exotism cu care francezii nu erau obisnuiți, astfel poporul francez a avut numai cuvinte de laudă la adresa națiunii române, pe care tânăra o reprezenta cu succes. Iubirea față de țara mamă a fost insuflată Iuliei și de tatăl acesteia, Bogdan Petriceicu Hașdeu, un mare savant al secolului al XIX-lea care și-a manifestat partiotismul prin scrieri despre istoria românilor și etimologia limbii române. Exemplele de urmat din familia Iuliei ar putea fi enumerate la nesfârșit, însă dacă ar trebui să alegem un singur model, acela ar fi cu siguranță nașul fetei, Ion I.C. Brătianu a cărui iubire pentru patrie era nemaginită. În opinia mea, citatul oferit acum mai bine de 100 de ani este unul încă de actualitate, arătând că sentimentele sunt un capitol unde omenirea nu a realizat înca un salt evoluțional remarcabil în ultimele două secole.

 

O aprofundare a citatuilui ar putea dezvălui modul de funcționare al creierului uman, care conștientizează importanța unui lucru abia dupa pierderea acestuia. Mulți pshihologi au avut discuții ample asupra acestui fenomen majoritatea specialiștilor, găsind motivul principal pentru care mulți oameni se înfruntă cu acestă problemă în egocentrism. Să ne imaginam o lume în care întreaga clasă muncitoare și-ar opri activitatea, iar mai apoi să ne gândim la repercursiunile pe care le-ar avea asupra noastră. Spre exemplu să ne închipuim ce-ar fi dacă toți contabilii ar refuza de mâine să mai acționeze în domeniul contabilității. După acest exemplu conștientizăm cât de important este un lucru care în prima cernere de informații nu valorează mai nimic și de care ar părea că ne-am putea lipsi cu facilitate. Acest caz este aplicabil și în dezbaterea referitoare la țară, totuși cu câteva micii devieri datorate legăturii pe care un om o are cu patria mamă. Cei dezlipiți de patrie sunt încercați mai devreme sau mai târziu de sentimentul de dor de casă, datorat în primul rând, observării diferențelor dintre cele două meleaguri, prin diferențierea oamenilor, cei care definesc o țară, contrar definiției puse la dispoziție de wikipedia, conform căreia o țară este caracterizată de istorie, folclor, bogății terane și subterane.

 

Reprezentanții români ai secolului al XIX-lea în afara granițelor au fost printre primii conaționali care au oferit străinilor primele impresii despre țara noastră, iar din citatul Iuliei poziția francezilor față de România este definită prin admirație pentru plaiurile noastre mioritice. Această poziție a străinilor vizavi de tot ce înseamna România a fost insuflată de valorile românești precum Vasile Alecsandri sau Constatin Brâncuși care au avut rolul de ambasadori culturali la Paris, locul unde și-a petrecut o bună parte din viață Iulia Hașdeu. Motivul pentru care România contemporană și-a pierdut din laudele și laurii pe care le aduna acum mai bine de două secole de la întreaga Europă nu este unul exact, totuși la o simplă analiză s-ar putea găsi vinovată lipsa de noi oameni de cultură, dornici de a ne reprezenta peste hotare.

 

Patria a fost un subiect abordat de Iulia Hașdeu prin făgașul operelor sale lirice. Tema îndepărtării de casă apare în poezia ”Patria” scrisă de tânăra Iulia, astfel acestă destituire de patrie a măcinat-o intens pe jună. Poezia scrisă de Iulia, dedicată țării materne, este formtă din cinci catrene care folosesc un algoritm astfel încât, în fiecare strofă primele două versuri au un caracter negativ, iar ultimele două versuri conțin o notă pozitivă. În poezie este prezentată tema patriei, apărând motive literare ca de pildă, motivul mângâierii sau motivul cusurului. Cu toate că poezia este una patriotă, versurile acesteia nu creează impresia de patriotard, chiar dacă uneori se hiperbolizează anumite noțiuni.

 

“Îţi iubeşti mai mult patria, când ai trăit departe de ea un timp şi când ai ascultat ce spun şi cum o judecă străinii” sintetizează trăirile multor oameni în atât de puține cuvinte, dând spreranță celor care se simt singuri și pierduți într-o mulțime de netăinuiți ai căror chipuri nu s-au văzut, nădejdea pornind de la o astfel de poveste similară cu cea a Iuliei, care a fost urmată de multe ori, dar a cărui acumulare de sentimente a rămas neschimbată. Inima, adăpostește iubire permanentă față de patrie, iubire pe care tot omul o resimte la un anumit prilej în viață. Regretul, prezent aproape mereu în sufletele ființelor umane, apare după ce conștientizezi valoarea unui lucru de care ai fost mereu atât de aproape, însă niciodată nu l-ai apreciat. Astfel Iulia Hașdeu a avut un mesaj foarte important pentru noi toți, un mesaj prin care tânăra genială a vrut să ne atenționeze să nu cumva să nu iubim și să nu apreciem ceea ce este atât de important pentru noi toți, țara de baștină.


 

                                                                               Adriana Ivan

 Je n’ose

 

În zilele noastre onoarea unei femei nu

constă în puritatea vieţii ei morale, ci în arta de a

nu se compromite şi de a şti să salveze aparenţele.”

– Iulia Hașdeu

 

Je veux te dire une chose

Si tu pouvais m’écouter

Tu m’écoutes… mais toutefois

Je n’ai pas la pouvoir d’oser

T’es trop bonne, trop gentille

Mais sans ma volonté

Je tremble devant toi

Comme un oiseau tremble sur le branche.

 

J’ai bien de choses à dire

Mais je ne peux pas…j’ai peur

Car je vois un sourir

Et ton sourir est moqueur

Ta bouche est comme une rose

Tu vas te railler de moi

Je n’ose pas lever les yeux

Je n’ose pas devant toi.

 

Ton port est de reine

Ton regard est imposant

Tu comprends sans peine

Je t’admire tant.

Je te voudrais souveraine

Et je serais ton roi

Pour toi je mourrais.

Je suis bête, c’est possible

Pourtant je sais bien aimer

Mon cœur n’est pas insensible

Mais je ne peux pas m’exprimer.

Oh! Si je savais te dire

L’amour que je sens pour toi

Non, tu ne voudrais plus rire

Et tu n’aimerais que moi.


Bianca Cristina Constantin

 

Frumusețea locurilor natale și prețuirea dărniciei Naturii

 

Oh….natura! Natura mi-e o veche tovarășă, o veche stăpână a sufletului meu de copil, o veche vecină a casei bătrânești în care o parte din ale mele amintiri locuiesc.

 

La fiecare răsărit văratic, când ai mei îngeri gospodăreau, în regatul de frunze din apropiere se auzeau șoapte: florile chicoteau, frunzele copacilor vibrau la cântecele păsărelelor vioaie; iar protagonistul, pe a sa scenă cerească, zâmbea naturii.

 

În acele împrejurări natale, totul mi se părea ca rupt din basm: poveștile mele fantasmagorice prindeau viață în acele locuri splendide. În ciuda vârstei, sub privirea mea de mic copil un tablou de natură palpita de trăiri profund omenești: izvorul îmi murmura ale sale taine, în timp ce eu aplecam urechea-mi fragedă cu încântare, măreața întindere albastră, înalta scenă cerească îi plângea amarul la amurg, vărsând blajine lacrimi pe obrazul de sticlă al casei mele, micile înaripate necuvântătoare mi se confesau de fiecare dată când razele de soare, steaguri lungi, își aplecau docil capul în fața victorioasei luni.

 

În momentul în care vara se pregătea să plece pe tărâmuri îndepărtate, planuiam o expediție pe ulița satului.

 

Preferam liniștea; aceasta îmi oferea o stare de plin sufletesc aparte. De acolo, puteam fi un spectator al „Teatrului Luminii”; scriptul spectacolului din ultimul amurg văratic se imprima pe zidurile sufletului meu, astfel că în amurgul vieții mele, îmi voi recita rolul cum se cuvine, așa cum soarele îi declara soarta de învins pe treizeci și unu august.

 

Pe acele tărâmuri venirea toamnei era amânată de frumusețea și armonia naturală; frunzele și florile mele scăldate într-o simfonie de culoare și lumină nu voiau să fie mușcate de nechibzuita cucoană cu straie portocalii.

 

Miros de vegetal proaspăt invada grădina copilăriei mele; grădina în care eu, un inofensiv trandafir, creșteam și-mi încolțeam spinii de fiecare dată când suferința îmi valsa pe petalele de catifea. Fiecare lacrimă a cerului și fiecare dimineață în care astrul meu era acoperit de o mantie pufoasă îmi întristau locurile natale, și, odată cu ea, îmi stingeau speranțele pentru mult dorita fericire.

 

Nu vedeam în această poveste nicio urmă de entuziasm, doar tristețe și nostalgie pentru draga mea tovarășă, unică prin exuberanța și plenitudinea sa.

 

Soarele a început să o viziteze tot mai rar, iar norii mâhniți doreau să îi verse posomorârea; păsărelele zglobii plecaseră deja în țările calde alături de cântecul lor suav, florile înghețaseră în acest tablou din care toamna a smuls pe nesimțite culoarea bucuriei.

 

Observând toate acestea prin umilii mei globi de cristal, au început să-mi curgă lacrimi pe chipul de lut. Nu era corect; de altfel, nimic în astă viață nu era destinat corectitudinii: frumoasa, deosebita Natură se lăsa furată de bucurie sub capriciul vremii lacome; iar eu, un suflet mic, efemer, stăteam la adăpost, lângă șemineul în care trosneau ramuri de copaci.

 

Copacii mei!…suspină și își topesc lacrimile gălăgios aici, lângă mine. Sufereau pentru a-mi oferi mie confort…iar eu…eu le privesc familiile amuțite de un vânt neiertător!

 

Zilele erau niște frunze obosite: se scurgeau implacabil și se ascundeau triste în covorul portocaliu format din momentele trecutului. Nu le simțeam trecerea, eram absorbită de schimbările naturii din locul meu natal în perioada în care noiembrie se rătăcise printre copaci și­mi ajunsese la poartă. Bătea cu brutalitate și șuiera prin micile crăpături, determinându-mă să o poftesc la mine în bătătură. Am îndrumat-o spre masa de pe prispă, era prea frig să o las pe bătătura unde vânturi friguroase își făceau de cap. I-am oferit de mâncare, de băut; mi-a aruncat în schimb priviri ostile…ba chiar reci. Nu-mi vorbiea de origini, de venire, ci doar se hrănea cu frunze colorate, raze timide… și cu fericirea mea. Era haotică, era absolut abstractă. Adolescentă fiind, reușisem să-i înțeleg din dorințe, însă un lucru mă nedumerea. Plângea.

 

          De ce plângi tu, noiembrie? i-am spus într-un târziu de toamnă, după festin.

 

Tăcere.

 

Trebuia să-mi răspund eu. Sau nu chiar…răspunsul a venit de unul singur în momentul în care a început să fulguiască. Totul înghețase: împărăția mea lucea sub miimi de mărgăritare fine, ce semănau cu policandre de preț. Plângea noiembrie, fiindcă, fără voia ei, era obligată să pregătească venirea împărătesei supreme…ce părea a fi de o frumusețe orbitoare, însă care era, de fapt, cea mai malefică dintre toate.

 

Până și lacrimile îmi înghețaseră sub privirea ei, îi eram cu toții, cei ai naturii, complet docili. În perioadele iermii obișnuiam să cânt la pian, mi se părea că reușeam să dau glas, prin cântece de disperare, de regret, expresivității șterse a prietenei mele. La obrazul casei mele stăteau câteva note muzicale, care-mi ascultau simfoniile din miez de noapte. În cântecele mele de iarnă nu exista o armonie, era un scandal, o neînțelegere surdă care urla în clapele pe care presam toată durerea.

 

Simfoniile și chemările parcă stinse de ea, de împărăteasă, au fost preschimbate în chiote la venirea primăverii …la venirea frumuseții.

 

Cu toate că era o frumusețe trecătoare, îmi umplea sufletul de energie și mă făcea să mă îndrăgostesc din nou și din nou de acele tărâmuri smulse din basmele pe care le citeam sperând pe vremea când natura îmi era mister.

 

Acum, când am deslușit pe deplin toate secretele ei, natura mi-e bunică, a sa mângâiere îmi încălzește sufletul și mă cheamă parcă să petrec cu gândul și privirea locurile în care m-am plantat și m-am cultivat.

 

Frumusețea și dărnicia acestei bunici m-a apropiat puternic de locurile natale, locuri pentru care în lăcașul meu interior mereu va exista adorație, elogiu, admirație.

 

Reka Domokos

Primăvara și toamna 

de Iulia Hasdeu

MottoPoate oare să fie cineva fericit, când priveşte nefericirea altora?

Dar iarăşi, poate el oare a face fericiţi pe alţii fără a se jertfi pe sine însuşi?

A se jerfi este a deveni fericit. Să ştim a ne jerfi, copiii mei!”  -Iulia Hașdeu

 

 

PRIMĂVARA ȘI TOAMNA

 

 

 

Acelaşi farmec verde

Şi ochiul nostru viu

O primăvară verde

Şi-o toamnă-n arămiu.

 

Că dacă primăvara, cu voci de păsărele

Ne-nveseleşte-n cântec de paseri neînvinse,

Şi toamna calmă, tristă, cu vânturile grele,

Ne linişteşte-n taină cu umbrele ei stinse.

O veselie albă

Ce nu cunoaşte haos;

Pe când toamna în salba

Îmbie la repaus.

 

Inspiră fiecare o altă nostalgie

Şi-n caldele miresme ne-am vrea mereu ascunşi:

Cele de primăvară – ne-îmbată: o orgie;

De cele ale toamnei suntem mereu pătrunşi.

 

Dorinţa de ieşire

Adâncul cercetându-l;

Dar toamna, c-o privire,

Ne reculege gândul.

În fiecare lucru un farmec poate fi!

Aflându-l, omul ştie să fie mulţumit:

În primăvară simte nevoia de-a iubi,

Pe când în umbra toamnei se vrea a fi iubit.


                                                                                                Crina  Bocșan

 

                                    CHEMARE CĂTRE MINE

 

De vorbă cu mine:

Mă aud

Mă ascult

În sine. 

 

Sunt un cerc azvârlit:

Pe sub cer

Nu pier

Învârtit.

 

Par un soare scăldat:

În mare

Spre zare

Scăpătat.

 

Rămân întrebare:

Măruntă

Pierdută

Chemare.

 

 

Oana Mihaela Gîdea

Destin fără aripi

 

Destinul meu a fost strălucitor

Când fără aripi eu puteam să zbor

Spre țărmuri largi, de nimeni străbătute,

Ascultând îndemnuri și vise neștiute

 

Însă el a fost dușmanul meu tăcut

Îndemnată doar să nu îl mai ascult

Dar am refuzat, continuând pe drumul

Cunoașterii ascunse, simțindu-i doar parfumul!

 

Am studiat profund, dorind s-ajung departe

Neglijându-mi trupul și visele-mi curate

Ajungând în schimb pe culmi îndepărtate,

Cufundată toată în mii și mii de șoapte.

Adrienne-Andrea Szilagyi

 

On Lake Geneva’s shore – translation

 

Motto: “Viaţa e un râu pe care îl traversăm înot. Mulţi dintre noi nu ajung pe malul celălalt decât după ce au atins de mai multe ori fundul şi s-au îmbibat cu noroi”- Iulia Haşdeu (“Life is like a river we cross swimming. Many of us do not reach the other shore only after they have touched many a time the bottom of it and soaked in its mud”)

 

You,pond! lively water tapestries extend

Your ripples in silvery, nomad opal

The colors seem soft, the scents close by

Waft towards chalets above the sea’s mad

 

From faded sun gold gravel comes sifted

On the lake, in their sleep, fondled billows

Soon dusk falls over the floating reed islet

And sets aflame violet, empurpled waters

Under waves of white steam, the somber cliff silhouettes

Seem fearful phantoms through the night

Quiet. From waterfalls voice of the dark

And waters in their fall mumble

You should see then the fluid wonders

Ripple the way they glimmer, light up and blaze,

Embers girding liquid flames,

On day’s consumed fire, in shimmers on the shore

Cerulean firth, mirror of the sky

Vivid Orient, azure.-Feel a shudder

At your grandeur the ones who wander

Cheerless you are. Fierce, yet smiling

 

Not the sea’s surges narrate tales

Not the mountains more glorious than you.

Their mighty combs are guarding

With proud foreheads towards luminous horizon

 

Oh, if only I could abide on your coast

To hear waters mourning their grief so smooth

The way its docile roll laments

Being always there, dying serenely!

 

But no, I will leave, beloved rivers

Goodbye-maybe never

But my first great love as close as it

Might be to you-cradled on your curls.


 Oana Mihaela Gîdea

 

Nostalgie

 

Îți amintești cum decoram

Bradul la sfârșit de an?

Cu globuri mari, strălucitoare

Și multe vise călătoare?

 

Care se opreau defel

Să zăbovească la hotel

În așteptarea celui care,

Va aduce vestea mare

 

Aceea că-ntr-un mic sătuc

Maria naște azi un prunc

Pe care-l va numi Iisus,

Născut din Tatăl Cel de  Sus!

 

 

 

Alina Alexandra Boboc

Adevărata familie

  

 

Familia este un simplu cuvant
Dar pentru mine e unul sfant
Pentru ca eu ii iubesc
Pe cei ce apara si ma cresc

 

Prietenii nu iti pot oferi
O viata pentru a trai
Poate doar o vor infrumuseta
Cu amintiri pe care nu le vei uita

 

Recunoscatoare le sunt
Celor ce m-au adus pe Pamant
Fara ei n-as fi in prezent
Si n-as putea sa ma bucur de acest moment

 

Chiar si cand imi va fi greu
Ii voi asculta porunca lui Dumnezeu
Pe parinti sa ii iubesc
Si mereu sa ii cinstesc

 

Eu oricat i-as ajuta

Nu as reusi candva
Sa platesc tot ceea ce
Lor le voi datora

 

Chiar daca ai o casa mare

Nu totul este ceea ce pare
Deoarece obiectele neinsufletite
Nu pot face sufletele fericite

 

Cei dragi te vor ajuta

Ei nu te vor abandona
Probabil vor fi de partea ta,
Dar si contrariul se poate intampla

 

Putem fi mai apropiati

De necuvantatoare decat de ceilalti
Pentru ca ele ne iubesc
Cu vorbe grele nu lovesc

Pe cer senin sau înnorat

Păsările mereu au zburat

Prin lume călătoresc

Ele împreună trăiesc

 

In musuroiul de furnica

Multi cred ca se afla doar pitici
Dar sunt fiinte muncitoare
Ce lucreaza intr-o familie mare

 

Cand plapuma noptii se lasa,
Iar copiii merg acasa,
Stelele se unesc,
Si impreuna pe cer stralucesc

 

Chiar si o gingasa floare,
Care priveste cu ochi de petale
Sta cu suratele ei
Pe intinderea verde unde pasc miei

 

Impreuna impartim
Tinuturi pe care le iubim
Cum ar fi pamanturile vaste
Sau marile albastre

 

Caci totul e precum o carte
In mai multe capitole se-mparte
Chiar daca sunt diferite
Ele sunt mereu lipite.

 

Poate ca omul este mai inteligent
Dar nu numai el traieste pe continent
Caci toti avem un camin
Si rude pe care le iubim

 

Sub valurile inspumate

Multe inimi pot bate
Acestea se ajuta reciproc
Si se apara de dusmani la un loc

 

 

 

 Chira-Andreea Crăciun

                               Țara mea

 

 

Sub ochi albaștri de azuri

Se-ntinde-o rază înverzită;

Câmpiile să ți le-aduni

În palma aspră, de răchită.

 

Și-apoi cu trupul să te lepezi

Pe bolta vie de cristal,

Te pierzi în valurile repezi,

Rostești un nume în zadar.          

 

Șerpuitoarele-amintiri

Se pierd în licărul din vale,

Se-nalță printre visători,

Se-aștern pe dealuri, tot agale.

 

Crâmpeie tot răsar în zare,

Învăluite în mătase;

Cordon legat strâns iese-n cale;

Războiul urlă, țara coase.

 

Cosit-a ea și munții falnici,

Soldați răniți de timp și spaimă,

Soldați statornici, în oaste paznici

Cu glas de tulnice-o veghează.

 

Și lacuri, râuri, iazuri-apă!

Din lacrimile-i izvorâte,

Alină suferința, mamă,

Sufletelor în luptă zdrobite!

 

Și iar te-ntinzi râzând în codru

Și trupu-ți pare istovit,

Etern trofeu desprins din rodul

Unui artist, din lut cioplit.

 

Asculți cum coruri se preling

Divin răsună fluierașul,

Privighetoarea suferind

S-a însurat aievea ciobănașul.

 

Ce glas pătrunzător grăia

În liniștea pădurii amorțite,

Adormi în pace, țara mea,

Minune desprinsă dintr-o telurică rugăminte.

 

Închide-ți ochii pribegiți

De soarta noastră chinuită;

Închină-ți slovele celor iubiți

Și iartă-ne mândria otrăvită.

În vis, o țară! nu uita

Și iartă-ne deșertăciunea,

Iubi-te-am toți în inima

Ce ție-ntreagă ți-o vom da.

 

Căci trupu-ți cald și doritor

Îl părăsim fără răgaz,

Înjunghiem al tău plâns rugător

Și norii-s negri, de necaz.

 

Fecioară blândă, chip drăgăstos

Nu mă lăsa să plec, să zbor,

Aș vrea să stau, chip luminos

În sânu-ți plin cu flori de dor.

 

Aș vrea pe genele s-adorm

În casa veșnică de paie,

Să mă prefac, aici să mor

În scump alai de lăcrămioare.

 

O, țară! Ce mult mi-e dor

De chipul tău, de trupu-ți verde;

Cum vocea-ți strigă: ,,-Ajutor!”

Ne poți ierta, ne poți surâde?

 

Dar tu, făptură, pe răzoare

Dansezi în noapte de durere,

Și tot mă chemi, măstrigi cu-ardoare,

Te-arunci cu brațele-n cădere.

 

Răni-te-am toți, cu foc și ură,

Cu nepăsare și săgeți,

Privi-te-am sângerând, îndură!

Țara mea dragă, tot ne ierți?

 

Să văd cum înflorești etern

Aș da orice, țară iubită;

Pe-obraji pictându-ți giuvaier

Un râs iar viu, țară vrăjită.

 

O, lacrimi moarte, lacrimi vii,

Mi-e dor de țara dodoloață,

De casa mea, de vii, copii,

De inima-ți cea nestemată.

 

Alină-ți suferința, țară;

Pământ ceresc, cer pământesc.

Alină-mi dorul, dragă mamă;

De țara mea, colț părintesc…

 

 

 Georgiana Bortoș

La răsărit de soare

 

Motto: Copilul este asememea plantei

eliotrope: are nevoie de soare, de mângâiere și dragoste

(Iulia Hașdeu)

 

La răsărit de soare

M-am deșteptat

Și m-am tot întrebat:

-Unde-i mica mea rază de soare?

A plecat la ceruri

Printre norii argintii

Cu reflexii fumurii…

 

Nu mai e cu mine!

Cine știe?

Poate se va întoarce…

 

La răsărit de soare 

M-am deșteptat

Și m-am tot întrebat:

-Unde-i mica mea rază de soare?

A plecat la ceruri

Printre norii argintii

Cu reflexii fumurii…

 

Dar m-a lăsat, pe-nserat

Un foc în inimă

Și-un dor de neuitat

Dar nu-i nimic…

 

La răsărit de soare

O voi aștepta să-i pun o întrebare:

Dulce rază de soare

Ca o sărbătoare,

Când oare mi te vei întoarce

Dintre norii argintii

Cu reflexii fumurii?

Georgiana Bortoș

Precum o primăvară învolburată

 

Motto: Natura este un fel de mamă ciudată: deşi le-a dat viaţă copiilor ei şi le-a dăruit toate cele trebuitoare, ea îşi uită sentimentele materne şi îşi distruge opera creată, pentru ca din resturile rămase să făurească o alta.

(Iulia Hasdeu)

 

 

Lasă-mă să zbor tocmai sus, la ciocârlii!

Lasă vântul să-mi mângâie pletele de nori !

Lasă-mă să nu-mi mai fie greu!

Lasă-mă ca de nori să fiu asediată!

 

Sunt plină de tine!

Plină de vocea, sufletul și trupul tău!

Lasă-mă să te pictez!

Lasă-mă să te recreez într-o veșnicie,

Căci mintea mi-e tulburată și îndelung frâmântată,

Iar tu ești atât de frumoasă

Precum o primăvară învolburată!

 

 Georgiana Bortoș

 

                         Scrisoare despre primăvara sufletelor inocente

 

Scrisoarea mea nu începe cu formula ,,Dragă primăvară,”. Este un altfel de scriere…dar, la fel ca orice scrisoare, este adresată cuiva care trebuie neapărat să răspundă….Din valurile vieții pe care navighez, privesc în zare, linia orizontului, în căutarea Pământului. Nu am marinari la bord care să mă ajute, dar am un fir de mărțișor pregătit pentru acostare.

În singurătatea mea, mă las doborâtă de furtuna destinului cu speranța că cineva va vedea firul de mărțișor și mă va trage la mal… Stați puțin, să stabilim ceva: eu nu sunt cea care visează la prințul care o sărută pe Frumoasa Adormită. Visele au fugit întotdeauna de mine. Poate firul meu de mărțișor e mult prea real?…

Cu inima învelită într-un fir de mărțișor, am plecat prin lume. Nu mă voi opri decât atunci când voi găsi o rază de speranță pe care să o agăț de firul meu. Dar căutările mele nu se vor opri nici măcar atunci. Voi naviga spre alte meleaguri în căutarea unui suflet inocent care va fi demn să poarte mărțișorul meu. Pentru el, și numai pentru el, este mărțișorul meu…Da, nu sunt eu Frumoasa Adormită, dar pot, cel puțin, să sper că, odată cu venirea primăverii, voi găsi acel suflet inocent de care am nevoie pentru a ajunge la mal…

Dacă voi îi știți adresa, vă rog să îmi scrieți și mie o scrisoare pe adresa ,,Jumătate de suflet inocent” și vă rog să nu uitați ca în loc de timbru să îmi puneți un fir de mărțișor.

                                                                                         Cu drag,

 a voastră neînfricată navigatoare, Georgiana.

 

 

Andrei Iordache

Copilărie

 

Motto: Copilul este asemenea plantei eliotrope: are nevoie de soare, de mângâiere și dragoste.

(Iulia Hasdeu)


Copilărie, nu știu ce mi-ai făcut

Că tare mult mi-ai plăcut!

Afară, în fiecare zi,

Mă jucam cu alți copii.

Copilărie, nu știu ce mi-ai făcut

Că tare mult m-a durut!

Atunci când ai trecut

Doamne, cum de s-a putut?

 

Am rămas doar cu amintiri

Momente frumoase, trăiri

Ce fericit eu mai eram

Când cu prietenii mă tot distram.

 

Copilărie, bibelou de porțelan

Ce dulce vis eu mai trăiam…

Acum, totul s-a încheiat!

Și visul meu s-a schimbat.

 

Dar tu nu uita:

Fii copil, asta-i menirea ta

Când va fi rău peste tine

Vei trăi din amintirea

Clipelor când ți-a fost bine. 

Andrei Iordache

În natură

 

     Motto: Natura este un fel de mamă ciudată: deşi le-a dat viaţă copiilor ei şi le-adăruit toate cele trebuitoare, ea îşi uită sentimentele materne şi îşi distruge opera creată, pentru ca din resturile rămase să făurească o alta..

 (Iulia Hasdeu)

În natură, ziua toată

Am plecat și mai de-ndată

La cules de floricele,

Să ne bucurăm de ele.

Natura ne dăruiește

O magnifică poveste

Noi nu o cercetăm,

Prin magie o demonstrăm.

 

Într-un spațiu atât de mic

E-o mare-mpărăție

Și de nu observăm nimic

Nu facem deloc bine

 

Căci natura este vie

Și prin ea trăim și noi:

Pentru cei mai mari e-o bucurie

Pentru cei mai mici, voioșie.

 

 

Andrei Iordache

Misterioasele flori

Afară, zi cu soare…

Se aud păsările-n zare…

Vreau să găsesc acea floare

Ce e frumoasă tare!

 

Mă plimb pe câmpie…

Și zăresc o păpădie

Și deodată am realizat

Că am găsit exact…

Ce am căutat.

 

Puful de pe păpădii

Eu l-aș ține în cutii

De chibrituri, să îl smulg

Și să scapăr câte un fulg.

 

N-ar zbura, deodată, stol

De rămâne câmpul gol

Și ar fi economie

Și la puf de păpădie.

Andrei Iordache

 

Dor de munte

 

De o vreme-s necăjit,

Amărât, neodihnit…

E ceva ce nu mă lasă…

Dor de munte mă apasă.

 

Odată l-am văzut și mi-a plăcut

De atunci îl port în gând

Aș vrea să mai am vreodată

Din nou, inima curată.

Mi-e dor de-acel munte frumos

Cu aer curat și răcoros

De zăpadă sclipitoate,

De la soare orbitoare.

Mi-e dor de acel colț de natură,

Care nu poate fi descris în nicio lectură

Mi-e dor de acel munte friguros,

De acel vânt bând-dureros.

 

 

Raluca Macovei

Glasului meu îi e dor

 

Iată, inima mi se topește

în clipe desculțe,

furișate în clepsidre de abanos.

Îi poți auzi pulsațiile

reverberate în fiecare joc

cu parfum de trecut,

ce prinde rădăcini

în umbrele cuvintelor mele.

În spatele meu,

amintirea îmi dilată pașii

treptat

și

din unde crepusculare

îmi modelez aripi

împletite cu trandafiri.

Timpul își ține respirația,

iar

stele albastre îmi scriu

zborul pe coamele lor,

în timp ce eu

îmi continui peregrinarea

printre primăverile patriei,

presărate cu versuri, ecouri și dor.

Raluca Macovei

Aripi împletite cu primăvară

 

Hieroglife ondulate,

sparte în mii de secunde

înfloresc alb

pe culmea unei șoapte solare.

Vibrațiile unui răsărit utopic

zvâcnesc la fereastra ființei mele;

mă topesc în ecourile surde

ale timpului grăbit…

Rătăcită printre labirinturile himerice

ale existenței

îmi găsesc refugiul

în orizonturile albastre

pictate de ea,

cea cu soarele în suflet

și infinitul în priviri,

cea care îmi țese noi aripi,

când cele vechi mi se frâng.

Evadez dintr-un univers

cu nuanțe ebenine

într-un spațiu paradisiac,

îmi extrag sevele puterii

din pulsațiile glasului ei,

al mamei mele

… căreia îi aduc elogii

inscripționate pe soclul

unei iubiri eterne.

 

 

Raluca Macovei

 Motto:

 În fiecare lucru un farmec poate fi!
Aflându-l, omul ştie să fie mulţumit:
În primăvară simte nevoia de-a iubi,
Pe când în umbra toamnei se vrea a fi iubit!

 

 (Iulia Hașdeu – „Primăvara și toamna”)

 

Văpăi nestinse ale trecutului

 

Cu inima în căușul palmei

mă dăruiesc întru totul

vântului călător…

Timpul mă așteaptă cuminte

în spatele cortinelor plumburii

ale unei cămăruțe zămislite

din dragoste și din război.

În spațiul rotund,

pașii îmi sunt lichizi, circulari.

O cascadă de răspunsuri

fără întrebări

curge prin mine

când privesc cerul

precum o poezie albastră

scrisă pe o frunză de ferigă

de un ostaș îndrăgostit,

când aud soarele

fredonând o sonată

ce miroase a victorie,

când simt flăcările sângerii

care copleșesc

sufletul unui comandant rătăcit de dulcele dor al libertății…

 

Mă abandonez în amintirea

unui trecut cu aripi tricolore,

în brațele căruia

inima-mi tresaltă la auzul

fiecărui vers, cuvânt, ecou

românesc.

 Raluca Macovei

Zbor teluric

 

Mă ridic pe vârfuri

dar

înainte de a-mi lua zborul

realizez că timpul

se ascunde din nou

de mine.

Pătrund în jocul său inocent,

iar glasul melodios

al unui ceasornic invizibil

îmi guvernează pașii…

Pe pereții de sticlă

ai unui stejar dulce-amărui

pulberea solară a neantului

conturează chipul angelic

al unui soldat român

cu păr de abanos.

Ochii

– două oceane pătate de cerneală –

dezvăluie

Curajul de a înfrunta hieroglife necunoscute,

Eternitatea unui ecou cu accente renascentiste,

Nădejdea unui viitor cu gust de magnolie,

Tăria de a reînvia din propria cenușă,

Efervescența iubirii autentice de patrie,

Nemurirea unor trăiri edenice, inefabile,

Amintirea unui răsărit cufundat în eter,

Renașterea unui suflet rătăcit în nimbul iasomiei…

 

Sunt prizoniera

mugurilor luminoși

ai timpului.

 

 

Ozana Bălăbuc

LEAGĂNUL COPILĂRIEI

Unui copil ca mine, – o, cine poate crede?

 Că sufletu-i linţoliu, chiar dacă nu se vede,

 Că inima-i rănită, când vechi iluzii pier,

 Că deznădăjduită vrea moartea într-o zi,

C-aşteaptă-n nerăbdare durerea-şi potoli

 C-un dor respins de cer!

 (Zile de neliniște-Iulia Hasdeu)

Capitolul 1

 

Stau la apus să măsor în clipe eternitatea. Îmi las gândurile să zboare în aer și firele de pãr să se joace cu razele soarelui. Departe, în zare, oamenii clocotesc. De sus, de pe acoperiș însă, doar murmurul lor și zgomotul păsărilor mai vuiesc în aer. Desprinderea liniilor orizontului destăinuie lumii un ritual de frumusețe străvechi, căci deși sufocată de chinurile omului, natura își păstrează jovialitatea la ceas de seară, în tandrețe cu soarele…Lumea fuge de cuvinte, de stări, de culori, fiind prinsă într-un ac de gămălie. În mod firesc că ai privit lumea printr-un ac de gămălie când erai mic. Sau nu? Interesant. Eu am făcut-o ca să îmi dau seama dacă încape atâta fericire în acest univers în așa puțin spațiu. Fusese un exercițiu al copilăriei benefic, căci, cu timpul am înțeles că fericirea încape în golul celor două ace și va fi limitată de aceste spații înguste mereu. Acum că am mai crescut nu găsesc poate atâtea motive de fericire, încât să mă întreb cum de încape în așa mic spațiu, însă remarcasem că mereu o căutăm unde nu trebuie, în spațiile largi, mari, în locuri mult prea previzibile. Nu, stai liniştit că și eu o caut acolo de destule ori. E firesc probabil. E la fel de firesc că și când îți dorești să crești mare mai mult că oricând. Acum, gândul mă oripilează. Câtă minte am avut să-mi fi dorit să înțeleg mai bine lumea, să înțeleg de ce la unii care se țin mâna pare că totul e roz, de ce unii oameni sunt posaci, pe când alții sunt o rază de bucurie, de ce trebuia să beau atâta lapte, deși nu-mi plăcea, de ce trebuia ca lumea să fie guvernată de ore fixe la care trebuie să ajungi? Adevărul e că erau multe „de ce-uri”. Acum însă, mi-amdat seama că la mulți dintre cei care se țin de mână există multe probleme, iar simpla lor conexiune tactilă nu-mi mai poate sugera nimic până nu văd cum se privesc unul pe celălalt. Am înțeles că oamenii sunt unici, că adesea în spatele unui om posac stă un munte de gingășie și frumusețe interioară care așteaptă timid să fie descoperit, că statutul nostru de oameni ai secolului XXI nu ne permite să ne gândim viața destul, ci ne propune să devenim hoinari ai propriei noastre vieți… Așa că, mi-am reprivit viața printr-un ac de gămălie… Ce puțin spațiu și ce multe trăiri!

 

          Capitolul 2

 

Lumea pare o coajă de castană. Învelișul ei moale acoperă miezul zilei îmbibat de melancolii latente. Pe strada mea s-au mutat doi copii. Doi băieți de vreo 6-7 anișori ce rup universu-n două. Trotinetele lor vuiesc pe strada singuratică. Strigătele, soneriile și chicotelile interminabile lasă mici goluri în aerul cald. Oricum, de când s-au mutat aici, lumea pare a surprinde altfel viața. Lumea se răsfață cu dulciuri zilnic, se ceartă și se împacă după zece minute și dã startul celor mai zgomotoase plimbări cu bicicleta. Naivitatea lor acoperă stratul de stres adunat grămadă pe casele oamenilor. Zgomotele lor ating cerul și se întorc pe pământ sub formă de artificii. Privirea le e încărcată de seninătate ce provoacă dependență. Strada devine gelatinoasă, cu atâtea chicote și jocuri ludice, asta o recunoaștem toți vecinii. Toți știm că strada s-a transformat în pistă și fiecare zi vine la pachet cu pudră de cuvinte zgomotoase ce parcă țâșnesc din ei. Pentru mine, strada e spațiul cel mai mic al comunității, un grup de oameni care, în timp îți pot deveni prieteni. Până și strada e o asumare a calității de eu, devii parte integrantă a unei comunități pentru care te-ai zbate să faci orice. Iar copiii, bineînțeles, surprind esteticul vârstei omului. Odată cu venirea lor mi-am dat seama că asta lipsea străzii noastre: veselia și farmecul copilăriei, zbenguiala și jovialitatea vieții.

 

          Capitolul 3

 

E dimineață. Pudoarea cu care norii de lapte caricaturizează forme naive pe cer este încântătoare. Soarele pare a fi mai timid astăzi. Blocurile, clădirile imense, așezarea minuțioasă a caselor pe străduțe învechite de amintiri și spațiile verzi aranjate cochet mă duc cu gândul la Balzac. Deodată, picuri zglobii de ploaie cad din preambulul cerului și astâmpără sufletele înfierbântate. Sălciile sunt reverii de primăvară ce curg spre pământ. Le văd de fiecare dată când trec pe acolo și le admir. Când eram mică mă gândeam că odată cu trecerea timpului ele se vor plictisi să vadă pământul și se vor înălța la cer. Uneori îmi amintesc de această teorie copilărească și mă amuz. Ele, de fapt coboară din cer visuri care nu s-au putut împlini. Seva din frunzele salciei conține praf de stele, pulberi de speranțe și mici celule înglobate cu vise de copii. Ele tremură-n bătaia vântului și dansează dansuri mute. Sunt ca niște uriași timizi care se-anină, ca niște ploi de frunze curse pe crengi, trădând stări paradisiace de un estetic ieșit din tipare.

 

          Capitolul 4

 

Clepsidra nopții curge valsat, printre căscãturi și gânduri nisipoase…

 

 

 

 

 

 

Ovidiu Țuțuianu

                                    Beți țuică!

 

 

 

După analize ce-au durat mulți ani,

Vine-o veste bună, de l-americani:

Cică țuica noastră, cea din prune coapte,

Este o „minune” și n-o spun în șoapte.

 

Populara țuică, poate anima

Bila și stomacul, dar și inima.

Scade tensiunea și colesterolul,

Chiar la el, ficatul, pozitiv e rolul.

 

Iată că bunicii astfel nu greșeau

Când ajunși la boală, țuică „picurau”

În diverse leacuri; de era nevoie,

Beau „medicamentul”, chiar de bunăvoie.

 

Așadar române, nu mai bea prostii,

Whisky, Coca Cola, meargă pe pustii!

Și începe veșnic masa românească

Cu a noastră țuică, cea dumnezeiască!

 

Însă vezi, ai grijă, dacă vrei succes,

Nu-ți umple tu burta cu țuică-n exces,

Căci atuncea, vere, apriga licoare

Din remediu fi-va o otravă tare.

 

 

Pitești, 25.02.2018

 

Ovidiu Ţuţuianu

 

Vine iarna la români,

 

Vine iarna la români

 Cu nevoi sporite,

 Nu-i găsește ca stăpâni;

 Doar facturi mărite

La lumină și gunoi,

 Gaze, apă chioară;

 Urcă taxele șuvoi

 Sub comenzi de-afară!

 

Dar ai noștri guvernanți

 Chiar în pandemie

 Luptă dur pentru talanți,

 Unde-i omenie?

 

 Cocoțați pe cai măreți

 Sus la piramide,

 Ne sfidează hrăpăreți

 Cu dalbe hlamide.

Vine iarna peste noi,

 Nu sunt alocații.

 Decorați-i pe eroi,

 Mai sunt…decorații!

 

 

 Angela Djigola Popescu

 

LA 80 DE ANI

 

Din razele neamului vechi

Blânda metanie a zorilor

Mă recunoaște smerit om

Cum privesc din ochiul de 80

Cine să-mi numere faptele bune

Sub mângâierea iertărilor clare

Să mă acopăr cu soare

Prin romane de gânduri pline

Spre cer privesc viitorul

Prin palmele în rugăciune

Cu un chip duios al iubirii

Pentru eternitate și cântare.

 

Maria Boescu

 

Cinci zile în Banat

 

Toamna, o peisagistă iscusită îndeamnă la plimbare. Membrii asociaţiei noastre i-a urmat îndemnul şi au pornit spre Banat, la o întâlnire cu Dunărea. Spiritul Iuliei, patroana noastră, a fost cu noi, îndreptându-ne spre pensiunea „Iulia”la Eşalniţa. Localitateamarchează  începutul Defileului Dunării. Ce încântare să ai Dunărea la picioare, să o admiri de la fereastră!

        Plimbarea cu şalupa a fost o adevărată aventură prin cea mai frumoasă porţiune a Defileului Cazanele Mari şi Cazanele Mici. Nu ştiam ce să admirăm mai întâi : învolburarea fluviului,sau munţii pe care s-a căţărat vegetaţia de un colorit formidabil. Şalupele lăsau în urma lor valuri înalte, bordate de dantelă din spumă. Am admirat chipul lui Decebal, cea mai mare sculptură în piatră din Europa. Doisprezece sculptori-alpinişti au lucrat zece ani la realizarea ei.

       Ne-am apropiat de malul sârbesc ca să vedem placa memorială antică Tabula Traiana, monument ridicat la porunca împăratului Traian pentru a marca victoria asupra Regatului Dacic (anul 105).

      Splendoare şi ruină ne-a aşteptat în a doua zi, când am ajuns la Băile Herculane. Staţiunea îşi trage numele din legenda romană a lui Hercule, care s-a vindecat de rănile pricinuite de Hidră îmbăindu-se aici. Cele nouă izvoare cu conţinut divers de minerale şi temperaturi de 36-38 gr.C sunt folosite în tratamentul mai multor afecţiuni. În secolul al XIX-lea patronajul regal a făcut din Herculane una din cele mai la modă staţiuni din Europa. A fost vizitată de mari personalităţi: împăratul Iosif al II-lea, împăratul Franz Iosef şi împărăteasa Elisabeta(Sisi). Vizitatorul e fermecat de peisajele de vis ce înconjoară staţiunea.

      O zi întreagă a fost consacrată unuia din cele mai frumoase oraşe, Timişoara, capitala Banatului. Am fost fermecaţi de monumentele în stil baroc şi Secession. Călătoria a continuat la Lugoj la casa Max Austin. Aici am aflat povestea fascinantă a unuia dintre cei mai mari industriaşi ai Europei, unul din autorii progresului economic al României de început de secol XX.

Penultima zi a fost un veritabil regal. Am pornit de pe malurile Dunării şi am ajuns la Cheile Nerei, unde ne aştepta cascada Bigăr, mai sărăcită de podoaba de vegetaţie, dar tot spectaculoasă. Au urmat două ore de încântare şi uimire străbătând distanţa Oraviţa – Anina. Drumul l-am făcut cu trenuleţul de epocă, devenit vedetă pentru aparatele noastre de fotografiat. Linia ferată Oraviţa -Anina este prima cale ferată montană din ţara nostră şi poate şi cea mai frumoasă. Pe 35 km întâlnim opt viaducte şi patrusprezece tuneluri. Construită în timpul Imperiului Austriac, reprezintă un monument cultural unic în România. A primit supranumele de «Semmeringul Bănăţean» datorită asemănării cu faimoasa cale ferată Semmering din Austria. Trenul e format dintr-o locomotivă românească consrtuită special şi două vagoane cu bănci din lemn din 1914.

Viteza medie este de 17 km/h, timp să tot faci poze, căci peisajul este fabulos.

 Pe drumul de întoarcere spre pensiune ne-am oprit la poalele Munţilor Almăjului, în Parcul Mulinologic Rudăria. Am făcut cunoştinţă cu un complex de mori de apă, aflat pe lista patrimoniului mondial UNESCO.

 Cum orice început are şi sfârşit, iată-ne în a cincea zi a excursiei, zi în care am vizitat oraşul Drobeta-Turnu Severin. Întemeiat de daci pe Dunăre acum 2000 de ani, oraşul încă mai păstrează urme vizibile lăsate de cuceritorii romani. Se poate vedea piciorul podului construit de către Apollodor din Damasc și ruinele Cetăţii Severinului. Ne-am reamintit povestea insulei Ada Kaleh, iar paşii ne-au purtat în contemporaneitate; am stat minute bune să admirăm Fântâna Cinetică, să-i ascultăm susurul. Este opera lui Constantin Lucaci, autor a încă şapte fântăni, laureat al Premiului Herder în 1984. Fotografia de grup am făcut-o în faţa cochetului Palat al Culturii ”Teodor Costescu”.

 Am părăsit cu regret ţinutul Banatului, dar cu amintiri deosebite despre oameni şi locuri.

 Radu Levârdă

 

 

 

Toamna, izvor de inspirație pentru scriitorii români

 

 

 

„Cel de-al treilea anotimp al vieții și al lumii”, cum plastic a numit toamna o colegă de breaslă, care e și scriitoare, a inspirat mulți autori de ieri și de azi din literatura noastră. Am ales spre exemplificare câteva numeF

 

Încep cu poetul nepereche Mihai Eminescu, care se adresează naturii: „Ce te legeni codrule /Fără ploaie, fără vânt/Cu crengile la pământ/De ce nu m-aș legăna?/Dacă trece vremea mea/Zua scade, noaptea crește/Și frunzișul mi-l rărește/Bate vântul frunza-n dungă /Cântăreți-i mi-i alungă/Bate vântul dintr-o parte/Iarna ici, vara-i departe”. Sau omului: „Afară-i toamnă, frunza-mprăștiată/Iar vântul zvârle-n geamuri grele picuri/Și tu citești din roase plicuri/Și într-un ceas gândești la viață toată”.

 

Vasile Alecsandri presimte apropierea iernii: „Ziua scade, iarna vine, vine pe crivăț călare /Vântul șuieră prin hornuri, răspândind înfiorare/Boii rag, caii nechează, câinii latră la un loc/omul trist, cade pe gânduri și s-apropie de foc”.

 

Nostalgia apare la Nicolae Labiș când zice: „O rază ce vine din apus/și-adună aripile și se lasă tremurând pe-o frunză/dar prea e grea povara/și frunza cade/, o, sufletul/să mi-l ascund mai bine-n piept/și mai adânc/să nu-l ajungă nici o rază de lumină/s-ar prăbuși/e toamnă”. Dar și la George Coșbuc: „Ieri vedeam pe luncă flori/mândri fluturi zburători/azi e frig și nori și vânt/frunzele cad la pîmânt/florile stau supărate/vestejesc de brumă toate/ieri era frumos pe-afară/ca-ntr-o caldă zi de vară/azi e toamnă pe pământ/vreme rea și bate vânt”.

 

Octavian Goga coboară-n grădina proprie și notează: „Toamna. Văl de brumă argintie/mi-a împodobit grădina/firelor de lămâiță li se usucă rădăcina /peste creștet de dumbravă/nori suri își poartă plumbul/cu podoaba zdrențuit㔑, adăugând: „tremură pe cîmp porumbul /și cum de la miază-noapte /vine vântul fără milă/de pe vîrful șurii noastre /smulge-n zbor câte-o șindrilă”. 

 

Mai vesel este GeorgeTopîrceanu, cu binecunoscutele versuri „S-a ivit pe culme toamna/zâna melopeelor/spaima florilor și Doamna Cucurbitaceelor/lung își flutură spre vale/ca-ntr-un nimb de glorie/peste șolduri triumfale/haina iluzorie/apoi pleacă mai departe/pustiind cărările/cu alai de frunze moarte/să colinde zările”.

 

Dintre contemporani, i-am ales pentru început pe Nichita Stănescu, Ana Blandiana, cu poezii care au inspirat compozitori, ale căror creații au devenit șlagăre cu ani în urmă. Nichita dixit: „A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva/cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta/mă tem că m-am săturat să te mai văd uneori/că or să-mi crească aripi ascuțite pân-la nori/că ai să te-ascunzi întru-n ochi străin/și pe el o să se-nchidă cu o frunză de pelin/și atunci mă apropii de pietre și tac/iau cuvintele și le-înec în mare/șuier luna și o răsar și o prefac/într-o dragoste mare”. Blandiana stă, parcă, de vorbă, cu anotimpul preferat: „Lasă-mi toamnă, pomii verzi/uite, ochii mei ți-i dau /ieri spre seară-n vântul galben/arborii—n genunchi plângeau/lasă-mi toamnă cerul lin/fulgeră-mi pe frunte mir/astă-noapte zarea-n iarbă/încerca să mă sfâșie/lasă-mi toamnă păsări/pașii mei alungă-mi-i, dimineața bolta scurse/urlete de ciocârlii”

 

Închei, cu nota de optimism din poezia lui Mircea Micu, sugestiv intitulată Toamna: „Toamnă, spune, un-te duci?/ia, mă duc să scutur nuci./toamnă, unde te grăbești//ia, mă duc să caut vești./sus în vie, jos în luncă/să dau soarelui poruncă/să coacă gutuile/să-ncălzească viile/spune, dacă te grăbești/toamnă, când te odihnești?”

 

Ne grăbim și noi, punând punct acestei selecții autumnale oferite membrilor cenaclului Asociației Iulia Hasdeu.

 

 

 

 Angela Djigola Popescu

 Corectoarea

 
Fac prezența neamului meu astral în rotații lunare și ascult liturghia de la Sihăstria, unde eram trimisă de părintele meu duhovnic Constantin Galeriu, ca să intru ucenică la părintele Cleopa pentru corectura unei cărți.

        Am înțeles că trebuia să mă prezint să fac ascultare la ce mi se va zice. Nu cunoșteam pe nimeni deoarece n-ai cum  să știi mergând prima dată într-o obște a unei mânăstiri. Stăteam la rând ca orice pelerin ajuns aici și m-am auzit strigată “Angelica, vino aici” și am văzut papucii de pânză ai părintelui Cleopa, unde trebuia să vin. Am împins un umăr în cei de dinaintea mea arătându-mă că eu sunt aceea chemată. Dar ca un zid, nu se mișca nimeni.

 Atunci am strigat: “Eu sunt, părinte”. Doar cu mâna a făcut semn să mi se facă loc și am căzut în genunchi la picioarele lui.. Mi-a pus mâinile pe cap rostind dezlegarea pentru întreg grupul și am rămas așa până la sfârșit.

 Mi-a adus ucenicul un scăunel și am așteptat, dar întrebările au venit repede și le-am completat cu răspunsurile deja pregătite de acasă. Apoi a povestit în fața tuturor pelerinilor așezați pe băncile unui mic amfiteatru ce se formase în fața chiliei sale. Fiecare își spunea povestea de acolo unde stătea. Părintele dădea răspunsurile valabile pentru toți. Eram copleșită de ineditul momentului și părintele a început cu povestea unui frate care caută isihaștii ascunși în adâncul munților noștri ca să facă o carte a sfinților români.

 M-a luat un fior când a terminat și ne-a binecuvântat să mergem la masă. Clopotul bătea chemarea. Am rămas în picioare așteptând. Părintele mânca în chilie căci ucenicul îi adusese oalele de lut mirosind  în toată casa:„Te duci în biserică după masă și părintele îți va găsi o gazdă.” I-am sărutat mâna și am plecat după grup. Mi-am găsit chiar o femeie care m-a așteptat. Se citea dintr-o carte despre un sfânt al zilei aceleia și se auzeau doar lingurile lovind vasul de inox. La sfârșit s-a făcut rugăciunea de mulțumire pentru bucate. Am luat o felie de pâine pentru că noaptea se stă la rugăciuni și un părinte a venit la mine să mă conducă unde mi s-a dat găzduirea. Dar pe drum, întrebându-mă unde m-am născut, a aflat că peste Prut și m-a părăsit brusc. Venind către mine un alt frate mi-a spus să merg la bucătărie, unde bucătăreasa e basarabeancă și va avea grijă de mine..Am tăcut mulțumind în gând pentru că aveam unde să mă culc. Într-adevăr, femeia fusese deja anunțată și îmi făcea patul ntr-un colț printre dulapuri pline cu crătiți ,farfurii, căni și pahare.M-am refugiat după un paravan cu lavoare pentru spălarea mâinilor, la îndrumarea gazdei mele: „Peste o jumătate de oră mergem la slujba de noapte. Ține până la unu. Poți să stai în locul meu din strană dacă vrei să atipeşti din când în când.” Eram pentru prima dată într-o obște monahicească și totul era necunoscut, m-am așezat pe pat să mă întind un pic.  Așa am aflat că părintele care m-a adus este scriitorul cu care voi lucra. Mi-a întins un măr pe care-l ştergea cu o încântare vizibilă.

 Am închis ochii și am adormit cu imaginea mărului. Nu stiu cum am adormit, dar m-am trezit în întunericul camerei din spatele bucătăriei. Am pipăit peretele să găsesc întrerupătorul, am făcut lumină și un călugăr m-a condus printre chilii până la gazda mea, care îmi cedase locul în strană. Am luat perna de pe scaun și am așezat-o jos la picioare pentru a îngenunchia. “Nu trebuie”, îmi zise gazda și mă aşeză  să stau jos pe banca stranei.. M-am liniștit ascultând cântarea slujbei de miezul nopții. Toţi preoții erau în altar îmbrăcați în veșminte de slujire. Totul era într-o pace deplină.

 

 

Oana Mihaela Gîdea

  

Frunza

 

Aștept ca frunza ce-a căzut

Să îmi vorbească de-un trecut

În care ea era voioasă,

          În putere și frumoasă.

 

        „Uitați-vă acum la mine:

        Sunt o mare de ruine

        Care-așteaptă-n orice ceas

                  Să vă spună bun-rămas.

 

Îns-am fost cândva frumoasă,

 Veselă, verde, voioasă

 Iar-acum nu sunt nimic,

 Nici nu pot să mă ridic!”

Oana Mihaela Gîdea

 

Reverberația toamnei

 

Aștept ca toamna cea bogată

 Să îmi șopteasc-al ei secret,

 ascult la colțul meu de soartă,

 Ce îmi șoptește ea încet:

 

Că într-o zi pe înserat

 Pe când eu așteptam s-apari,

 Un gând sfios mi-a strigat

 Că tu ești tot ce am visat!

 

Ești o dulce armonie

Ce doar pe înserat apari

Aducând atâta bucurie,

Însă prea repede dispari!

 

Ești ca vinul bun și rece,        

Ce-mi trezește amintiri

Despre visul care trece

             Și de fostele iubiri…

 

Ovidiu Țuțuianu

 

Beți țuică!

 

După analize ce-au durat mulți ani,

Vine-o veste bună, de l-americani:

 Cică țuica noastră, cea din prune coapte,

 Este o „minune” și n-o spun în șoapte.

 

Populara țuică, poate anima

 Bila și stomacul, dar și inima.

 Scade tensiunea și colesterolul,

 Chiar la el, ficatul, pozitiv e rolul.

 

Iată că bunicii astfel nu greșeau

 Când ajunși la boală, țuică „picurau”

 În diverse leacuri; de era nevoie,

 Beau „medicamentul”, chiar de bunăvoie.

 

Așadar române, nu mai bea prostii,

  Whisky, Coca Cola, meargă pe pustii!

  Și începe veșnic masa românească,

  Cu a noastră țuică, cea dumnezeiască!

 

Însă vezi, ai grijă, dacă vrei succes,

 Nu-ți umple tu burta cu țuică-n exces,

Căci atuncea vere, apriga licoare,

  Din remediu fi-va o otravă tare!

 

 

Oana Mihaela Gîdea

 

Timpul

 

 

 

Când vrei să vezi prin timpul ce-i adunat la spate,

Privește înainte, cu gândul dus departe

Spre acele zări ce au fost cândva,

Visând numai la noaptea ce a trecut deja.

Ea s-a pierdut prea lesne prin timpul infinit,

Lăsând în urmă gândul și timpul obosit

De mult prea multe griji, probleme grele,

Care mereu aduc doar lucruri rele.

Dar timpul a trecut, iar răul s-a uitat,

Lăsând în loc speranțe și gândul mult visat:

-Acela de a fi totdeuna fericit,

Cu zeci de  bucurii și mereu mult iubit.

Oana Mihaela Gîdea

Declarație

 

Iubitul meu cu ochi ca marea

Eu văd în ei numai chemarea

Rostită într-o zi de mai,

În care îmi spuneai că stai

 

Lângă mine-n orice zi,

Până timpul va sfârși

Orele târzii din noapte

Preschimbate-n mii de șoapte.

 

Când îmi spuneai timid, sfios,

Că eu sunt visul cel frumos

Ce îți luminează viața

Aducând cu el speranța

 

Unui început senin,

Duios, dulce și sublim,

De care ne vom aminti.

Cu drag și dor ne vom iubi!

 

 

Ovidiu Țuțuianu

Spovedania unei generații „trecute”

 

Ajunsa-am generație ”trecută”,

 Crescută în durere și nevoi.

 Dar pentru starea de-azi, mereu acută,

 Eternii vinovați nu suntem noi!

 

Nu noi exclus-am melosul din cântec

 Și nici talentul din oricare loc.

 Vigoarea strămoșească din descântec

 Și am redus amoru-n simplu joc!

 

Nu noi am renunțat la politețe

 Și la familia ce ne-a unit.

 Chiar la respectul pentru bătrânețe

 Și la slujbașul bine instruit!

 

Nu noi redus-am cultul pentru țară

 Și pentru limba veche din bătrâni.

 Nu noi gonit-am tineretu-”afară”,

 Să fie robi la lacomii stăpâni!

 

Nu noi am demolat ”economia”

 Și am lăsat pământul la străini.

 Nu noi am instalat la vârf prostia,

 De vindem grâu și importăm făini!

 

Nu noi ne-am ploconit la ”Europa”,

 Și totu-n presă am bârfit cu spor,

 A țării inimă vizând sincopa.

 Pierdut-am demnitatea de popor!

 

Desigur, noi ”ne ducem” c-așa-i viața

 Dar ce va fi cândva în viitor?

 Rămâne numai singură speranța

 Că se va naște-un brav conducător!

 

Ovidiu Țuțuianu

Refuz la însurătoare

 

La o sinagogă, într-un colț uitat,

 Plânge tânăr Itzic trist, neconsolat.

 Întrebă rabinul, când l-a reperat:

 -Ce-i cu tine dragă, de ești disperat?

 -Ce să fie Rabi vreau ca să mă-nsor,

 Știu că lucrul ăsta nu e prea ușor.

 Așa că la mama prezentat-am des,

 Multe fete cușer de mare succes.

 Însă din păcate chiar cu ăst temei,

 Nu a fost niciuna fix pe placul ei.

 -Nu fi trist băiete, am să-ți dau un sfat,

 Ca să treci cu bine cumpătul iscat;

 Să alegi o fată și vei căuta,

 Să semene-n toate, chiar cu mama ta.

 -Venerabil Rabi, sfatu-i special,

 Îl voi pune-n practici că e genial!

 

 După luni vre-o două, Itzic, în sfârșit,

 Reveni la Rabi trist și copleșit.

 -Spunem dragă Itzic, ce s-a întâmplat,

 Sfatul meu întocmai tu l-ai aplicat?

 -Da, găsit-am fata și este „pe bune”,

 Dar acuma tata-i cel ce se opune!

  • 1630350819056
  • 1630350819055

Eugenia Dumitrescu

 

 

 

Caravana literară … în drum spre Căciulata

 

 

 

Conform unei bune şi frumoase tradiții pe care Asociația noastră o are, aceea de a porni o caravană literară pe ”cărările” patriei, am plecat la drum, intr-o superbă zi de august a.c., cu destinația Căciulata. Ca de fiecare dată, organizatoarea excursiilor, colega noastră Nicoleta Munteanu, a avut în vedere un traseu în care partea turistică să se împletească cu cea istorică şi culturală.

Un drum cu peisaje variate de munte şi localități frumoase, ne-a purtat până în stațiunea balneoclimaterică Căciulata, judeţul Vâlcea, Oltenia .

 Trecând prin marele parc, îngrijit, curat, cu multe flori şi pomi bătrâni, îmbietor în a te plimba sau a te relaxa pe o bancă, ne-a așteptat o cochetă ambarcațiune cu care am făcut o scurtă plimbare pe Olt.

Nu e lipsită de interes o legendă a Oltului care spune că, într-un vârf de munte, un împărat ridicase o cetate cu doua turnuri. Plecând el într-o vară la război, nu s-a mai întors acasă.

 

Împărăteasa şi-a trimis slujitori să-l caute peste tot,dar împăratul nu a mai fost de găsit. Cei doi fii ai împăratului rămaşi acasă lângă mamă, erau total diferiţi.

 

Dacă unul stătea în turnul de miazăzi, celălalt, precis era în turnul opus, unul era mai iute, altul, mai calm, mai linistit. Pe acesta din urma îl chema Mureşul, iar pe cel neliniştit, Oltul. Văzând că nu reuşeşte nimeni să dea de urma împăratului, cei doi tineri decid să plece ei înşişi în căutarea tatălui. Deşi au jurat mamei că nu se vor despărţi, bineînţeles că unul a luat-o într-o parte, celălalt, în partea opusă. Numai că, la un moment dat, li s-a facut dor unuia de celălalt, însă.nu s-au mai putut întâlni. Acasă, împărăteasa îşi dă seama că ei s-au despărţit pe drum şi, cu toată durerea, porneşte în căutarea lor. Zadarnic, nu i-a aflat nicăieri. Disperată, işi plânge fiii, iar din lacrimile sale au țâşnit cele două râuri- Mureșul şi Oltul, bineînţeles Oltul, mai inspumat printre stânci iar Mureşul mai linistit, la şesuri.

 De pe firul apei, am putut admira întreaga aşezare a staţiunii Căciulata, cu hotelurile de pe malul râului şi, desigur, munţii Cozia şi Căpățânii. Şi munții Cozia au o legendă proprie, despre o frumoasă copilă de cioban- Coziana.

 Odată incheiată plimbarea pe Olt, ne-am îndreptat spre Mânăstirea Cozia, obiectiv religios cu semnificație istorică deosebită. Ctitorită de Mircea cel Bătrân, biserica, parcă te obligă la tăcere şi respect, la reflecții asupra trecutului. Şi cine nu-şi aduce aminte măcar câteva versuri din cunoscuta poezie:  Umbra lui Mircea la Cozia, de Grigore Alexandrescu. Să ne reamintim: Sărutare, umbra veche! Primiimeşte -nchinăciune/ De la fiii României care tu o ai cinstit / Noi venim mirare noastră la mormântu-ţi a depune/ Veacuri ce-nghit neamuri/ Al tău nume l-au hrănit.

 Picturile interioare, refăcute cu aproape.5oo de ani în urmă, pe vremea lui Neagoe Basarab, emoționează și în prezent. Tot el a construit și fântâna din exteriorul bisericii, ce-i poartă numele.

 Revenind la biserică, în pronaos se găsesc mormintele lui Mircea cel Bătrân și al monahiei Teofana, mama lui Mihai Viteazul, călugăriţă după moartea fiului său (1605).

 In sfârşit, ne-am oprit apoi la muzeul tradițiilor vâlcene, unde, din 1968, au fost aduse case din tot judeţul, pe o suprafață de aproximativ 17 ha., spaţiu donat de o familie de învățători. Nu putea lipsi nici școala, cu cele două clase și o cancelarie, clase împărțite pe grupe- copii de clasa 1-2 şi 3-4.

 Un loc anume este rezervat şi costumelor populare zonale.

 Gata, obiectivele propuse au fost îndeplinite, așa încât, înapoi spre București dar, nu chiar aşa, direct. Evident am făcut un popas …culinar, la renumiții mici de Deduleşti.

 A fost o zi minunată, nu doar pentru că soarele a strălucit pecer, ci prin toată încărcătura de frumos de care ne-am bucurat.

Angela Djigola Popescu

 

Toamnă îngândurată

 

           În agonia zilelor de vară revăd frunze înnălbite pe ape, crengi de tuș prinse de cer, reaud suspinul ramurei amăgite de vânt, resimt mișcarea toamnei îngemănate cu iarna.Lungul anotimp s-a născut pentru mine cum niciodată nu a mai făcut-o, cum nu aș fi în stare să fac pentru nimeni o prelungire în astenie. E galben mult și chinuit de verdele nepieritor, e galben mult și învăluit în roșu arzător, e galben mult și îngândurat de raze pieritoare, e galben mult de toamnă nesfârșită, grea de dorinți, de împliniri, de toamnă iar. O toamnă ce se dă în dar.

 

E ca întreaga Fire: nu îi pasă dacă primitorul își merită darul. Acum, după ce a dat, este mult mai liberă, se simte ea însăși mai bună. E toamnă rotundă. Se rostogolește. Nu am cum să o ocolesc și am ajuns din nou la mine, la mine însămi, mereu nesătulă de Toamnă

 

Ovidiu Țuțuianu

 

 Păcăleala de 1 aprilie

 

 

 

Nu ne mai pleacă tinerii „afară”,

 

Ba și mai mult, ei se întorc în țară.

S-au ieftinit cartofii, energia,

 

 

S-a izgonit din presă calomnia.

 

 Românii sunt uniți ca niciodată,

 

 

Băiatul e…băiat și fata …fată.

Vecinii noștri ne iubesc cu toții,

 

Au dispărut corupții și chiar hoții!

 

                                Bătrânii nu mai sunt acum de vină,

                               Și tineretu-n fața lor, se-nchină.

                               Conduc pe funcții mari numai deștepții,

                               Nu mai avem acum deloc decepții!

 

 Avem justiție, avem cutume,

 

Azi România-i cineva în lume,

 

 

Se-nclină-n fața ei tot mapamondul :

 

 

Și la finanțe, colosal ni-e fondul!     

 

Așa că dragi români, în prag de Paște,

                   Un viitor de aur va renaște

Și în curând în minunata țară

 

Vor ferici români sosiți „de-afară”!

 

 ………………………………….

 

      Nu disperați, că-n Europa „oarbă”,

 

 Vor domina acei cu fes și barbă!

Crina Decusară Bocșan

 Cronica Pandemiei în parodie

 

        Bate vânt de primăvară încărcat cu o povară. În ce vară ? În ce an ? Anii trec ca apa..Așa se  scrie Hronicul vechimii pandemiei de când a fost adusă ba din dreapta, ba din stânga, precum s-a scris cândva Hronicul vechimii moldo-vlahilor.Era primăvară, era luna mărțișorului. Așa cum scrie în Cronică, luna martie e lună de tristă amintire au fost odată nămeți mari  până la ferestre de au murit oamenii în case, a fost cutremur vehement, iar de data asta am aflat că de 8 martie nu se mai întâlnește om cu om nici la spectacole, nici la restaurante, ci ne” jucăm” de-a carnavalul:uite masca, nu e masca. Nu se găsesc măști la colț de stradă și se îmbogățesc mascații care le vând cu 10 lei perechea. Firește că  preferăm perechea pentru că oamenii au două nări și o gură care vorbește cât pentru doi. Cu masca pe față, călătorii din autobuze, tramvaie și alte variante de călătorii în comun nu mai au chef să converseze. Deocamdată tăcerea asta cu care nu suntem obișnuiți ni se pare nesănătoasă, dar ne vom reveni și vom ridica vocea mai sus, mai tare să se audă bârfele urbane. La început Domnul Coronavirus a vorbit chinezește: ba sin yo-yo, ba ka-pa-moto. S-a înțeles cu șerpii și liliecii de pe fluviu Galben până i-a băgat pe toți “ochii oblici” în casele lor. Pas cu pas doamna Pandemie a luat-o razna uitându-se peste munți și mări, unde a zărit stadioane pline, cafenele aglomerate – hop și ea azvârlind din coșul abundenței strănuturi acidulate. Pur și simplu dă de pomană în amintirea ciumei și holerei. Coronavirusul nou-nouț  și prosper învață englezeasca cu hau-hau și du-iu-hau-hau ca să pătrundă mai ușor în autobuzele din Roma, în metroul aglomerat din Londra. Pe naționaliștii londonezi îi amenință cu bețișorul de guturai și tuse , ba chiar negociază vaccinarea cu deja soacră mare din palatal Bukingam. Legenda urbană spune că balarul pandemic ar fi fost teleghidat de pe Venus. Acolo străbunii Megan-ei s-au catapultat drept sosii ca să nu devină zombi. Au americanii zombii lor autohtoni, de ce ar mai avea nevoie de importuri ?!Vara aduce depresii, șefii halatelor albe au promis că la căldură virusul ucigaș își va da duhul. Erau pronosticări și pronosticuri. Și așa cum la Pronosport sau Pronoexpres ori Loto  nu se câștigă decât din întâmplare, la loteria pandemiei nu s-a câștigat nici măcar experiență. De la Hopa-Mitică “uite masca, nu e masca”, s-a trecut la “declarația pe proprie răspundere”. care suna cam la fel cu cea de la ofițerul stării civile când “vrei sau nu să o iei de nevastă “este fără “jur”.  Înașa zisa traducere liberă asta înseamnă:” promit să nu ies din casă decât de la ora 10 la 12”, “promit să nu mă duc în altă parte decât la dentist, la poliție și – eventual – la lucru dacă nu se folosește telelucru”,” promit să stau de bună voie și nesilit de nimeni în carantină voluntară” și alte variante. S-a mărit numărul pseudo-medicilor care cu termomentrul controlează temperatura la intrarea în magazine. Se înregistrează un apetit exagerat pentru excursii cât mai extravagante. Doar nu va da lumea bani pentru aparatură în spitale, în loc să plece către locuri exotice, ba chiar și în Univers, dacă ar mai fi locuri în naveta spațială. Să nu cumva să se creadă că nu avem posibilități! Simțim că suntem în Europa,  și la fel ca toți ne împrumutăm noi tulpini de viruși de unde putem, fie Anglia ori Spania, poate chiar din America Latină, numai de la unguri – nu. Îi sabotăm. Pe ruși îi refuzăm pentru că nu ne-au făcut oferte.A trecut vara cu promisiuni suspendate în Univers, pierdem numărătoarea zilelor pandemiate, pierdem personae apropiate înregistrate sec pe burtiera ecranului de televizor ca decese, ba 45, ba 130, pierdem răbdarea de a aștepta sfârșitul pandemiei, pierdem încrederea în magia vaccinului. Mai ales că nu este doar unu. Ce-și face omul cu mâna lui…înseamnă că el caută cu lumânarea pocinogul și-și alege singur verdictul. În toamnă se redeschid – care cum vor – școlile, așa că a venit momentul protestelor și rețelele de socializare apelează în toate țările să se iasă în piețe, să conteste pe toți și pe toate. Fie legi, senatori, imigranți, profesori, violatori, lesbiene, rromi, biserici – toți trebuie să se audă nominalizați în Piața Constituției, că probabil acolo se fac legile și contralegile.

          La coada cu programare pentru vaccinare spiritele (participanților!!!) se aprind pentru că fiecare știe mai bine decât oricine care este adevărul gol-goluț, deși unica sursă de informații sunt trei: radio Erevan, Europa liberă prin moștenitorii ei legali la Antene și Aria 51 -adică – Baza extraterestră universală pământească .Brusc, un domn cu pălărie medievală vrea să fie purtătorul de cuvânt scris și oral al celor de față și se impune cu tupeu. Se laudă că știe culoarele subterane ale buncărului lui Ceaușescu, unde parlamentarii s-au refugiat deja.. Iar o fostă profesoară cu pensie de mizerie îl susține, căci sunt coridoare dacice, dinainte de Traian romanul, nu Traian Băsescu cel cu șapte vieți după coborârea de pe soclu.

          Coboară foile din calendar și e cât-pe-aci să se împlinească anul de când coronavirusul domnește în Europa, Asia, Africa și imensa Americă pe toate părțile.A trecut primul val. Dacă a fost primul, înseamnă că urmează al doilea val, altfel s-ar fi numit doar “valul”. Va veni și al treilea val. Bine ar fi să avem de numărat numai până la trei. Omenirea a obosit de atâtea informații și contrainformații pe frontul invizibil. Cercetătorii sunt vanitoși și din când în când ies cu declarații halucinante sau măcar semihalucinante de tipul: virusul nu există, virusul e nevertebrat, virusul provine de la păpădii, virusul plouă din lună, virusul ni l-au plantat extratereștrii, când, de fapt se știe cu certitudine a alunecat de pe filele ceruite ale Vechiului Testament. Aceasta este varianta corectă, altfel, de ce se vorbește de Noul Testament ?! Acum se închid – se deschid școlile, se închid – deschid restaurantele, se circulă -nu se circulă cu declarații de eliberare, se vaccinează – nu se vaccinează și tot așa se toarce timpul.E rândul manifestărilor de stradă.  Vociferări. Căutăm dreptul la libertate și la liberă expunere. Dăm mâna cu Covidul, îi dăm brânci și pleacă atunci când vrea dânsul, când raportează:” Misiune îndeplinită”.  Cum raportează ? Cui raportează?  Simplu, pe WhatsApp, către cei care au hotărât. Dar cine a hotărât invenția sau descoperirea asta? Cel de sus? Cel de jos care e sus cu mască sau fără mască de extraterestru.

Camelia Georgescu

 

Delta Dunării

 

Asociaţia Culturală Iulia Haşdeu a organizat o frumoasă caravană în Delta Dunării, în perioada 9-13 iunie 2021.

 La bordul unei mici ambarcaţiuni, în timp de câteva ore, s-a făcut o minunată plimbare pe braţul Sulina – un rai al păsărilor deosebite – care par marii ocupanţi ai fluviului Dunărea.

 Am poposit pentru o scurtă vizită în oraşul Sulina, cândva mare port la Dunăre. Sulina, după numele capului unei hoarde cazace, este poarta Dunării, şi găsindu-se la capătul unui drum de apă, a trăit si trăieşte din activitatea portului. Oraş creat numai pentru nevoile navigaţiei, a fost condamnat să-şi piarda reputaţia de mare centru maritim: alt braţ al Dunării a fost ales ca poartă principală a Dunării.

 Această mirifică zonă a fost descrisă de scriitorul Jean Bart (Eugeniu Botez), în cartea sa EUROPOLIS,  povestind despre viaţa  oraşului, în perioada în care a fost marinar. Sulina, cândva un oraş înfloritor, trăieşte astăzi din amintirea trecutului.

 Un alt obiectiv al frumoasei noastre excursii, l-a constituit vizitarea mânăstirilor din zonă. Astfel, am vizitat Mânăstirea COCOŞ, unde sunt adăpostite moaştele sfinţilor ZOTICOS, ATALOS, KAMASIE şi FILIP, precum şi mânăstirile SAON şi CELIC-DERE, în ultima aflându-se icoana Mântuitorului, care se şterge singură.

 In mod deosebit ne-a impresionat mânăstirea SAON, mărturie  a        Se află pe malul bălţii cu acelaşi nume şi a luat fiinţă în anul 1846, atunci când Dobrogea era sub stăpânire otomană. După revenirea Dobrogei la ţara mamă România, aceasta împreună cu toate mânăstirile şi bisericile acestor locuri, au trecut sub jurisdicţia Episcopiei Dunării de Jos. .Aceste lăcaşuri sfinte reprezintă o pagină de istorie şi spiritualitate ortodoxă românească, fiind în acelaşi timp un paradis pentru toţi care vin aici cu credinţă,

 Amurgurile liniştite ne aduceau la pensiune spre a saluta lebedele, care, ca,în poezia lui Eminescu, se adunau “către trestii să se culce”

Ovidiu Ţuţuianu

 

 Rugă

 

În memoria lui Antoine de Saint-Exupéry,

(poet, romancier, jurnalist, aviator francez, 1900-1944)

 

Mărite Doamne, nu îți cer minuni,

Sau bogății absurde Să-mi aduni.

Dă-mi doar putere zilnic, și Să-mi zici,

 Cum oare să-mi duc viața cu pași mici?

 

Atent mă Fă, sensibil, inventiv,

  Ostil rutinei, calm și receptiv!

  Corect sămânța vieții să o cern,

  Îndrumă-mă esența s-o discern!

 

Mă-nvață să fac timpul prețios,

  Să pot vedea oriunde ce-i frumos.

  Țintind valoarea ca să nu greșesc,

  Iar bucuria artei s-o găsesc.

 

Arată-mi cale-adevărată, Te implor!

  Căci visele nu sunt un ajutor.

  Nici dorul aprig pentru alb trecut,

  Nici pentru viitorul prefăcut!

 

Ajută-mă să fiu aici și-acum,

  Aflat pe al firescului meu drum.

  Pavat cu greutăți și cu dureri,

  Ca să le-nving, Tu dă-mi puteri!

 

 Să-mi amintești de adevărul strict,

  Că între minte și-inimă-i conflict

  Deci rogu-Te trimite-mi adevăr,

  Dar cu blândețe nu doar în răspăr!

 

Învață-mă, să rabd și să aștept,

  Prietenia-n oameni s-o deștept.

  Inspiră-mă să nu devin avar,

  S-ofer „căldură” unde-i necesar.

 

Condu-mă să ajung la cei căzuți

  Și să-i ridic apoi către virtuți!

   Nu-mi da „măriri” ci rogu-Te să-mi zici:

   Cum oare să-mi duc viața cu pași mici?

Ovidiu Ţuţuianu

 

 Corectitudine politică

 

Nu-i spune negrului, că-i negru,

   Și nici țiganului, țigan.

   Iar dacă ești un tip integru,

   Nu separa după „organ”!

 

Nu-i spune grasei că e grasă,

   Și chelului că este chel.

   Nu e permis să fii frumoasă,

   Ci cu pocitele un fel!

 

În globalism e o eroare

   Ca să te bucuri alb de ești.

   Să fii atent cu-a ta culoare,

   Că s-ar putea să o pățești!

 

C-așa pățiră marii maiștrii,

   Ce doar elitei „foc” i-au dat.

   Chiar de s-au ridicat la aștrii,

   Cântarea lor…s-a perimat!

 

Să nu-ți susții inteligența,

  Că îi discriminezi pe proști;

  Mereu au trează vigilența,

  Cu adevăr să nu-i împroști!

 

Să nu conteze niciodată,

  Că-s blugi, fustițe, băști sau frac.

   De e băiat ori de e fată,

   Pentru ocultă-i tot un drac!

 

Familia-i acum formată,

   Nu din bărbați și din femei,

   Din parteneri e reformată:

   De gradul unu, doi sau…trei!?

 

Să nu-ți afirmi cumva credința,

   Că deranjezi pe cei din jur,

   E mult mai „trend” să-ți dai silința,

   Să-nșeli, să minți, să fi sperjur.

 

Să nu ai personalitate,

   Să fii docil, umil, supus,

   Căci viitoarea societate,

   Îți spune ea…„ce e de spus”!

pantof-barbat

Oana Mihaela Gâdea

 

 

  Cugetările unui pantof

 

 

 

Zi de zi sunt umilit,

 

Murdărit și chiar strivit

 

De nemiloasa greutate

 

A celui care vrea să poarte

 

 

 

O piele nouă, delicată

 

Pe-al său picior ce altădată,

 

Mergea pe drumul pietruit,

 

Ignorând al meu icnit.

 

 

 

Pietre și asfalturi dure

 

Au fost nevoiți să-ndure

 

Obrajii-mi fini și delicați, 

 

Pe drumul plin de pari uscați

 

 

 

Pe care-a trebuit să trec, 

 

Uitând pe loc de ‘cea durere, 

 

Ce mă chinuie-n secret, 

 

Numai pentru-a ta plăcere.

 

 

 

Dar nu-i pasă nimănui 

 

Când mă întâlnesc c-un cui! 

 

Mi-e prieten, îl iubesc, 

 

Însă îl cam ocolesc. 

 

 

 

Fiindc-a noastră întâlnire, 

 

Se termină cu-n om grăbit, 

 

Ce nemilos mă calcă-ntruna, 

 

Provocându-mi răni la infinit! 

 

 

 

Ce mai viață grea și soartă

 

Au chiar cei care îmbracă 

 

Piciorul gol și dezbrăcat, 

 

Al celui care stă în pat!

 

 

 

Dar suntem totuși fericiți 

 

Fiindcă suntem cei iubiți! 

 

Deși călcați doar în picioare, 

 

Vedem mereu raza de soare

 

 

 

Cum se pierde-n depărtări, 

 

Departe-n zări și noi culori! 

 

Dar de-aici de jos îmi pare, 

 

Lumea-ntreagă mult mai mare!

 

 

 

pantof-dama

Angela Djigola Popescu

 

 

 

Plângerea timpului

 

 

 

        De o vreme lipsesc din timpul meu, golit de vestea plecării in altă lume. Câte lumi cunosc?

Râul vitalităţii işi duce sensul incă. Nu, mai stai. Cuvinte aşezate în coperţile unor popoare mişcătoare care işi gospodăresc viitorul  când şi-au fixat locul.

Aşa primeşti neamurile. Au alte gesturi, alte culori de pe cuvinte, sunt suflete diferite.

Sunt încă eu. Din când în când cobor în mine să-mi strig numele. Nu stau în calea nimănui. Mi-am trudit respiraţia. Am îmbrăţişat zorii de ziuă cu acceptarea lor de dincolo pentru munca mea.

Ies la fereastră să-mi caut privirile în scoarţa copacilor sădiţi lângă casă. Miros tăcerea dintre noi şi muşc din coltucul unei pâini de cuvinte coapte ale unei viitoare cărţi.

Anaeli

 

 

 

Zi de poezie!

Zeiță a gândului,

Strună a cuvântului,

Zborul către Cer,

Taină și Mister

Și zbateri de gene

Trecute – n poeme,

Susur de izvoare

În lumi trecătoare,

Fruntea cea plecată

În sudori scaldată,

Lunga căutare

De rime – arzătoare,

Speranță și rugă,

A inimii fugă.

 

 

Floare pe răzor,

Lacrimă de dor,

Legănări de ape

Sub adânc de pleoape,

Viscol și furtună

Și iar vreme bună.

Aură se sfânt

Și idei și cânt,

Încă și mai multe,

Mari și mai mărunte,

Toate la un loc,

Ca – ntr-un sacru joc,

Au fost și – or să fie,

Dulcea poezie!

Crina Decusară Bocșan

 

                                   Pandemia, bat-o vina !

              

           Este la modă Pandemia. “ Doamna Pandemie”, căci se zice că tot ce este rău pe lumea asta  – începând cu tornadele, furtunile și încheind cu erupțiile  vulcanice – poartă denumiri  consacrate persoanelor de sex femenin. Ca orice femeie, ea se respectă și întoarce capete ca atinse de lovitura ghilotinei. Ca orice femeie poate să-și ignore eșecurile, dar perseverează în tactica perversă de a deveni învingătoare. Dacă nu învingătoare, măcar câștigătoare, căci negociază fiecare mișcare. Sunt  jocurile copilăriei pe care le  transpune  în jocuri de societate până reușește să le machieze în  jocuri psihologice: le aruncă cu dezinvoltură ca un lasou, sau ca o plasă uriașă , ca un năvod.  Primele care cad în plasă sunt ceasurile..Sus masca , jos masca, cine nu e gata îl ia cu lopata.  Cine ? Pandemia.În orice casă sunt măști antipandemie, însă numai ceasurile le poartă. De aceea  nici unul nu spune  ora adevărată. Sunt haioase, mincinoase, ambițioase, ironice, dominate, monotone, iscoditoare, băgărețe în cotidianul aparent banal. Unele tic-tăcăie, celelalte tac-ticăie și bâzăiala lor  intră în bucătărie și în parlament, în facebook și în tabletele date preșcolarilor  să învețe să deseneze, în zilele de sărbătoare și pe timp de eclipse, mai ales dacă ar fi  eclipse dublă. Ceasurile se autointitulează în orologii, pendule, clasice, mecanice, electronice, de mână, de damă, de firmă, pretențioase cu indicarea orei, pașilor, temperaturii și se preconizează să arate și ce vei mânca la cină. Toate-toate, chiar cele mai toate socializează. Fie on-line, fie prin skipe, ori prin microfon ceasurile bârfesc, se acuză  sau se justifică  cu comportament adolescentin ori spre senilitate. Când ceasurile dau interviuri, ele își dezvăluie identitatea, mentalitatea și targhet-ul. Se împletesc în conspirații despre pandemie, se ascund în slogan politic antisocial, însă concluzia se leagănă între; “timpul trece prea încet” și”timpul trece prea repede”, după cum se pliază fiecare. Avem de ales între “marea transformare”, “resetare” sau măcar adaptare, și respectiv însingurare în fața televizorului, telefonului și facebook-ului versus  întâlniri față în față spre a anunța, a comenta, chiar a bârfi despre alienare și depresie. Pentru toți pendula ține ritmul timpului astral și bate în vers eminescian:Vreme trece, vreme vine, virusul nu se menține: a trecut și nu mai vine. Optimismul ne convine.

Doina Zigulescu

 

În Egipt…după 21 de ani

 

În plină pandemie de coronavirus am plecat în perioada 20-31 martie a.c. să revăd cea mai veche destinaţie turistică din lume: Egipt. Cu misteriosul Nil dar şi cu plaje idilice cu ape turcoaz şi corali coloraţi, Egiptul m-a impresionat şi de data aceasta.

 În Cairo – capitala statului cu cea mai mare aglomerare urbană de pe continentul african (peste 6 milioane de locuitori) – am început vizita la Muzeul de Egiptologie, care adăposteşte cea mai bogată colecţie de artefacte din perioada faraonică, cea mai preţioasă comoară fiind colecţia faraonului Tutankhamon cu obiecte de cult, bijuterii, statui, sarcofagul în care a fost înmormântat şi celebra mască mortuară din aur. Am făcut o incursiune şi în partea islamică a oraşului la citadela Saladdin care se mândreşte cu faimoasa Moschee de Alabastru a lui Mohamad Ali.

 Alexandria – oraş infloritor şi capitala Egiptului în perioada greco-romană – a rămas un oraş legendar învăluit în mit: cetatea lui Alexandru cel Mare şi a Cleopatrei, oraşul celebrei biblioteci antice şi a farului în formă de turn de pe insula Pharos.

 Mergând 30 de km spre Sakara, am vizitat piramida în trepte a lui Djoser faraon în sec.2 Î.H, cu un vast complex mortuar, apoi Mensis, un muzeu în aer liber, prima capitală a morţilor (Sakara fiind prima capitală a viilor), cu multe reprezentări în granit a faraonului Ramses al II-lea şi prezența din alabastru al celui de al doilea sfinx.

 Pe platoul Giza am revăzut piramidele lui Keops, Mikerinos şi Kefren – bine cunoscute embleme ale Egiptului, iar Sfinxul creatura enigmatică cu trup de leu şi chip de om, este cel mai vechi monument de sculptură din Egiptul Antic.

 Nu am ocolit nici giganticul baraj de la Aswan construit în anii 1960-1970 cu prezenţa masivă a constructorilor români, obiectiv strategic, o construcţie uriaşă făcută pentru a controla inundaţiile cauzate de revărsarea Nilului, a asigura apa pentru irigaţii şi a genera electricitate, precum şi templul Philae dedicat zeiţei frumuseţii Isis.

 Complexul de la Abu Simbel format din două temple tăiate în piatră, pe a cărui faţadă domină masivele statui de piatră ale lui Ramses şi soţiei sale Nefertari, a fost construit în sec.XIII-lea Î.H., pentru a intimida rivalii nubieni şi a comemora celebra bătălie de la Kadeș.

 Cu vasul de croazieră “Concerto” am navigat pe Nil trei zile către Kom Ombo pentru a vizita neobişnuitul templu dedicat zeilor Sobek şi Horus (o constructie atipică deoarece totul este simetric de-a lungul axei centrale), către Edfu unde am văzut templul dedicat zeului Horus (unul dintre cele mai bine păstrate temple din Egipt), iar la Luxorne-am plimbat de-a lungul aleii sfincșilor până la templul Karnak, cel mai mare complex religios dedicat zeului Amun Ra, şi la templul din Luxor.

 Am fost şi într-un sat de nubieni (grup etnic din Egipt), care convieţuiesc în două triburi, fiecare trib cu propria limbă, obiceiuri şi obligaţii, ce locuiesc în case simple cu pereţi vopsiţi în modele tradiţionale, cu tavane din rogojină, cu temperaturi vara de 48 grade, care beau numai ceai de mentă sau din hibiscum, care mănâncă pâine frământată din făină şi apă, tinută întâi la soare şi apoi băgată în cuptor, pe care o consumă cu miere neagră din trestie de zahăr sau cu o brânză foarte sărată, iar ca animale de companie cresc pui de crocodili.

 Trecând pe malul vestic al Nilului am pătruns în Valea Regilor unde au fost îngropate generaţii de faraoni şi nobili în criptele tăiate în stâncă şi păzite de Coloşii lui Memnon. Am vizitat trei morminte și templul lui Hatchepsut, singura femeie faraon din istoria Egiptului.

 În ultimele trei zile ne-am răsfăţat în Hurghada, staţiune turistică cu care a început industria din domeniu în Egipt, o înfloritoare destinaţie de vacanţă, cu plaje frumoase şi soare tot timpul anului.

 De la prima mea vizită în Egipt, în urmă cu 21 de ani, s-au construit şi se mai construiesc şosele în deşert, hoteluri şi variate locuri de cazare, foarte multe locuinţe (blocuri) alături de cele vechi care acum arată ca nişte ghetouri, însă circulaţia maşinilor, a căruţelor a rămas aceeaşi, adică infernală, fără treceri de pietoni şi fără respectarea regulilor impuse. Este, totuși, o lume în schimbare, care își face cunoscute valorile trecutului.

Mihai Victor Afilom

 

De Dragobete….

 

(poem dedicat iubitei mele)

 

Iubirea – un foc viu, sprințar,

O flacără născută din amnar,

Suflată de vânt se preface în jar,

În inimă – un mic disc solar.

 

Mocnind, se ascunde sub tăciuni

Hrănită de vise, ascunsă de furtuni,

Izbucnește în vâlvătăi portocalii

Când în deșert rodesc migdalii.

 

Sunt veșnic călător spre răsărit

Cu focul în pieptu-mi cuibărit,

Iar tu, năzuind spre zonele alpestre,

Unde te așteaptă la ferestre,

Ale primăverii flori albastre,

Ghiocei, zambile, păsări măiastre,

Din basmul nostru împărătesc

Povestea unui simplu:” te iubesc!”

 

                                            Hunedoara, 24 februarie 2021

Ovidiu Țuțuianu

 

Remember Ciprian Porumbescu

 

                         Motto: Râde iarăşi primăvara,                                         

                Peste câmpuri, peste plai,

                Veselia umple ţara,

                                  C-a venit Întâi de Mai!

 

Râde iarăși primăvara” Cântec (Marș) de 1 Mai a fost una dintre cele mai cunoscute melodii difuzate înainte de 1989 la posturile de radio și televiziune, și nelipsită la manifestările de ziua internațională a muncii. Acum numai muzica melodioasă și veselă aparține lui Ciprian Porumbescu. Dar cine a fost acesta?

 La 14 octombrie 1853se năştea în Şipotele Sucevei (din Bucovina aflată atunci în  Imperiului Austriac) Ciprian, fiul Emiliei şi al preotului ortodox Iraclie Golembiovschi (de la golemb = porumbel, în polonă). Apoi numele „Porumbescu” a fost folosit mai întâi ca pseudonim, şi ulterior ca nume oficial. Micuţul Ciprian a început de la vârsta de şase ani, studiul pianului cu Carol Miculi, apoi vioara, la Ilişeşti, cu Simon Maier, continuând la Gimnaziul din Suceava, cu Ştefan Nosievici şi, în particular, cu Anton Valentin şi C. Schlötzer.

 În 1871 Ciprian a participat cu vioara sa măiastră (Amati) la serbarea românilor de pretutindeni organizată la Putna (400 de ani de la târnosire) de societatea „România jună” în frunte cu Mihai Eminescu și Ioan Slavici. Între 1873-1877 a urmat cursurile Institutului Teologic din Cernăuţi și, deși nu a fost hirotonit, şi-a manifestat deplin dragostea pentru Biserică prin compoziţiile sale: „Cântările Sfintei Liturghii, „Tatăl nostru, „Adusu-mi-am aminte,  „Condacul Maicii Domnului, „Priceasna de Paştişi „Axion la Rusalii“.

          În perioada 1879-1881 a frecventat Conservatorul din Viena, studiind armonia cu Anton Bruckner şi primind noţiuni despre muzica de cor de la Franz Krenn. Anul 1882 l-a găsit în Ardeal, ca profesor de muzică vocală la Gimnaziul Românesc şi dirijor la Biserica Sf. Nicolae-Șchei din Brașov. Între timp s-a înscris la cursuri de filosofie în Viena şi Cernăuţi. Dragostea pentru tot ce-i românesc l-a însoţit toată viaţa. La Cernăuţi, a condus corul Societăţii culturale „Arboroasa“, iar la Viena, a dirijat corul Societăţii studenţeşti „România Jună“. Aici a scos în anul 1880, „Cântecul tricolorului“ (fostul imn al României), „Imnul Unirii“, „Pe-al nostru steag“  (imnul actual al Albaniei),  „La malurile Prutului“, „Altarul Mănăstirii Putna“.

 La 11 martie 1882, a avut loc premiera operetei sale „Crai nou , în două acte, pe textul lui Vasile Alecsandri. Succesul a fost deosebit, ziarele vremii asemuindu-l pe compozitor cu Johann Strauss şi Franz Liszt.

 După terminarea facultăţii, tânărul teolog a fost întemniţat aproape trei luni pentru activitatea din cadrul societăţii „Arboroasa“, militantă pentru libertatea Bucovinei de sub dominaţie habsburgică. Boala de care suferea (tuberculoză) s-a agravat foarte mult. Pe 25 noiembrie 1882 a plecat în Italia în staţiunea Nervi, pentru tratament, ședere ce nu i-a adus ameliorarea. Se întoarce la Stupca, acolo unde cântecele populare îi legănaseră copilăria. Vegheat de bătrânul şi nefericitul lui tată, dar şi de sora Mărioara, el se ridică la ceruri în dimineața zilei de 6 iunie 1883. Cel care arsese ca o torță pe altarele muzicii, credinței și patriotismului părăsea devreme această lume, care nu îngăduise din „rațiuni religioase” absurde, împlinirea marii sale iubiri pentru fiica pastorului evanghelic din Stupca, Berta Gorgon, cea care îi împărtășea sentimentul. Ciprian nu împlinise încă 30 de ani!

          Opera monumentală, numărând cca 250 de lucrări, în diverse forme şi genuri muzicale, l-a păstrat nemuritor în conştiinţa neamului nostru românesc. Talent complex, Ciprian Porumbescu a creat nu numai lucrări muzicale, ci şi poezii, articole de presă, a cules folclor, a redactat un manual didactic. Desigur, cea mai cunoscută compoziţie a lui rămâne, „Balada pentru vioară“ (1880), care a impresionat nu numai generații numeroase de români, dar și pe muzicieni străini.

 

Lucia Jugurică

               Moment hibernal

                         

                         Grădina și-a făcut un zid din ceață

                         Pufos ca blana unei vulpi polare.

                         În mijloc – casa albă ca o fortăreață

                         Mă dăruie cu lene și visare.

 

                         Ce bine-i să nu știi nimic de lume,

                         Să nu auzi ceva în depărtare

                         Doar șoapta focului cercând să curme

                         A timpului, prea grabnică schimbare.

 

                         Lapon ascuns în cuibul meu de gheață

                         Mă simt cuprinsă de-o ciudată stare

                         Și parcă am trăit întreaga viață

                         Pe o banchiză veșnic călătoare.

Lucia Jugurică

              Colind – rugăciune

Pe-o rază de stea

Din cer cobora

În rece sălaș

Un prunc mic, golaș.

Maica-L legăna

Și se bucura

Fără ca să știe

Ce avea să fie.

Urma să ne spele

De păcate grele

Cu sângele Lui

Rod al chinului.

X

Doamne, de mai poți,

Iartă-ne pe toți.

Lucia Jugurică

 

                                   Crăciun fericit

 

Crăciun fericit ? Așa aș vrea să fie:

Ca cele duse din copilărie,

Cu neaua până-la gât și soba încinsă,

Cu mama în vârtej de treburi prinsă,

Cu casa luminată ca-n poveste

Și mici colindători aducând veste

Despre Isus, Fecioară și păstori,

Cu oaspeți ce de viscol nerăpuși

Își scuturau zăpada pe la uși,

Venind apoi la praznicul creștin,

Unde ciocneau paharele cu vin

Printre plăcinte rumene, crescute,

Ce se pierdeau în gură, pe tăcute.

 

Iar peste toate, stăpânind frumos,

Copacu’ Acela veșnic credincios

Cu frunza verde, plină de mister,

Căzut la noi în casă, ca dincer.

În jurul lui, zeci de minunății

Soldați de plumb, paiațe fistichii

 

Dar și-un răvaș chiar de la Moș Crăciun

Scris pe ascuns de tata, în ajun.

 

O, Doamne, unde-s toate câte-au fost ?

De ce mă simt așa, fără de rost ?

 

Crăciun fericit ? Nu poate să mai fie

Ca cele din copilărie.

Va fi doar unul liniștit, tăcut,

În care Pruncul plânge, nevăzut.

               – Inspirat de o ilustrată de demult –

  • Happy-new-year-2021

Oana Mihaela Gîdea

 

 

Tradiții și obiceiuri de Anul Nou

 

(de Revelion)

Tradițiile și obiceiurile ce au loc de Anul Nou reprezintă ansamblul ceremonialelor de reînnoire simbolică a timpului calendaristic și are loc la răscrucea dintre anul vechi și anul nou.

Fiind o personificare a Soarelui, Anul este numit An vechi în perioada de dinainte de miezul nopții și An nou după miezul nopții.

         Divinitatea Noului An se Naște, crește, îmbătrânește și moare concomitent timpul calendaristic pentru a renaște după 365 de zile (respective 366 de zile în timpul anilor bisecți). 

       În calendarul popular, sfinții reprezintă metamorfoze ale anului, fiind mai tineri sau mai bătrâni, după „șansa” avută de acestea la împărțirea sărbătorilor: Sânvăsâi (sau Sfântul Vasile), sărbătorită în prima zi a Anului, acesta fiind un tânăr chefliu care stă călare pe un butoi, iubește și petrece.

     Dragobete, (sărbătorit la data de 24 februarie), fiul Dochiei, reprezintă zeul dragostei pe tărâmurile carpatice. Sângiorzul (23 aprilie), Sântoaderul sunt tineri călări pe cai; Sântilie (20 iulie) și Sâmedru (26 octombrie) sunt maturi. După celebrarea lor urmează generația sfinților-moși: Moș Andrei (30 noiembrie), Moș Nicolae (6 decembrie), Moș Ajun (24 decembrie) și Moș Crăciun (25 decembrie).

      Întoarcerea simbolică  a timpului în această noapte este asimilată cu moartea divinității, iar reluarea numărării zilelor, cu renașterea acesteia, după cum se arată în volumul Carte de Crăciun de Sorin Lavric (apărut la editura Humanitas în anul 1997, citat de Agerpress).

      Satele românești sunt celebre pentru cetele de flăcăi care se pregătesc pentru „urat”, conform datinilor și obiceiurilor din timpul sărbătorilor de iarnă. În ajunul Anului Nou, pe înserat, primele cete de colindători încep să-și facă apariția.

      În satele din Bucovina se obișnuiește ca mascații să umble în ceată, care reunește personaje mascate: ursul, capra, căiuții, cerbii, urâții, frumoșii, dracii, doctorii, ursarii, bunghierii etc. După lăsarea serii, ceata cea mare se fărâmițează, iar grupurile rezultate încep să meargă din casă în casă, până la răsăritul soarelui, atunci când Anul Nou își intră în drepturi. 

     Umblatul cu Capra este o tradiție care ține, de regulă, de la Crăciun până la Anul Nou. Măștile care evocă la Vifleem personaje biblice sunt înlocuite aici de masca unui singur animal, al cărui nume variază de la o regiune la alta: cerb în Hunedoara, capră sau țurcă în Moldova și Ardeal, boriță (de la bour) în Transilvania de sud. În Muntenia și Oltenia, capra este denumită „brezaia” (din cauza înfățișării pestrițe a măștii), și obiceiul se practică mai ales de Anul Nou. Capra se alcătuiește dintr-un lemn scurt, cioplit în formă de cap de capră, care se învelește cu hârtie roșie, peste care se pune o altă hârtie, neagră, mărunt tăiată și încrețită, sau se lipește o piele subțire cu păr.

     Obiceiul umblatului cu Ursul este întâlnit doar în Moldova, de Anul Nou. Ursul este întruchipat de un flăcău purtând pe cap și umeri blana unui animal, împodobită în dreptul urechilor cu ciucuri roșii. Masca este condusă de un ”Ursar”, însoțită de muzicanți și urmată, adesea, de un întreg alai de personaje (printre care se poate afla un copil în rolul ”puiului de urs”). În răpăitul tobelor sau pe melodia fluierului, și ajutată de un ciomag, masca mormăie și imită pașii legănați și sacadați ai ursului, izbind puternic pământul cu tălpile. Semnificația este purificarea și fertilizarea solului în noul an. De Anul Nou, un loc aparte îl ocupă colindatul și cetele de colindători care, după ce fac urări de sănătate, belșug, bucurie etc., primesc în dar colaci, vin, cârnați și uneori bani.

     Strigatul peste sat este ceremonialul nocturn al cetelor de feciori pentru judecarea publică a celor care au încălcat regulile comunității. Cocoțați pe dealuri, movile, copaci sau acoperișuri, ei biciuiesc” prin versuri fetele bătrâne, flăcăii tomnatici, femeile care fac descântece și farmece, leneșii, hoții sau bețivii. Acest dialog este așteptat de întreaga comunitate, încheindu-se cu formula „Cele rele să se spele, cele bune să se adune!”. Pentru curățarea relelor și alungarea spiritelor rele, obiceiul este însoțit de aprinderea focurilor, precizează cartea amintită.

    În prima zi a noului an, de Sfântul Vasile, se crede că cerurile se deschid, că rugăciunile sunt ascultate și că animalele vorbesc cu glas omenesc. Tot atunci se merge cu Plugușorul și cu Sorcova, obiceiuri ce invocă prosperitatea și belșugul pentru gospodăria celui care primește colindătorii. Se spune că aceia care nu primesc cetele de colindători vor avea necazuri și sărăcie în anul ce vine.

    În ajunul Anului Nou, în Moldova, cete de flăcăi și de bărbați de curând însurați merg cu Plugul. Străvechi obicei agrar derivat dintr-o practică primitivă, trecut printr-un rit de fertilitate, Plugușorul a ajuns o urare obișnuită de recolte bogate în anul care abia începe. Textul este în excelență o narație privind muncile agricole, recurgând la elemente fabuloase. Începe cu aratul, fiind urmat de semănat, îngrijirea plantelor, recoltat și adusul boabelor în hambare. 

    Plugușorul este întotdeauna însoțit de strigături, pocnete de bici și sunete de clopoței, dar plugul adevărat, tras de boi, a fost înlocuit cu timpul de un plug miniatural, mai ușor de purtat, sau de buhaiul care imită mugetul boilor. La sate, Plugușorul este însă extrem de complex, iar alaiurile care merg din casă în casă duc cu ele chiar un plug.

   Semănatul este un obicei agrar, structurat după modelul colindelor și practicat de copii în dimineața zilei de Anul Nou, după încheierea Plugușorului. Colindătorii purtând traiste de gât încărcate cu semințe de grâu, secară, orz, ovăz, mai rar cu porumb, intră în case, aruncă boabe cu mâna, imitând semănatul pe ogor, și urează gazdelor sănătate și roade bogate. Ei sunt răsplătiți cu mere, colaci sau bani. După plecarea lor, gospodinele adună semințele și le duc în grajdul vitelor, pentru a fi sănătoase peste an.

    Un alt obicei de Anul Nou, umblatul cu Sorcova și reprezintă bucuria copiilor, care poartă o crenguță înmugurită de copac sau o sorcovă confecționată dintr-un băț în jurul căruia s-au împletit flori de hârtie colorată. Numele de sorcovă vine de la cuvântul bulgar ”surov” (verde fraged), aluzie la ramura abia îmbobocită, ruptă odinioară dintr-un arbore. Înclinată de mai multe ori în direcția unei anumite persoane, sorcova joacă întrucâtva rolul unei baghete magice, înzestrată cu capacitatea de a transmite vigoare și tinerețe celui vizat. Textul urării, care amintește de o vrajă, nu face decât să întărească efectul mișcării sorcovei.

 

    Web-grafie:

1.     https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/social/traditii-si-obiceiuri-romanesti-de-anul-nou-848757

Stana Bunea

 

 În ieslea inimilor voastre

 

Nu pot să potrivesc în rime

Toată tristeţea pe pământ,

Dar pot să vă trimit urare

Să-aveţi cu Cerul legământ.

Cu Maica  Domnului şi Sfinţii

Ce Pruncului s-au închinat,

Şi au trăit în Rugăciune

Şi-n Viaţă fără de păcat.

 

Să fiţi mereu în Sărbătoare

Ca Pruncul să fiţi legănaţi,

În bucurie şi speranţă

Şi-n sănătate-nveşmântaţi.

 

În Pace să petreceţi seara

Când universul s-a uimit,

De naşterea fără pereche

Când Iisus Domnul a venit.

 

Şi să-I cântaţi colinde line

Cu întreg neamul românesc,

Cu Îngerii şi cu Arhangheli

Ce-n infinit Îl proslăvesc.

 

În ieslea inimilor voastre

Iubirea să primiţi mereu,

Ca să renaşteşi în virtute

Ca veşnici Fii de Dumnezeu.

 

Pământul o sfântă grădină

Să redevină rai domnesc,

Iar voi să-l stăpâniţi în Pace

Săltând în cinul Îngeresc!

Stana Bunea

 

                                Iarna gândurilor albe

 

Ca zăpada mă trezeşte,

Cerul minţii le perindă

Reci ca stelele celeste.

Amintiri demult uitate

Se arata-n strălucire,

Ies din colţuri nevăzute

Albe, fără pătimire.

Dănţuiesc în roiuri line

Ca şi fulgii de zăpadă,

Le privesc înseninată

Şi-n adânc…..le las să cadă!

Nostalgia Sărbătorilor în familia Haşdeu

 

 Destinul Iuliei Hasdeu considerat de mulţi ca fiind luminos are şi pete de tristeţe. De la Lilica, cea care în 1881 mărturisea după câteva săptămâni de la sosirea în Franţa că urăşte Parisul mereu umed şi morocănos, şi până la domnişoara Julie Hasdeu studentă la Sorbona, adolescenta  româncă pe o perioadă de şapte ani mărturiseşte dorul de meleagurile natale. In scrisorile Iuliei către tatăl Bogdan Petriceicu Haşdeu reţinut la Bucureşti de obligaţiile sociale se întrevede dorul de România şi tristeţea că familia nu poate petrece măcar Sfintele Sărbători strânsă în jurul mesei îmbelşugate.

 

1885, ziua de Crăciun

 

Tată dragă,

 

   Deşi destul de departe de ţară, şi obişnuite de peste trei ani să petrecem sărbătorile de Crăciun şi Anul Nou pariziene, totuşi nici eu nici mama nu putem uita Crăciunul nostru şi Anul  Nou de la noi. Această zi de An Nou care-mi trezeşte atâtea amintiri plăcute! Era seara când ne  strângeam toate prietenele şi când luminiţele voioase ale pomului adus de micul Isus înveseleau vechiul salon, atunci mâncam plăcinta tradiţională şi trăgeam răvaşe (…) Îmi imaginez vechiul salon întunecat, părăsit, având chiar şi aerul că se gândeşte cu amărăciune la hohotele de râs care cândva îl făceau să răsune. Am petrecut ziua de Crăciun făcând o temă la literatură, şi una la engleză. Nu mă plâng, ba dimpotrivă: calea mea este trasată, trebuie să o urmez însă am suspinat după trecut.

 

(Din volumul Epistolar II, p.135, Ed.Asociaţiei Iulia Hasdeu).

Elena Ionescu

 

Să fie oare iarnă pe afară ?

 

Ne îndreptăm cu paşi timizi spre Crăciun, în aşteptarea iernii gândurilor albe.

Sperăm să fim mai norocoşi şi să prindem puţină zăpadă şi căderi de nea.

Toţi facem pregătiri pentru sărbători şi ne întrebăm ce ne aduce Moşul -n dar.

Vom avea un Crăciun mai reţinut, dar va fi al nostru.

Deci, trebuie să ştim să ne facem fericiţi, pentru a-l onora şi pentru a nu-l uita vreodată.

Asta se va întâmpla prin omiterea celor neplăcute şi năzuinţa către ceva mai bun.

Să fim uniţi în tot acest marş către viitor.

Vino iarnă pe la noi, aducându-ne neaua cea imaculată, cum am vrea să fie şi firea celor ce ne înconjoară.

 

Sărbători fericite !

Oana Mihaela Gîdea

Şoapta iubirii

 

Priveam în zare-n asfințit

Cum se-mpletește-n noi culori,

Lumina noilor iubiri,

De la apus și până-n zori.

 

Nu credeam că într-o zi

Vei apărea în calea mea,

Și timpu-n loc se va opri

Atunci când tu vei dispărea!

 

Tu ai fost acea lumină

La care eu cu drag veneam,

Ascultând șoapta divină

La care eu doar speram!

 

De ai pleca adânc în noapte,

Eu pe loc voi dispărea

Lăsând în loc doar mii de șoapte,

Soarta și iubirea mea!

Oana Mihaela Gîdea

 

                                       

                                          Un gând curat

Păstrează-n inimă un gând,

Un cuvânt ș-un lucru sfânt,

Pe care să-l trăiești curat,

 Ca pe-un vis adevărat.

Nu contează de ești trist

Abătut sau pesimist,

Important e să fii bine,

Și îndrăgostit de mine!  

Nu-ți voi cere să te schimbi,

Să fii altfel sau să-nhibi

Acel dor ce te apasă

Când îmi spui că sunt frumoasă!

Tu ești îngeru-mi de puf,

Car-ascult-al meu năduf,

Atunci când nu îmi este bine,

Sau când  spun “mi-e dor de tine!

Îmi lipsește ‘cel moment,

Spus ca veșnic argument

La întrebarea  „ce-ai pățit,

Te doare-un gând sau ai fugit? “

„Am fugit de gândul greu

   Ce mă apăsa mereu

Doar gândindu-mă la tine,

Ascunzând cele suspine!”

 

Doina Zigulescu

Etiopialeagănul umanităţii

– episodul 3

Sfintele Paşti le-am petrecut în oraşul Lalibela, loc important de pelerinaj şi devoţiune al creștinităţii etiopiene, oraş care poartă numele regelui Lalibela, cel care a construit aici primele biserici din piatră la sfârşitul secolului al XII-lea –începutul secolului al XIII-lea. Lalibela sau Noul Ierusalimeste unul dintre cele mai remarcabile locuri ale creştinătăţii, înscris din anul 1978 în Patrimoniul Mondial Unesco. În oraşse află peste 200 de biserici, unele ascunse în peşteri, dintre care unsprezecesunt considerate a opta minune a lumii, drept capodopere de arhitectură şi artă. Remarcabile structuri sunt săpate în interior şi exterior în rocă solidă; fiecare clădire  este unică din punct de vedere arhitectural, reflectând execuţii meşteşugit realizate, unele dintre ele fiind decorate cu picturi deosebit de frumoase. Edificiile acestea au rămas locuri de rugăciune până în zilele noastre.

Dintre bisericile vizitate amintesc Bete Medhane Alem (Salvatorul lumii), care are în partea nord-estică trei morminte tăiate în stâncă atribuite lui Abraham, Isac şi Iacob, Bete Maryam (Casa Fecioarei Maria),în care există o cruce de șapte kilogramede aur; aceasta este cea mai frumos decorată şi acolo se sărbătoresc Crăciunul, Paştele şi Boboteaza, biserica Denaghel dedicată celor 15 fecioare care în secol al IV-lea au fost omorâte de împărat. Aicise pregăteşte anafura care urmează să fie dusă apoi la Bete Maryam pentru a fi împărţită credincioşilor.

Noaptea de Înviere am am petrecut-o la biserica Bete Maryam, unde o mulţime de oameni participă la procesiune mergând pe un drum de munte. Procesiunea este complet diferită  decât la noi:  bat tobele, se îngână cântece; nu se spune Paşte Fericit, nu se vopsesc ouă, cozonac nu se mănâncă. În această zi specială toate bisericile sunt pline de credincioşi care au postit 55 de zile, iar în ultima zi şi jumătate au ţinut post negru. Ruga lor însoțită de cântecele şi dansul preoţilor rămâne o amintire de suflet.

A doua zi am vizitat alte șase biserici, dintre care Beta Giorgis (Sf.Gheorghe)  complet îngropată are acoperişul în formă de cruce,și este considerată cea mai frumoasă biserică monolitică în formă de cruce. Astfel simbolul Arcei lui Noe a devenit imaginea simbol a oraşului Lalibela.

 Și alte numeroase oraşe din Etiopia abundă în obiective istorice și culturale interesante, despre care voi  mai povesti.

Crina Decusară Bocșan

Virgula

 

Între semne de punctuație

Virgula în circulație

Este cea mai căutată:

Ignorată ori curtată.

Se așază unde vrea

De nu-i faci o temenea,

Nu se lasă compromisă

De vreo tehnică rasistă

Că s-a combinat pe listă

Fără teamă – dar surprinsă –

Cu un punct în deplasare

Care altă treabă n-are.

Fiindcă lumea e-n schimbare

Nu e rudă cu-ntrebarea,

Nu se leagă cu mirarea,

Dar își vâră coada mică

Și-orice combinație strică.

În război încurcă toate:

Fie ițe, fie fapte.

Pitia, ea, când prevestea

Cuvinte multe înșira;

Iar virgula  de o punea

În locul ce i-l potrivea,

Sensul nou i-l pregătea

Și de-a-ndoaselea ieșea.

Ca exemple dăm citate

Din istorie, ca la carte:

„Vom învinge,  nu, se știe

Dacă e vreo bătălie.

Ne vor bate, nu, se poate

Strategie fără carte.”

Așadar, precum se știe

Este o legendă vie

Despre virgula cu har

Și cu rolu-i principal:

Ideia să nu trădeze,

Cu sfințenie s-o păstreze;

Și de ar greși vreodată

Să rămână blestemată:

De la pici pân- la bunic

Toți nu înțeleg nimic

Câtă importanță are

Virgula cu V cel mare.

 

Doina Zigulescu

 

Etiopia-leagănul umanităţii-

 

Episodul 2

 

        Am continuat călătoria și am ajuns “acasă la tribul Konso,unde ne-am oprit pentru a lua masa de prânz şi am servit la aşa zisul restaurant cu mese ruginite şi fără feţe de masă, orez cu legume, cafea şi apă plată. Zona Konso este inclusă în Patrimoniul Naţional UNESCO datorită tradiţiilor ancestrale deosebite care se întind pe parcursul a 21 de generaţii (peste 400 de ani). Acest trib, deşi indigenii sunt în majoritatea lor animişti (practicanţi ai tradiţiilor religioase tribale), este unul dintre cele mai civilizate triburi din zonă, fiind cunoscut atât pentru sistemul unic de terasare a dealurilor, care permite o cultivare şi irigare a culturilor, cât şi pentru statuile funerare confecţionate din lemn numitewaga.

 A doua zi, după o oră şi jumătate de mers pe un drum greu de străbătut chiar cu maşinile de teren am ajuns la tribul mursi, cel mai interesant trib din valea Omo, ce numără 6500 de suflete. Sunt semi nomazi, locuiesc în sezonul uscat pe pantele vestice ale văii Omo unde cultivă sorg, porumb şi legume, vânează şi pescuiesc, iar în sezonul umed pasc cirezile de vite în stepa Tama. Bărbaţii sunt războinici recunoscuţi, iar femeile sunt renumite pentru farfurioarele întroduse în buză şi coarne în urechi, obicei considerat semn de frumuseţe.În piaţa Kei Afer, una dintre cele mai pline de culoare pieţe din regiune, am avut prilejul de a vedea membrii mai multor triburi, inclusiv membrii triburilor Hammer Ari (ornațicu lut) şi Benna(maeştri în a se vopsi pe corp). Toţi cei aflaţi în piaţă sunt implicaţi în activităţile tradiţionale de vânzare a produselor locale de artizanat, inclusiv tigve ornate, alături de legume, mirodenii, unt, lapte şi tutun.

În drum spre oraşul Yabelloam vizitat o şcoală unde învaţă copii cu vârste între 3 şi 14 ani. Era o clădire dărăpănată, elevii erau sumar îmbrăcaţi sau mai bine zis complet dezbrăcaţi. Apoi am ajuns şi la craterul El Sod, cunoscut sub numele de “Casa sării“, locul de unde cei din tribul Borena extrag sarea pentru consumul casnic, dar şi pentru animale.

            Iată-ne în oraşul Axum, considerat a fi leagănul civilizaţiei etiopiene, cu o istorie mai veche de 3000 de ani, cu ruine care datează din perioada secolelor 1-7, cu obeliscuri monolitice, stele gigantice (stâlpi funerari sculptaţi), morminte regeşti. Stă mărturie a nivelulului excepţional de civilizaţie, și începând cu anul 1980 face parte din Patrimoniul Mondial UNESCO.Erau acolo monoliţi din piatră consideraţi a fi unele dintre cele mai misterioase monumente, iar cel mai mare monolit din lume care se găseşte aici cântăreşte 500 tone şi are 33 m lungime. Am admirat o stea funerară de 22 m înălţime, care a fost luată de italieni şi redată Etiopiei după 50 de ani, în 2006.Am vizitat şi Palatul Reginei din Saba;regina împreună cu Regele Solomon a domnit până în anul 1934 în Regatul Etiopiei, al Yemenului şi al Eritreiei.

Astfel se încheie încă un capitol al călătoriei noastre, iar eu îmi rezerv dreptul de a relata în episodul 3 al serialului Etiopia – leagănul umanității despre specificul sărbătorilor Paştelui petrecute departe de România.

Ovidiu Țuțuianu

                                 Strâmbătatea și Dreptatea

Pe un drum, cândva, odată,

Într-o țară-ndepărtată,

Se-ntâlniră (venea noaptea)

Strâmbătatea cu Dreptatea.

Către-a doua, spuse prima:

-„După cum cunosc eu clima,

Frig și ploaie ne așteaptă,

Fac propunere deșteaptă:

Să grăbim pasul oleacă.

Ploaia vine și nu pleacă.

E nevoie de-o oprire,

Să ne revenim în fire!

Să mâncăm acum la cină,

La hanul de pe obcină.”

Dar Dreptateazise tare:

-„Nu am bani pentru mâncare.”

-„Las’ că plata e la mine.

Eu fac cinste pentru tine.

Hai în han, hai la căldură!”

Și mâncară cât putură.

Când gătară,Strâmbătatea
(De notat absurditatea!)
Vru ca ospătaru-ndată
Să-i aducă rest la plată.
-„Ce umblați cu fofârlica,
Când nu ați plătit nimica?”
Și cum ridicase tonul,
A intervenit patronul.
A cerut la oaspeți scuze
Iar la tânăr doar acuze:
-„Nu vreau astfel neatenții,
Că așa pierdem clienții!”
Bietul tânăr zise-n șoapte:
-„Unde ești acum Dreptate?”
-„Sunt aici, dar nu pot spune,
C-am mâncat și eu…pe bune!”

Ovidiu Țuțuianu

Legenda statuii de pe acoperișul

Bisericii Neagre din Brașov

 

La Brașov, clădiri de marcă,

Strălucesc și-n noaptea neagră.

Printre ele se remarcă

O biserică: cea Neagră.

 

S-a lucrat la ea cu anii,

Treabă grea, nu jucărie. 

S-au epuizat și banii,

Dar ieși „bijuterie”!

 

A trecut prin foc și spaima

De cutremur sau atacuri,

Dar a rezistat, iar faima,

Traversat-a peste veacuri.

 

Are turle ridicate, 

Pe zidirea-ncununată,

Clopot cu bătăi marcate,

Și o orgă minunată.

 

Însă sus printre gurguie,

Amplasate-n miază noapte,

E sculptată o statuie,

Curioasă cât se poate:

 

 

E un tânăr copilandru,

Aplecat peste arcadă,

Chip frumos, isteț și tandru,

Dar încremenit să cadă.

 

Iar legenda chiar ne spuse,

Că el fuse – nvățăcelul, 

Ce pe maistru-l întrecuse

La zidit, cu cetinelul.

 

Dar atuncea mândrul maistru

Somă puștiul–biată pradă–

Să se urce pe pilastru, 

Și-l împinse ca să cadă.

După trista întâmplare

Maistrul s-a căit amarnic,

Și-i făcu statuie mare

Ucenicului său harnic.

 

 

Crina Decusară Bocșan

 

                                 Pelerinaj cultural

 

Se spune că în lumea asta mare şi încăpătoare sunt câteva locuri unde trebuie să ajungi negreşit. Probabil că asta spunem noi, românii care timp de jumătate de secol nici nu îndrăzneam să ne închipuim că vom păşi pe podul de peste Dunăre la Giurgiu fără emoţii dacă vom primi sau nu viza…de la ai noştri – bineînţeles, adică de la organele de miliţie. Alţii, din ţări europene sau de peste ocean, ca şi tinerii de la noi, chiar de numai 15 ani acum, cred că totdeauna ai fi putut să te duci la prima agenţie de voiaj ce-ţi ieşea în cale (vorba vine: adică îţi este în drum când te duci după vreo doză cu pepsi sau bere) şi să comanzi un bilet de avion către Barcelona ori Guadalahara, după câți euro sau dolari ai.

Așadar, există câteva locuri unde ar trebui negreşit să păşim: românii trebuie să vadă Parisul cu Sena lui și Mizerabilii la ei acasă, să vadă Grecia – căci ei știu din copilărie mitologia peninsulei, eventual să ajungă și la Marea Roșie și – neapărat – să îşi viziteze propriile-i neamuri din vechime și străvechime din Roma.

Într-o vară am folosit ocazia de a inhala aerul antichităţii cu transmiterea unui mesaj către lumea contemporană. La Roma s-a desfăşurat cel de-al III Festival Internaţional de muzică sacră, la care, în urma unui riguros concurs organizat de Associzione Internazionale Amicii della Musica Sacră (fondator şi preşedinte Hans-Albert Courtial) și Pontificio Instituto di Musica Sacră. În etapa finală rămăseseră numai corurile din şase ţări: Cipru, Grecia, Guatemala, Italia, Polonia și România.

Roma este un templu al culturii și civilizației în care ne închinăm deopotrivă toți, indiferent cărei religíi îi aparținem. Vocile s-au înălțat către bolta cerului nu numai din catedrala Sunt Ignazio di Loyola, sau din biserica S. Lorenzo în Lucina, ci şi din piaţeta alăturată. Corurile în competiție aveau repertoriu foarte bogat și deosebit de variat, lucrările muzicale dificile i-au solicitat pe corişti, dar le-au atras ovaţii din partea asistenţei. Simpatia de care s-au bucurat formațiile artistice venea nu numai de la spectatori, ci chiar și de la partenerii concurenţi care în viaţa de zi cu zi sunt ingineri, profesori, tehnicieni ori funcționari publici.

Ne-au copleșit cu semne de amiciție așa zișii români italienizaţi, mulţi, foarte mulţi dintre aceştia erau de etnie rromă. Pe treptele bisericii St. Ignacio o mamă tuciurie cu un copil la sân şi cu altul într-un cărucior elegant, recunoscând costumele noastre populare, ni s-a lăudat cât câştigă pe zi fără să scoată o vorbă, nici măcar un prego, signore nu pricepea cum noi, veniții de pe malul Dâmboviții dădeam câte trei reprezentații pe zi primind doar aplauze furtunoase. Diferența constă în faptul că ea înțelesese mecanismele economiei capitaliste. Știa că noi suntem cu Nihil sine Deo, iar ea era cu Nihil sine euro. În felul fiecăruia, toți eram mulțumiți. Nouă ne-a fost de-ajuns. România era aplaudată.

Ne împrăștiasem prin Piața Spaniei, oprindu-ne ba la o înghețată, ba la o cafea mai bună chiar decât se povestește, când un soldat din legiunea romană s-a oferit să se fotografieze gratuit cu noi, ca o mare favoare, ştiind că toţi turiştii îşi doresc acest lucru. El era de prin părţile Bacăului şi astfel renunţa la acel euro bine meritat și cinstit câștigat ca taxă spre a ne oferi el nouă o amintire. Doar ne tragem din romani, chiar de n-au pierit toţi dacii – cum protesta Bogdan Petriceicu Hașdeu.

În altă zi am stat de vorbă, bine înţeles că pe româneşte, cu o bătrânică, de care nu ne-am putut despărți decât după ce am gustat din pizza făcută la brutăria unde era angajată. Părea foarte mulţumită că îşi făcuse plinul (cum se zice )şi plecase la cumpărături după ultimile cadouri pentru cei de acasă. În România o să-şi pună gresie şi faianţă cum a văzut ea că se poartă în casele elegante…

Istorioare de felul acesteia ar fi multe, ca cea despre familia de români de la hotelul Vaticanului; toți lucrau acolo ca barman, menajeră și administrator și ar fi dorit să ne ajute cumva. Își aşteaptau copiii să ia vacanţă ca să plece împreună să viziteze Europa. De cinci ani fac astfel, anul acesta este rândul Belgiei. Ştiu româníi să muncească să își câştige banul şi grozav de bine știu cum să folosească banul ca să le fie bine pruncilor. În lunile lungi când se simt părăsiți copiii lor învață de mici cât de scump e banul muncit… Sunt lecții și lecții. Părinţii muncesc astăzi departe de casă pentru ca familia să aibă casă europeană. Pentru toată familia. Care familie ?! Mai știe familia să se așeze toți la masă măcar în zi de duminică ?!

Poate că pandemia ce ne atacă fizic ne va modela moral. Însemnările din călătorie toți le-am înlocuit cu zeci de poze pe wats up, poate chiar filmulețe spre a ne împărtăși bucuria că ne aflăm în locuri de poveste. Intenționam să scriu locuri binecuvântate, dar realizez că binecuvântați suntem noi fiindcă am ajuns pe acele meleaguri, că încă mai știm să ne bucurăm de libertatea din ce în ce mai îngrădită nu numai din cauza pandemiei cu corona virus 19, ci îngrădită de grosimea/non grosimea portofelului, de obligațiile cotidiene – fie sociale, familiare, asumate. Suntem îngrădiți de senzația de teamă, de frică și toate poartă denumirea de nesiguranță. Amintirile din călătorii nu au ecou nostalgic, ci sunt încărcate de regretul că nu am știut să apreciem favoarea de care ne bucurăm. Și aceasta este o lecție: să ne bucurăm de clipa cea repede trăită cu nerăbdare..

Doina Zigulescu

Etiopia-leagănul umanităţii

 

În anul 2017 am vizitat Etiopia, o ţară situată în Cornul Africii, fără ieşire la mare, cu cea mai mare densitate de populaţie din lume.

Unele din cele mai vechi dovezi ale prezenţei omului pe pământ au fost găsite în Etiopia. Este locul de origine a cafelei, respectiv din Kefa (una dintre cele 14 provincii vechi ale administraţiei etiopiene); este un pământ al contrastelor, cu regiuni vaste fertile în vest, cu jungle şi numeroase râuri, dar şi cu cel mai arid ținut, în partea de nord a ţării.

Majoritatea oraşelor sunt situate la altitudinea de 2000-2500 m, inclusiv capitalele istorice Gondarşi Axum. Capitala modernă Addis- Ababa este situată la poalele muntelui Entotola o altitudine de 2400 m, are un climat moderat şi temperatură uniformă tot timpul anului. Sezonul uscat este cea mai însorită perioadă a anului, dar chiar şi în timpul sezonului ploios, respectiv în lunile iulie şi august, sunt câteva ore însorite pe zi.

Am petrecut Sfintele Sărbători de Paşte (16 aprilie 2017) în cea de a doua ţară creștină ortodoxă după Rusia. Este unica ţară din lume în care calendarul iulian este încă oficial, într-o „insulă”de ortodoxie, într-o Africă musulmană sau păgână, într-una dintre cele mai interesante destinaţii creştine: Etiopia, locul originii omenirii.

Am mers într-un tur istoric în partea de nord a ţării, pentru că Etiopia este o ţară cu un trecut antic, unde am urmărit paşii Reginei Saba şi ale Regelui Solomon, am fost încântată de zona lacului Tana, un fel de Bucovină a Etiopiei, cu munţi înalţi, ape albastre sau de culoarea ceaiului, Valea Marelui Rift, valea Omo din sud, ultimul bastion al comunităţilor tribale.

Pe tot parcursul excursiei am circulat în gipuri, întrucât drumurile sunt în construcţie, nu există semne de circulaţie, iar vacile, măgarii şi caii circulă aproape nestingheriţi.

Capitala Adis-Ababa, a patra metropolă ca mărime din Africa, este cunoscută şi sub denumirea de “floare nouă”, deoarece oraşul a fost fondat relativ recent (1866) de către împăratul Menelik al II-lea şi soţia sa împărăteasa Taitu.

După o oră şi jumătate am străbătut 50 km şi am ajuns într-un sat unde, un antropolog ne-a prezentat cel mai important sit arheologic cu urme de oase de la animale mari, unelte din Epoca de piatră de acum 8.500.000 de ani, cu 36 de monumente, inclusiv 32 de stele sculptate, acoperite cu simboluri, din care majoritatea sunt dificil de descifrat, fiind rămăşiţele unei culturi antice, a căror vârstă nu a fost încă stabilită cu precizie.

În apropiere de lacul Zigue, lung de 400 km, am văzut pasărea legendară Marabu.

Ne-am oprit şi într-un sat de triburi din regiunea Alaba, unde toţi membrii sunt musulmani, au case tip colibe, pictate, au mulţi copii şi locuiesc în aceeaşi colibă cu animale, saci cu cereale, boi, oi, măgari şi capre.

În satul Chencha am vizitat tribul Dorze, care locuieşte pe muntele ce domină zona, membrii acestuia fiind cei mai evoluați indigeni, foarte muncitori. Sunt ţesători renumiţi,ce trăiesc în colibe din bambus înalte de 8-12 m, care rezistă 30 de ani. Sunt creştini ai bisericii ortodoxe (cam 10.000 de suflete), confecţionează haine, covoare, pălării, şaluri, construiesc obiecte din ceramică, din lemn, cultivă fasole, mazăre, cartofi. Aici am fost serviţi cuociokita un fel de lipie din tulpina unui bananier care nu face banane, şi am băut un fel de ţuică numită arar.

În ziua de Florii am făcut o croazieră pe lacul Chamo, prilej de a vedea cei mai mari crocodili africani, hipopotami şi foarte frumoase păsări de apă precumkingfisher şi fish eagle. A fost un adevărat spectacol când am văzut crocodili navigând pe lângă barca noastră sau stând la soare, alături de pelicani şi hipopotami.

 Am vizitat numeroase obiective în această excursie în Etiopia, însă mă opresc deocamdată cu enumerarea lor, urmând să povestesc despre ele ca însemnări de călătorie și invitație pentru cititori.

Maria Boescu

Dialoguri despre timp

În sufragerie

– Tată, hai să facem un fotbal! Mi –ai promis.

-.Nu am timp acum. Altă dată.

-.Mamă, azi Alex avea prăjitură cu vişine. Fă-mi şi mie.

-.Nu pot, nu am timp. Nu vezi că lucrez?

Dimineaţa în bucătărie

-.Azi avem spectacol cu trupa. Aşa e că vii şi tu şi tata?

– Nu ştiu ce face tata, dar eu nu am timp. E încheiere de lună.

– O să fiu singură…

– Poate vine cu tine bunica sau bunicul.

          ***

– Alo, domnul Petrache?

-.Da. Cine întreabă?

-.Sunt doamna Georgescu, vecina mamei dvs. Se simte foarte rău. Cred că e bine să veniţi.

– O să vin, dar acum nu am timp. Trebuie să predau un proiect.

-.Ce să-i spun mamei dvs.?

-.Imediat ce predau proiectul vin la ea.

Peste două zile doamna Petrache s-a stins în Ambulanţă, în drum spre spital.

Fiul ei nu predase încă proiectul.

           ***

-.Azi e ziua mamei. O să-i dau un telefon.

– La mulţi ani, mamă! Să fii sănătoasă!

– Să trăieşti, Mihăiţă! Mulţumesc. Te aşteptăm diseară. Am făcut cartofi gratinaţi, cum îţi place ţie. Şi tort cu migdale.

– Mamă, crede-mă, nu am timp, am mult de lucru.

– Stai doar o oră, să ne vedem.

– Zău, mamă, nu am timp.

           ***

– Bună seara, dragul tatii. Ce mai faci? Marţi am nevoie de ajutorul tău.Nu mai am medicamente şi te rog să mergi tu la farmacie. Vecinul meu nu e acasă şi nu are cine să îmi cumpere medicamentele.

– Îmi pare rău, tată, dar sunt foarte ocupat. Pot să vin sâmbătă.

– Si până sâmbătă?…

             ***

– Sărut mâna, tanti Olga!

– Sărut mâna, nene Gigi!

– Să trăiţi, copii! Dar unde aţi plecat aşa devreme şi aşa echipaţi?

– Mergem să găsim şi să ne luptăm cu dinozaurul care a furat timpul părinţilor noştri şi să-l dăm înapoi părinţilor.

– Dar dvs. unde aţi plecat că nu aveţi nici sacoşe nici căruciorul de piaţă?

– Ei, dragii noştri,noi am plecat să căutăm robotul care a furat timpul copiilor noşti, căci ei nu mai au timp pentru părinţi.

 

       Nu ştiu ce s-a întâmplat, dacă dinozaurul şi robotul au fost găsiţi. Poate ştiţi voi.

Mihai Victor Afilom 

 Geografie afectivă

.

În timpul zborului deasupra Atlanticului ma delectez  cu lectura a doua cărți: Almanah Anticipația 2015 și ”Ferestre spre furnalul roșu – Urbanism și cotidian în Hunedoara și Călan (1945 -1968)” , scrisă de colega mea de promoție de la Liceul Teoretic ”Iancu de Hunedoara”, acum Doctor în istorie al Academiei Române, Mara Mărginean. Părinții noștri au lucrat împreună, în aceeași secție, tata ca maistru lăcătuș mecanic, iar domnul Mărginean ca inginer, la Combinatul Siderurgic Hunedoara. Iată , noi, generația următoare reconstituim din umbre și ruine, viața din orașul muncitoresc.

Mara Mărginean mărturisește în debutul lucrării că a început să o scrie dintr-o curiozitate personală: ”care era povestea orașului în care s-a născut?”.

”Arealul siderurgic hunedorean, alcătuit din Combinatul Siderurgic din Hunedoara și Uzinele Victoria Călan, a fost unul dintre cele mai importante nuclee economice ale României postbelice, în anul 1960 aici obținându-se mai bine de 85% din totalul producției naționale de cocs, fontă și oțel… Propaganda oficială a prezentat acest centru industrial drept un veritabil motor al transformării socialiste, un spațiu formator al ”omului nou” și o sursă a fericirii întregii societăți.”

Plimbându-mă pe malul lacului Ontario, zăresc în depărtare fumul emanat de furnalele din centrul siderurgic Hamilton, în timp ce pescărușii albi întâmpină o barjă încărcată cu minereu de fier ce plutește alene către destinație. Nu pot să nu fac o paralelă între Hamilton și Hunedoara, combinate siderurgice aflate acum sub managementul aceleași companii Arcelor Mittal, ce deține monopolul la nivel mondial. Combinatul din Hamilton are peste 5000 de angajați si produce 4,5 milione de tone de oțel pe an.

În unul dintre talk-show-urile de la televiziunea canadiana, aflu că în perioada anilor 1940 -1950, in orașul Hamilton a existat o puternică mișcare de sorginte … comunistă care promitea muncitorilor: sistem medical subvenționat de stat, sistem de învățământ gratuit, concedii plătite etc.  Remarc  că o bună-parte dintre aceste lucruri s-au îndeplinit. În Canada funcționează un socialism soft, după câte observ. Și urbanizarea este efectuată după același model, cartierele având case identice, standard, totul fiind construit după un anumit șablon.

O să revenim în Hamilton pentru spectacolul inspirat din filmul ”Avatar” – ”Toruk – primul zbor” , pus în scenă de renumitul Cirque du Soleil. O experiență inedită și o coregrafie impresionată, costumele și decorurile, de un albastru electric, transpunându-ne într-o lume fantastică. Cirque de Soleil este o companie de divertisment canadiană, cel mai mare producător de piese de teatru din lume, situată în Montreal, Quebec. S. e fascinată de povestea magică despre planeta imaginară Pandora, o poveste despre salvarea acestei lumi, un fel de alegorie al destinului  umanitații și pledoarie pentru întoarcerea la natură. Apare simbolul arborelui vieții plasat în centrul unei lumi de o frumusețe primordială, alcătuite din triburi și clanuri conduse de șamani, în care totul este interconectat. O lume atât de minunată, un fel de proiecție în viitor poate a nativilor de pe țărmurile noului descoperit continent America, amenințați de către conchistadori. Titlurile diverselor acte, transpuse în melodii exotice sunt sugestive, un fel de acceleratori ai imaginației: ”Omaticaya Clan”, ”Lu’aw Na’vi”, ”Shaman Story”, ”Tawkami Clan”, ”The Anurai Clan Sanctuary”, ”Viperwolwes and the Tipani Clan”, ”Direhorses”, ”Kekunan Clan”, ”Hallelujah Mountains”, ”The Toruk”, ”Luminous Reunion”.  S. e convinsă că povestea e reală, transmisă din generație în generație de către strămoșii noștri. Entuziasmată, în zilele următoare, desenează diferite întruchipări ale legendarului și atotputernicului dragon, Toruk, iar într-o zi când se întorcea de la școală îmi spune că i-a zărit umbra pe cer. Cât de debordantă poate fi imaginația unui copil…

 

                    (Din  volumul sub tipar Terra incognita)

Angela Popescu

 

Atingerea tăcerii

 

Priveam ochii stejarului din pădurea străbunicului dinspre granița de nord a țării, formând un sat nou cu familiile de țărani fugiți din calea năvălirilor. Locul s-a numit Om mort.

Din coajă zgrunțuroasă a stejarului ce o fixasem, ieșeau umerii unei șube de cioban. Făcea un fluier cu briceagul găurind una după alta cercurile sunetului.

Se sprijinea în lumina lunii ascultând tăcerea nopții. Fruntea îi prinsese o rază ce strălucea în lama ascuțită a briceagului cu care scobea înlăuntrul fluierului. Mișcările se împleteau pe mâini legănându-i visele în șoaptă. Tăcerea curgea argintată spre iarba de pe spinările muntelui. Fir după fir, boturi de lumină smulgeau iarba răcorită. Noaptea se odihnea în blana mioarelor ce tropăiau lent în tăcerea cosmosului plin de stele.

Depărtarea unea o mișcare a lumilor. Luna, doar ea, stăpânea tăcerea. Vara își ținea lecția nașterii bobului de rouă. Șubele stejarilor filigramau totul. Fără sunet, fluierul ieșea la lumina sinelui său. Noaptea ducea tăceri străine. Secolele timpului duceau în stejarii străbunicului zâmbetul timid al zorilor când m-am ivit pe pământ.

– Vezi, așa se atinge tăcerea lumilor, zise ciobanul, trimițând primul sunet al străbunilor.


(Maria Damianovna, roman în pregătire)

Doina Zigulescu

Munţii Apuseni – oază de frumuseţe autentică.

 

Anul 2019 a fost pentru mine un an bogat în excursii, dat fiind faptul că după Indonezia şi Bali, Islanda, Cercul Arctic-Cap Nord şi Coreea de Sud, în perioada 29 septembrie – 3 octombrie am petrecut câteva zile în Apuseni.
Indiferent de anotimp, Munţii Apuseni sunt o destinaţie turistică ideală, fiind una dintre cele mai frumoase destinaţii turistice ale Europei. Sunt cei mai populați munţi din România, în care Peşterile Urșilor, Meziad sau Peştera cu Cristale din Mina Farcu, şi mai ales Gheţarul Scărişoara, sunt principalele atracţii turistice din ţara noastră.
Printre obiectivele vizitate a fost mina Roşia Montană, în cea mai veche localitate minieră din România, fiind atestată documentar de aproape 1883 de ani. A urmat Casa lui Avram Iancu- craiul munţilor, o casă cu specific moţesc din 1801, unde se păstrează obiectele personale ale lui Avram Iancu, apoi Dealul cu Melci – unul dintre cele mai bogate puncte fosilifere din România, unde se găsesc specii de moluşte pietrificate cu o vechime de peste 65 de milioane de ani, și Cheile Ordâncuşei, printre cele mai impresionante din Apuseni.
Traseul a continuat spre oraşul Remetea, unde am vizitat biserica reformată, în stil gotic din sec.13-14, cu picturi care nu s-au păstrat în totalitate, iar în localitatea Roşia am văzut o moară de apă, unde gazda baciul Gheorghe Burtic (ultimul morar de sub munţii Pădurea Craiului) ne-a cântat la  vioara cu goarnă., un instrument neobișnuit.
Cu amintiri frumoase am rămas şi de la Peştera Meziad şi Peştera cu Cristale din Mina Farcu, iar timp de trei ore ne-am plimbat in Parcul Național Apuseni cu peisaje fascinante, cu cascada Oşelu, admirând natura şi inhalând aer de munte.
Peștera Urşilor este o capodoperă a naturii, unică atât în România cât şi în Europa, spectaculoasă datorită multitudinii de stalactite şi stalagmite şi al formaţiunilor stâncoase în formă de castele, strigoi şi animale.
Călătoria noastră ne-a condus şi spre Ţebea la gorunul lui Horea în vârstă de 400 de ani, la impresionantul Panteon al Moţilor unde este înmormântat Avram Iancu şi unde încă mai traieşte gorunul lui Avram Iancu cu testamentul lui. Continuăm cu Muzeul Aurului de la Brad – unic în Europa, având expuse cele mai spectaculoase şi valoroase 18 kg de aur nativ din lume, reprezentate din piese rare scoase din adâncurile pământului, chiar în formele pe care le putem vedea noi astăzi. Muzeul este al patrulea din lume după cele din Columbia, Taiwan si Peru. Are în vitrinele sale peste 1300 de exponate din aur masiv şi peste 1000 de eşantioane de minerale, a căror valoare este inestimabilă. Printre formele cele mai spectaculoase ale aurului nativ expuse în această colecţie se remarcă cele denumite „steagul dacilor”, „şopârlele din aur” şi un cristal pentagonal, unic în lume.
S-a mai vizitat Muzeul etnografic „La Fluturi” întemeiat de Aurel Flutur, un fost taximetrist din satul Chişcău, care are peste 2000 de obiecte vechi de peste 30 de ani, reuşind să salveze de la dispariţie obiecte de artă populară, vestigii istorice şi etnografice.
Oricând aveţi ocazia de a merge pe aceste meleaguri, nu întârziaţi a vă hotărî.

Maria Boescu

 
Cronică de la fereastră în timp de pandemie

        Ştirea a căzut ca o bombă: un virus nou, extrem de agresiv, venit din China, ucide fără discernământ tineri şi vârstnici. A fost şi botezat: COVID -19. Cuvintele de ordine sunt MASCA şi IZOLARE. Ce poţi face în atare situaţie dacă eşti singur şi trebuie să stai în casă? Priveşti pe fereastră. Bulevardul e pustiu; nu trece nici un automobil, doar din când în când un autobuz sau troleibuz, fără nici un călător. Unii şoferi nici nu mai opresc în staţii, căci sunt pustii. De la fereastra bucătăriei se vede locul de joacă pentru copii. E pustiu şi el, cu lacăt pe poartă. Acum doar pisicile îl frecventează fericite că pot folosi pentru necesităţi spaţiul cu nisip. Din dormitor se vede doar o bucată de cer şi blocul de vis-à-vis. 
După câteva zile, atmosfera parcă se schimbă. Vecina de la etajul 4 din blocul de peste drum a fixat la fereastră două baloane roz în formă de inimă. O vrea să spună că situaţia nu e aşa neagră? După o săptămână am zărit-o pe când deschidea fereastra. I-am făcut semn cu mâna ,dar nu mi-a răspuns. Poate nu a ştiut că ea era “destinatarul”. În schimb mi-a răspuns Domnul Mustaţă de la 5. În diagonală cu fereastra mea cred că locuiesc doi copii. Unul a pus la geam o coală mare cu un curcubeu. Celălalt, la alt geam a pus o coală mai mică cu un curcubeu flancat de nişte animale de pluş.
Zilnic trece o maşină care spală carosabilul. E împodobită cu un banner mare pe care scrie „Stai acasă, arată că îţi pasă”.
Recunosc că sunt “fană”SF, dar nu mi-am închipuit că într-o bună dimineaţă voi vedea pe trotuarul de vis-à-vis roind nişte „entităţi”în combinezoane albe cu glugă, purtând în spate un fel de raniţe, tot albe. Alături era o cisternă mare din care ieşea un furtun. Alte “entităţi” umpleau raniţele celor dintâi. S-au împrăştiat pe trotuar si au început să pulverizeze din raniţe o substanţă alb lăptoasă. După ce au plecat trotuarul a rămas multă vreme acoperit de semne ciudate.
Într-o altă zi, pe la ora 17, am auzit răzbind de afară “Deşteaptă-te române”. Am deschis fereastra: la trecerea de pietoni era o maşină a poliţiei din care răsuna Imnul. În faţa maşinii o tânără poliţistă, în poziţie de drepţi, saluta Imnul. Au apărut vecini la balcoane. Unii au început să aplaude.
Constat că mulţi vecini s-au apucat de grădinărit. Balcoanele terne până acum au început să se coloreze cu muşcate sângerii, crăiţe portocalii şi tot felul de alte plante.Ce încântare să priveşti pe fereastră!
Ne-am mai relaxat. Pe trotuare au apărut trotinetele electrice, pe carosabil bicicletele. Autobuzele cu câţiva călători sunt aşteptate de persoane din ce în ce mai multe.
De acum, noi cei 60+ putem ieşi şi după-amiaza. Doar că trebuie să fii iscusit şi să faci slalom printre câini mai mult sau mai puţin în lesă.
 
Ora exactă fără ceas
Sigur e 7,30 căci vecina de la 6 scoate aşternutul la aerisit. 
Acum e 9,30; trece Bărbatul Cu Trei Câini spre Autogară. Ora 11 este uşor de ghicit. Strada se umple de persoane în vârstă – se recunosc uşor după mers şi baston. Unele au sacoşe, altele trag după ele cărucioare de piaţă. Imaginea e puţin halucinantă pentru mine: parcă ar fi nişte roboţi puşi toţi odată în funcţiune…
Vecinii de la etajul 9 îşi beau cafeaua în balcon. Asta înseamnă că este ora 10. Copiii nu mai rezistă: e cam ora 12 şi parcarea se umple de şotroane colorate, iar aleile înfloresc în desene cu flori şi animale. Uneori mai dau şi părinţii o mână de ajutor. Astăzi Vecinul Cu Termopane Maro s-a trezit devreme. Abia este ora 7 şi el fumează în balcon inspectând ghivecele cu flori. O fi să fie în jur de ora 21. Cunoştinţa mea Pisica Alb Cu Negru se întoarce în fugă de la pizzeria din colţul blocului. Face drumul ăsta în fiecare seară. O fi ştiind ea ce face! 
Astăzi este 11 mai. Bate un vânt cald. Se spune că vine din Africa la pachet cu nisip roşcovan, care a acoperit pervazurile. Privesc pe fereastră şi sunt fascinată de baletul crengilor de plop. Ce graţie, ce mlădiere! Toate au volane din frunze tremurătoare. Dar nici din fire, constat că plopii au presărat peste iarbă puful lor alb ca de zăpadă, iar în crengile vecinilor copaci cercei şi coliere. E totuşi primăvară!
Ne îndreptăm sigur spre normalitate. Dimineaţa răsună din nou « « Fiare vechi cumpăr, fiare !»
P.S. Se spune că în tot răul e şi un bine. Toate cunoştinţele de 60+ mi-au declarat că datorită izolării au cheltuit mai puţin şi li s-au întâlnit câţiva bănuţi de la o pensie la alta.

Ovidiu Țuțuianu

Teorema lui Pitagora

(Puntea măgarilor”)

 

Motto: Puntea măgarilor pe care trebuie să treci în                             

orice cugetare mai adâncă, este că nu putem pricepe lumea

în sine… se naște în păreții capului tău acea rezonanță                           

lungă, care face să vezi într-adevăr că lumea și viața  sunt un vis!

 

Mihai Eminescu (Archaeus)

 

Cândva în Europa mare,

Era un clasic procedeu,

Condiție de promovare,

În prima clasă de liceu.

;

O punte,musai traversată,

Condiție pentru „ștrengari”,

Dar pe nedrept considerată,

Că aparține… la măgari.

 

O teoremă (bat-o focul!),

Ce peste veacuri s-a păstrat.

Triunghi dreptunghic era locul

Și se-aplica doar la pătrat.

 

De însumai, cele pătrate,

Vizând catete-i, demonstrat,catete,-i

Găseai atuncea (zău, măi frate!),

Ipotenuza la pătrat.

 

Și pentru-această legătură,

Pitagora fu „vinovat”,

Că puse în încurcătură

                                             Potențialul candidat.                                             

 

Pornind de la ciudata punte,

El, Eminescu, implicat

Găsi cu-a sa isteață „frunte”,

Un nou domeniu de-aplicat.

 

În cugetarea sa (ei bine!),

Chiar Eminescu a conchis

Că nu pricepem lumea-n sine,

Căci ea și viața-s numai vis.

Maria Boescu

Oglinda de argint

Soarele a apus, s-a dus la culcare. Doamna Noapte trezeşte stelele şi steluţele, fiicele sale, căci datoria lor este să împodobească cu strălucirea lor mantia Măritului Cer. Dar iată că fiicele Doamnei Noapte nu se grăbesc.

– Surioarelor, eu nu-mi dau seama dacă buclele îmi stau bine.

– Eu nu ştiu dacă guleraşul este drept.

– Nici eu nu îmi dau seama dacă volanele rochiţei vin bine.

– Ce e de făcut? A întrebat cea mai mică stea.

– Stiu eu, strigă cea mai strălucitoare. Am văzut că fetele de pe Pământ au oglinzi lucitoare în care se uită când se dichisesc. Să mergem la Mama Noapte şi să o rugăm să ne dea şi nouă o asemenea oglindă.

Au plecat toate la Mama Noapte. Cerul a rămas întunecat fără sclipirea stelelor. Intrigat şi îngrijorat, el o întreabă pe Doamna Noapte:

– Ce se întâmplă? Unde sunt fiicele tale?

– Mărite Cer, iertare, au venit toate la mine să ceară o oglindă în care să se aranjeze înainte de a se arăta în faţa Domniei Tale, dar eu nu am aşa ceva.

– Dacă e aşa, le voi da o oglindă de argint, căci fiicele tale trebuie să mă împodobească din nou cu sclipirea lor. Dar ţine minte, nu pot da decât o singură oglindă.

– Mulţumesc, Mărite Cer.

Cerul a chemat doi meşteri argintari şi le-a spus:

– Luaţi tava de ceai şi lustruiţi-o până voi putea să-mi văd chipul în ea!

Trei nopţi au muncit meşterii până au obţinut o oglindă mare, rotundă. Cerul a fost mulţumit şi a numit-o Luna. Acum are o mulţime de stele şi o lună. Fiicele nopţii sunt fericite.

O dată, uitându-se printre nori, Vântul a zărit Luna. I-a plăcut tare mult. A întrebat stelele de unde a apărut frumuseţea de Lună, iar ele i-au spus că este un dar de la Măritul Cer. S-a dus Vântul să ceară şi pentru el o Lună, dar Măritul Cer i-a explicat că nu se mai poate făuri o alta.

Vântul a plecat necăjit, dar din când în când se furişează lângă oglinda de argint şi fură câte o bucăţică. Atunci noi vedem Luna tot mai mică, până când rămâne doar ca o seceră subţire, argintie. Oamenii spun că e Lună Nouă.

 Când Doamna Noapte prinde de veste, îl sileşte pe Vânt să pună la loc toate bucăţelele furate, oamenii se bucură şi spun că este Lună plină.

Mihai Victor Afilom

 

    Legenda macului

         Din cerul aprins de dor,

         Sub  veștmânt de foc și nor,

         Cu straie din fire electrice,

         Se învăluie solara matrice.

 

         A fost , este și va fi același răsărit,

         Trei ipostaze a unui infinit,

         Discul arzător, noul legământ

         Ce se revarsă tainic peste Pământ.

 

         Din astre curg sfere de duh ,

         Scânteiind ritmic în văzduh,

         Licurici în noaptea veșniciei,

         Flăcări peste trupul provinciei.

 

          Un lan de grâu la malul mării,

         Perpetuu zălog al iertării,

         Ai cuprins un mac în palmele tale,

         Lacrimi saline peste roșiile petale.

 

         În visul său hipnotic și nebun,

         Înlănțuit  în lutul străbun,

         Macul se certa cu Dumnezeu,

         Îi creșteau aripi negre de zmeu.

 

 

         L-ai sărutat blând, s-a potolit,

         S-a așezat:  Icar, copilul răzvrătit,

         Iubirea ta a topit aripile de ceară,

         Știai tu: atunci, îngerii vegheară.

 

         Îl păziră pe ucenicul vrăjitor,

         Zbuciumul dervișului rotitor,

         Și în  noaptea de Rusalii,

         Lumina pătrunse prin vitralii.

 

         Lungi corăbii, ape tulburi

         Demoni aruncați în valuri,

         Lacrimile Măicuței sfinte,

         Pază peste cuvinte.

 

         Se risipiră farmecele,

         Se auziră  cântecele,

         Pe frunte lui, un curat sărut,

         Mărturie din războiul nevăzut.


                    Pearl Harbour

 

Cărăbușii de mai s-au izbit de evantaiul viselor mele,

Kamikaze cu aripi de chitină, luceferi în picaj,

Aviația inamică m-a surprins cu corăbiile ancorate,

Ard marile curcișătoare în Pearl Harbourul personal,

Mateloții se aruncă peste bord, asediul general,

Din cer cad proiectile, temeri,

Subtil pasărea dimineții se ridică spre soare,

Umbra ei răsfrântă peste orizontul de foc.

 

 

            Parsifal și alte legende

 

Strai cu strai , leapădă hainele ponosite,

        Uite, împăratul e gol!

 Hohotește poporul în cetate…

Diogene s-a așezat pe butoi și se amuză,

Socrate își soarbe cupa de mătrăgună,

Iar în regatul atins de molimă

Parsifal se vindecă prin cuvânt

Așteptând izbăvirea dimineții

În care va pune întrebarea justă.

                                                                                              Crina Decusară Bocșan           

              Parisul în luna mai

 

            Parisul în stropi de ploaie

            E mai trist ca orișicând

            Iar castanii grei de floare

            Își simt frunzele oftând

 

            Azi e viața ce pulsează

            Și se strânge între file,

            Iar la toamnă se visează     

            Că e doină în suspine.

Oana Livia Popa

Cu dor, O Inima de Român

 

Linişte…o linişte apăsătoare, care iţi face urechile să vuiască de atâta izolare…în amintirea festivalelor de vară din anii trecuţi, distracţii, vacanţe la mare, discotecă pe plajă până în zori… Ştiri de arhivă de pe PRO TV: „O melodie lansată acum 18 ani a făcut senzaţie la Neversea în 2019”, mă  uitam într-o bună zi pe YouTube, de aici de peste hotare. Este Interesant ca dj-ii străini la festivalul Neversea surprind românii cu…melodiile româneşti, căci orice lucru atins de un străin – de preferinţă ca străinul să fie de la Cehia cât mai spre vest sau chiar de peste ocean – brusc acel lucru devine mai valoros, în ochii românilor. DJ Kașmir a surprins românii cu melodia Noi suntem români. Culmea surprinderii: să fii român şi să-ţi placă mai mult ţara ta doar atunci când ţi-o remixează alţii şi ţi-o vând înapoi tot ţie, dar mai scump.Acum ne vindem singuri, chiar pe degeaba, doar-doar ne-o cumpăra vre-un străin, și acest lucru este ca să ne simţim „salvaţi”.

Tot din faza „iarba e mai verde pe partea cealaltă” pot spune că şi eu am devenit mai româncă din clipa când am plecat din ţară, spre Statele Unite. Sunt mândră că sunt româncă şi mă comport în aşa fel încât toţi să işi dorească să vadă România măcar o singură dată în viaţă, fără a ne mai judeca după ceea ce li se dictează.

Era anul 2001, tocmai avusese loc atacul  asupra turnurilor din New York şi mi se anulase zborul cu câteva zile. Iar când a venit nefericita zi de plecare şi am ajuns la aeroport la Otopeni, mi-am dat seama că până atunci fusesem înconjurată de oameni, prieteni apropiaţi, oameni reali.Când m-am despărțit şi de prietena mea, care mă adusese la aeroport, m-a apucat o panică şi o jale cumplită căci m-am văzut singură și m-a prididit un plâns convulsiv… Tot drumul în avion, cu nasul lipit de geam, mi-am plâns Carpaţii, i-am admirat și am păstrat imaginea lor cu toată frumuseţea ţării mele, pentru că simţeam că va trece multă , foarte multă vreme până când ne vom revedea. Acum nu știu sigur nici când, nici dacă ne vom revedea, graniţele sunt încă închise.Intr-un fel am simţit că aşa o să fiu mereu, singură în aglomeraţie. O singurătate şi o tăcere apăsătoare care iţi ţiuie în urechi, chiar şi când eşti înconjurat de oameni.

De atunci, din septembrie 2001, în continuu am cunoscut această singurătate care de obicei vine la pachet cu un zgomot de fundal, gen social talk, gen „vorbit ca să nu adormi”, cum zicea bunica. Mulţi vorbesc dar foarte puţini chiar zic ceva… Ca oameni moderni ne este atât de frică să fim reali, să ne dăm jos masca. Aşa că masca de acum, care trebuie purtată pe stradă peste tot, este doar o materializare fizică a măştii pe care o purtam de ani de zile, de când s-a inventat corectitudinea politică. Mulți fac zgomot, strigă și țipă ca să işi aline spaima de tăcere, anxietatea de a fi în prezenţa unui necunoscut, frica de a nu fi judecaţi ca antisociali. Dar de fapt, majoritatea discuţiilor purtate nu înseamnă nimic, nici o informaţie nouă sau utilă, acea falsă socializare nu are nimic omenesc, chiar poate fi generată de un computer… Toate discuțiile sunt despre vreme, soare, nori, „ce cald sau ce frig este afară”, sunt zâmbete forţate, ca o grimasă.

Unii se plâng că acum, purtând mască nu pot să fie văzuţi zâmbind. Dar zâmbetele adevărate se văd şi din mişcarea ochilor. Însă grimasa, într-adevăr, rămâne acoperită de mască. Nici după 19 ani nu am reuşit să mă acomodez cu această falsitate care răsună ca un ecou într-un cal troian, gol pe dinăuntru, dar foarte dorit de cei dinafară. Eşti înconjurat de mamifere care respiră şi fac zgomot degeaba, mai mult dintr-un impuls mecanic. iar  cuvintele lor sunt folosite pentru a-şi ascunde ideile, în loc de a le comunica.

Aceste happy-hours organizate de aşa-zisele companii, nu sunt decât nişte încercări de a  te preface că eşti fericit… o ora în care li se dă dreptul să bea şi să zică  mai multe, să-şi toarne colegii, că doar de aia se dă alcoolul gratis la evenimentele companiilor, se afla informaţii interesante care altfel nu puteau fi substrase. Pentru un preţ minuscul al câtorva băuturi, şefii  slăvișorilor află foarte rapid informaţii care altfel ar costa mult prea mult să le aibă.

Se inţelege foarte clar că ceea ce se spune nu este nicicând adevărat, şi ceea ce NU se pronunţă, dar se vede cu ochiul liber, este adevărul mare şi urât, gol-goluţ, pe care nu vrea nimeni să-l recunoască, ori măcar să-l rostească cu voce tare.

Într-o societate capitalistă, banul este Dumnezeul, că doar asta scrie pe ban:”in God we trust” cică: credem în Dumnezeu, dar depinde ce numeşti Dumnezeu, cel pe care îl ţin în mână. Eu cred  că s-au referit la acea hârtie mototolită, murdară, bancnota.Este singurul Dumnezeuzeu al acestei societăţi, şi atunci ce aşteptări poţi să ai când este vorba de etică medicală (argumente gen:”mor cei vulnerabili, care oricum mureau”), de sistemul educaţional, sau orice altă valoare umană care nu ar trebui vândută pe bani. Când ne-am vândut demult umanitatea pe bani, degeaba acum ţipăm „hoţii, hoţii!”, căci noi ne-am rugat de ei să intre la noi în casă, acceptând vasalitate, ajutoare şi fonduri, ca viermele ce se zbate şi se pune singur în undiţă.

Când stăm la coada zile întregi să cumpărăm o zgardă electronică de monitorizare a vieţii noastre pas cu pas (iPhone) știm că este un marketing foarte avansat şi o folosire a psihologiei care a dat roade uimitoare: sclavii se prezintă singuri, de bună voie ca să fie ştampilaţi, „branded”, ba chiar stau la coadă, se instalează cu cortul zile întregi pentru a fi primii care sunt” branded”. Şi culmea, acum tot noi, consumatorii, ne supărăm că se vor monitoriza telefoanele pentru a vedea cine a intrat în contact cu potenţiali purtători de virus. Ne-am intrebat vre-odată de ce nişte programatori din California ar lucra noapte şi zi pentru a creea nişte aplicaţii, ca să ne facă nouă viaţa mai uşoară şi mai distractivă? Oare de ce ar face asta?! Un anonim inteligent a spus odată: atunci când nu vezi produsul care se vinde, produsul eşti TU. Vindem o valoare pe mai nimic ca să cumpărăm plastice ieftine, că aşa am văzut la Tele-Shopping, iar ceea ce avem de mii de ani, clădiri trainice de cărămidă, o valoare adevărată, dar este considerată demodată și devalorizată..

 Coronavirusul ne-a trezit la o realitate dură: ceea ce contează cu adevărat este compania bună de acasă şi hrana. NU avem nevoie să imităm şi să avem vise (ale altora) care ni s-au inoculat ca fiind ale noastre. Poate  că nu este nevoie să ajungem în punctul cel mai de jos ca să înţelegem că AȘA NU.

 

                            Cu dor, o Inima de Român                                                                                                                                                                                                                                           (SUA)

       

                                            Gabriela Vişan

 

Aş vrea……

 

Aş vrea să-ţi sărut glasul,

Aş vrea să-ţi sărut  pasul

Şi zâmbetul dragostei…

                          să-ţi dau, copil iubit.

Aş vrea să-ţi sărut părul,

Aş vrea să-ţi sărut ochii

Şi zâmbetul dragostei…

                       să-ţi dau, copil iubit.

Aş vrea să-ţi sărut urma paşilor pe nisipul mărilor.

Aş vrea să-ţi sărut urma paşilor pe cărările munţilor.

Şi zâmbetul dragostei, mereu,

                     să-ţi dau,copilul meu.

                                                               Cristian Alexandru Nicolescu

Exerciţiu de imaginaţie

 

Stau, meditez şi lansez o provocare:

Să ne imaginăm cum e viaţa lipsită de  soare.

Încet, ȋncet ȋntunericul cuprinde pământul

Cu trecerea timpului ȋţi devine rece şi gândul.

Singura sursă de lumină   

Ne vine de la lună din milă.

Oare, oare totul dispare fără soare?

Să continuăm să privim ȋn depărtare

Puterea ȋntunericului acaparează.

Primăvara nu răsare nicio floare,

Planeta devine rece şi moare.

Dar totuşi să vedem cum este şi cu soare:

E speranţa ce ȋn amurg nu moare

Şi  dă dimineţilor culoare,

Transformă ziua ȋn splendoare,

E zâmbetul ce aduce sărbătoare.

Oare, oare  putem trăi fără soare?

                                                                                Mihai Victor Afilom

 

                         Naufragiu

De șaizeci de zile în derivă,

Fără astrolab, fără sextant,

Minge de ping-pong pe valuri,

Sirenele, Fata Morgana și Circe,

Vrăjile, mrejele,

Am ucis Polifemi, temeri.

M-a botezat Oceanul, prietenul meu.

În arhipelagul Galapagos

Am văzut ultima broască țestoasă,

Lumea se sprijinea pe carapacea ei

La fel ca în legendele amerindiene.

Pe Kon Tiki am venerat strămoșii,

Apoi m-a azvârlit marea,

În Tahiti, l-am vazut pe Paul pictând.

„De unde venim? Ce suntem?

Încontro ne îndreptăm?”,

Apoi pe Hiva-Oa cu a sa Vahine,

Iubita mea mă așteaptă undeva

Între viitor și Golful Francezului,

Eu zbor pe aripile gâștelor sălbatice,

Nils Holgersson în basmul proprei existențe,

Mă  însoțesc Pescărușul Livingstone,

Pilot de război în zbor de noapte

Deasupra unui Pământ al oamenilor,

Da, am camarazi buni,  mă însoțesc,

Am colacul de salvare, vesta de naufragiu,

Prietenul meu Edy e în insula din ziua de ieri.

Eu l-am alungat pe luntrașul Caron,

E prea devreme  i-am zis,

Timpul meu încă mai are răbdare,

Panta Rei.

 

Dincolo de exagerările livrești,

Dimineți veridice,

Descoperind Americi mitice,
Pe divane psihanalitice.

Iată! i-am derutat pe toți.

Când nu m-am mai temut,

Am început să mă joc,

Am lepădat pe rând blana de lup,

Lâna de aur,

Argonauții, astronauții,

Povești, mituri, măști

Cad limite, lacăte, zăvoare.

Neboisa!

Tainicul îndemn al cavaerilor sârbi,

Corvini, creștini,

Ies din utopie cu o litanie,

Nu Benne Gesserit, nimic criptic.

Revin în lumea mea,

Iată! îmi șoptește bunicul ruga aceea simplă,

De două milenii ne ferim de ispită,

Și mereu voia e a Lui, nu a noastră.

Furtuni electrice, eretice, eclectice,

Torentele, puhoaiele, zăpoarele,

Sfărâmă piatră, lacăte, limite,

Fulgerul subliminal,

Catargul cu pânze cenușii,

Flăcările…

Iată! a rămas doar Omul,

Mesagerul a adus crenguța cu flori de cireș,

În iunie ne vom regăsi

Definitiv.

                                    Hunedoara, 13 mai 2020

                                                                                     Mihai Minescu

  Viața

 

Viața asta-i o părere ?

 Lumea noastră 

Noi o știm ? 

Timp născut dintr-o durere, 

Spațiul este loc-în-loc? 

Să fim Umbra visului ce scurmă 

În abisul de pe urmă ? 

Eu? !Eu pot numai ca să fiu: 

Și-asta-i tot ce știu că știu 

 Dintre toți și toate cele

 Doar un vis-în vis de stele… 

Căci al unei stele vis eu sunt

 Sosit cândva și pe Pământ: 

Cu doruri multe și iubire 

Și-un tainic gând de fericire. 

Și stea voi fi când voi pleca 

Departe, sus, în lumea mea 

De vijelii dogorâtoare, 

Născându-mă din nou ca soare!

                                     (01.11.1945-11.05.2012)

Maria Boescu

Rânduri pentru necuvântătoare vegetale

Ţăranii au plecat spre piaţă de cu rouă, care cu ce a putut (cu rata sau cu maşina proprie) ca să ajungă la piaţă pe răcoare. O dată ajunşi aşează marfa tacticoşi pe tarabe, după ce s-au sfătuit în privinţa preţurilor.

Uite pe taraba asta nişte ardei de un verde smarald. Stau mai răsfiraţi ca să fie admiraţi. Lângă ei, nişte ardei mai mititei, s-au ȋnroşit de ciudă, s-au ȋnfuriat şi au crăpat. Seminţele li s-au ȋmprăştiat, dar nu-i bai: nişte vrăbii locul au curăţat imediat.

Ale cui or fi pletele astea aşa dese, vopsite ȋn verde intens? După trupurile portocalii trebuie că sunt morcovii. Lângă ei, cepele subţirele jură că nu ustură. Vecinul usturoi, cu mustăţile albe atârnân de peste tarabă tace chitic; el nu poate jura la fel, dar ȋţi face cu ochiul.

Pe altă tarabă nişte lăptuci de le spune lumea salată şi-au ȋntins fustele creţe. Ca să ia ochii cumpărătorilor le-au tivit cu violet ȋnchis.

Lângă ele stau ȋmbufnate lăptucile veritabile. Se uită chiorâş la alte vecine şi le spun ,,Sunteţi varză”! Dar mărgelele acestea roşii şi mai mari şi mai mici ce sunt? Sunt ridichile ce aşteaptă să se ȋnsoţească cu ceapa şi lăptucile ȋntr-o salată. Ia te uită! Pătrunjelul ăsta şi-a făcut frunzele permanent şi acum ȋşi zice ,,Hasmațuchi”! Multe gospodine se uită la el şi pleacă neȋncrezătoare. Pe o tarabă sunt nişte feţe palide, unele mai rotunde, altele mai ovale. Mă apropii; sunt cartofi noi. Probabil au stat prea mult la soare, căci li se cojeşte toată faţa. Cumpărătorii se uită la ei, se uită la preţ şi zic: ,, Lasă să mai crească cartofii, poate mai scade preţul”.

Mi-am scăldat ochii ȋn culori şi mă ȋntorc acasă cu sacoşa plină de frunze. Am ascultat sfatul medicului care mi-a spus să mănânc frunze verzi care conţin clorofilă, sângele frunzelor. E vitală pentru frunze, iar nouă ne dă energie-verde!

                                                                                                      Ovidiu Țuțuianu

 

Epigrame pe timp de pandemie cu coronavirus

 

Combinație…fatală

 

Când s-a combinat el, Pande,

Cu încoronata Mia,

Geaba sute de ofrande:

 Se întinse… pandemia!

Întoarcere…virtuală

 

Au plecat români afară,

Spre mai bine, în apus.

Se întorc buluc în țară,

Doar un virus…i-a adus!

Inutilitatea batistei

 

În acestă lume tristă,

Când prin pipăit se moare:

Mai rămâne uzul oare,

Să recurgem la… batistă?

Cauză…(ne)cunoscută?!

 

Văzând amploarea nefirească,

Ne întrebăm:  –Astă „șicană”,

E pandemie chinezească,

Sau …lucrătur-americană?

 

 

Unde dai și unde…crapă!

 

Dori „oculta” ca perechea

Să-și tempereze din amor.

Coronavirus „terchea-berchea”,

O consemnă …în dormitor!

                                                     3.04.2020

Mimi Boescu

Peisaj dintr-un anotimp care nu există

     –  Premoniție poetică  –

 

Sâmbătă, 1 februarie 2020. Pe cerul bleu spălăcit stau grămădiţi nori albi, pufoşi, aşa cum era altădată zăpada la această dată. Privindu-i ȋţi vine să tropoteşti prin albul lor, aşteptând să scârţâie sub tălpi.

Din pământul negru decolorat se ridică scheletele arborilor ce–şi ȋnalţă crengile descărnate de frunze spre nori ȋn rugăciune. Imploră norii să coboare pe pământ transformaţi ȋn zăpadă.

Tufişurile flutură ȋn vânt pungi de plastic, hârtii. Unele mai cochete păstrează ȋncă cercei rubinii din măceşe. Din loc ȋn loc se vede o pătură gălbuie. E grâul semănat astă toamnă căruia seceta i-a supt toată seva.

Prin acest peisaj selenar, viruşii aleargă fericiţi. Bacteriile, la fel.

Dezarmaţi, oamenii aleargă şi ei căutând adăpost din calea viruşilor. Alţii refugiaţi ȋn laboratoare se luptă cu timpul căutând antidot invaziei viruşilor şi bacteriilor. Sigurele vietăţi care par să se ȋmpace cu situaţia sunt păsările. Ciripitul lor o confirmă.

 

 

Început de vară

Rânduri pentru necuvântătoare vegetale

Ţăranii au plecat spre piaţă de cu rouă, care cu ce a putut (cu rata sau cu maşina proprie) ca să ajungă la piaţă pe răcoare. O dată ajunşi aşează marfa tacticoşi pe tarabe, după ce s-au sfătuit ȋn privinţa preţurilor.

Uite pe taraba asta nişte ardei de un verde smarald. Stau mai răsfiraţi ca să fie admiraţi. Lângă ei, nişte ardei mai mititei, s-au ȋnroşit de ciudă, s-au ȋnfuriat şi au crăpat. Seminţele li s-au ȋmprăştiat, dar nu-i bai: nişte vrăbii locul au curăţat imediat.

Ale cui or fi pletele astea aşa dese, vopsite ȋn verde intens? După trupurile portocalii trebuie că sunt morcovii. Lângă ei, cepele subţirele jură că nu ustură. Vecinul usturoi, cu mustăţile albe atârnânde peste tarabă tace chitic; el nu poate jura la fel, dar ȋţi face cu ochiul.

Pe altă tarabă nişte lăptuci de le spune lumea salată şi-au ȋntins fustele creţe. Ca să ia ochii cumpărătorilor le-au tivit cu violet ȋnchis.

Lângă ele stau ȋmbufnate lăptucile veritabile. Se uită chiorş la alte vecine şi le spun ,,Sunteţi varză!” Dar mărgelele acestea roşii şi mai mari şi mai mici ce sunt? Sunt ridichile ce aşteaptă să se ȋnsoţească cu ceapa şi lăptucile ȋntr-o salată. Ia te uită! Pătrunjelul ăsta şi-a făcut frunzele permanent şi acum ȋşi zice ,,Hasmasuchi”! Multe gospodine se uită la el şi pleacă neȋncrezătoare. Pe o tarabă sunt nişte feţe palide, unele mai rotunde, altele mai ovale. Mă apropii; sunt cartofi noi. Probabil au stat prea mult la soare, căci li se cojeşte toată faţa. Cumpărătorii se uită la ei, se uită la preţ şi zic: ,,Lasă să mai crească cartofii, poate mai scade preţul.

 

Mi-am scăldat ochii ȋn culori şi mă ȋntorc acasă cu sacoşa plină de frunze. Am ascultat sfatul medicului care mi-a spus să mănânc frunze verzi care conţin clorofilă, sângele frunzelor. E vitală pentru frunze iar nouă ne dă energie-verde!

Ovidiu Ţuţuianu

Va trece chiar şi asta!

      

Când cercetezi oglinda vieţii, zilnic,

Poţi realiza că traiu-i „rai”sau silnic.

Reţine-atunci doar cele cinci cuvinte:

„Va trece chiar şi asta”, ia aminte!

De vei obţine realizări de fală,

Și bucuria îţi va da năvală,

Rememorează cele cinci cuvinte:

„Va trece chiar şi asta”, ia aminte!

De vei lupta din greu cu ea, tristeţea,

Ce poate ţi-a grevat şi tinereţea,

Te vor salva tot cele cinci cuvinte:

„Va trece chiar şi asta”, ia aminte!

De te întrebi cum rezistară „moşii”,

L-asaltul hoardelor şi „ciumei roşii”?

Au folosit desigur cinci cuvinte:

„Va trece chiar şi asta”, ia aminte!

Când azi coronavirus ne pândeşte,

Îl vom trata corect, dar bărbăteşte!

Ne vom gândi la cele cinci cuvinte:

„Va trece chiar şi asta”, ia aminte!

 

23 .03.2020

Oana Mihaela Gîdea

Amintiri

 

Îți amintești cum se spărgea                                                     

Lumina nouă-n mii de zări

Iar soarele tot răsărea

Deasupra noastră-n noi culori?

 

„Mi-amintesc”, spunea cândva

Dragul tău și inima

De fericire tresărea,

Când mereu el îți șoptea:

 

„Unde ești tu draga mea,

După nori sau într-o stea

Ce vegheaz-asupra noastră,

Cu privirea sa frumoasă?”

 

„Am plecat pe drumul greu

Ce duce spre Dumnezeu,

Pavat cu gânduri ce suspină

Ce conduc doar spre lumină!”

 

„Îți amintești doar cum era

Povestea Lui în noaptea grea?”

„Era pavată cu mulți spini

Oameni răi și mulți haini,

Ce nu credeau cu-adevărat,

Că Hristos a înviat!

 

Ei L-au omorât în chinuri

Pe Cel ce le va dărui,

Viața veșnică prin spinii,

Ce purta pentru-a muri!

 

A murit în chinuri crunte

Ca rege sfânt încoronat,

Aducând în schimb speranța

Visului ce l-a urmat:

 

O lume sfântă, liniștită

În care știm cu-adevărat,

Că lumea toată e sfințită

Și Hristos a înviat!


Hazardul flăcării veșnice

 

În lumea ‘ceasta minunată

Cu multe raze de lumină,

Toți ajung la acea poartă,

Unde nimeni nu suspină

 

„Toată lumea nu și eu!”!

Spun acum, oftând din greu

Gândindu-mă că tot ce-a fost,

A fost hazard, gând fără rost!

 

Nu mai încerca acum

Să-mi spui „greșești, nu-i gândul bun!”

Eu simt când nu mai sunt dorită,

Deși toți spun că sunt iubită!

 

„Gândiți un pic și ce simt eu,

Când voi plecați și sunteți bine,

Eu rămân, gândind mereu,

Că voi fugiți de ce e greu!

 

Știu că sunt mai complicată

Mai ales că sunt și fată,

Care mereu se gândește

Să fie bine, dar greșește

 

Că a uitat să mai trăiască

Povestea și destinul ei

Pe care l-ați creeat să crească,

Senin, pe bolta cerească!

 

Nu v-ați gândit niciodată

Că sunt un om care așteaptă,

Să fie vesel, fericit,

Mulțumit și chiar iubit?

 

Se pare că ați uitat,

Că sunt și alții car-așteaptă,

Șansa unei minți senine,

Alături de-un gând de bine!

 

 

 

O viață plină de iubire,

Multe flori și fericire

Trăite în orice zi,

Până când nu veți mai fi!

 

Îns-acum doar mi se par,

Gânduri simple, fără har!

Pentru că el doar s-a stins

Încercând în van s-aprindă,

Flacăra ce a cuprins,

Acel suflet o secundă!

                                                                                                                      Angela Popescu

 

Dor de soră

Adun gândurile mele dintr-un moment al copilăriei în familie, alături de mama și sora mea de 4 ani. Păzeam o cratiță cu ouă pusă pe foc.

Sora mea suflase peste oul ud spălat dinainte și le pupa pe rând înainte de a le scufunda încet în apa rece. Mă uitam “țoc-țoc” la ea cu câtă seriozitate făcea fiecare gest, trăind povestea spusă de mama ceva mai dinainte. Micuța începuse cu întrebările:

        Ce e paștele, mamă?

        E Învierea Domnului Iisus.

        Dar a murit?

        Da, vineri moare.

        Cum moare?

        Bătut de mulțime și de soldații romani care stăpâneau atunci cetatea Ierusalem a evreilor.

Mama spăla ouăle pe rând într-un lighean cu detergent, le așeza în chiuvetă și când a ajuns la ultimul a dat drumul la jetul de apă de le-a clătit. Lua unul câte unul și ni-l dădea nouă să le așezăm în cratița pregătită cu apă pentru a le pune pe foc, gesturi ce-mi vin acum cu încetinitorul lăsându-mi armonia momentului. Dialogul dintre ele a continuat.

        Din bătăi se moare?

     Aaa, nu, pentru că a fost condamnat la moarte prin răstignire pe cruce, pe care a dus-o prin cetate până dincolo de ea pe un deal, alături de alți tâlhari.

Apăruseră deja lacrimi sub pleoapele micuței mele surori, de patru ani. Am luat-o de umeri și am îmbrățișat-o.

  Lasă-mă, să văd cum se colorează lacrimile mele peste ouă și devin roșii. Uite cum clipește Învierea în ochii mei.

                                                                                                                                           

Nu mai bodogăni!

Era Sâmbăta de dinaintea Învierii la o mânăstire unde am fost invitată de câteva creștine să ajut la pregătirea mesei de după slujbă. Sfârâiau chiftele din pește în tigăile încinse pe cuptorul electric din bucătărie, pe care le întorceam cu încă patru femei. Mulțimea se adunase încă de pe la ora 20,30 și mirosul lor ieșea prin ferestrele deschise. Așa ne-am trezit cu un băiat de vreo 9 ani, care a ajuns la noi și arătând cu o furculiță luată de pe masa spre chiftelele ce se prăjeau pe foc. Vorbea însă în limba engleză repede și nu se mai oprea.

        Ia nu mai bodogăni! îi zisei, dându-l în spatele meu.

Dar el reveni iar lângă plită vorbindu-ne neîntrerupt în limba sa. Atunci a năvălit părintele bucătar cu un alt cărucior de chiftele rotunjite frumos în altă încăpere, însoțit de un domn mai în vârstă, care-l luă pe băiat de umăr trăgându-l spre el. Era moș Vasile, plecat în America de o groază de ani.

        Așa, aici erai, românașule! Și apoi, către noi: Nu înțelege boabă românește.

Atunci puștiul îi răspunse mândru:

 

        Nu mai bodogăni!

Maria Chirtoacă

Vesele și triste amintiri pascale

                Învierea este sărbătoarea ce redă omului speranța în  mântuire,  în viața minunată „de dincolo” și în bunătatea fără egal a Prezenței Divine, infinit iubitoare și vindecătoare. Dar la vârsta fragedă nu prea e frământat copilul de asemenea gânduri. Genuin, el vede ajunul acestei unice sărbători ca pe un prilej de bucurie absolută, când merge la biserică și primește cozonac, prăjituri, ouă roșii. Îmi aduc aminte de  amenințările cu exmatricularea, în caz că vom fi prinși în curtea bisericii, dar mergeam cu toții și niciodată nu pățeam nimic. Cândva chiar am dat nas în nas  la ușă cu profesorul de geografie, care m-a certat de mi se îmbujoraseră obrajii și-mi vâjâiau urechile.  Fiind cel mai bun prieten al tatii,  știa bine că mama în fiecare duminică mă trimite la slujbă în locul ei, dar cred că a fost și din partea lui exces de zel „studiat”. Alte probleme n-am mai avut și, slavă Domnului,  eram mai bisericoasă în  copilărie.  În  joia Paștelui,  când se spuneau cele douăsprezece evanghelii, îngenuncheam  tot de atâtea ori, făcând de fiecare dată câte un nod,  care se putea  desface în vreme de necaz. Vinerea, pioși,  cu  lumânări și flori treceam de trei ori pe sub o masă așezată în mijlocul bisericii, sărutam crucea Domnului Iisus, iar seara înconjuram cu toții lăcașul sfânt. Sâmbăta, la miezul nopții, așteptam îngrămădiți  slujba de Înviere și răspundeam  salutului  „Hristos a înviat!”  cu un evlavios „Adevărat a înviat!”  Nouă,  copiilor și tinerilor, ne ardea mai mult de joacă, de ocheade și găseam din orice prilej să pufnim în râs.  A doua zi, primeniți și frumos îmbrăcați cu haine  noi, ciocneam în familie ouă vopsite în trei culori: roșu, galben și albastru. În paranteză fie spus,  tata  avea „metehnele” sale în funcție de anotimpuri: plângea iarna, cântând „Hora Unirii”;   primăvara, de Înviere, vopsea ouă în cele trei culori, iar  vara ne ducea  o săptămână la Nicolina, dornic să vadă trenul care trece granița spre R.S.S.  Moldovenească, unde-și lăsase părinții și frații. Și noi, nepoții, duceam dorul bunicilor pe care-i puteam vizita numai  din cinci în cinci ani, dar  gândul nostru de Paști era  la jucăria aceea imensă din lemn, căruia i se spunea „leagăn”. Pentru un leu  sau câteva ouă roșii eram așezați pe băncuțe și ridicați „în slavă”. Ne învârtea această namilă improvizată de câteva ori ușor, să nu amețim, apoi mergeam iarăși acasă pentru ouă și bani și iarăși începea învârteala.   

              Am și o amintire mai puțin veselă din timpul adolescenței. Pe vremea aceea îmi dădeau fiori câteva pasaje din  „Învierea” lui Tolstoi. Involuntar, probabil, găseam  în obiceiurile noastre bisericești  destule similitudini cu cele descrise acolo. Urmăream slujba în biserica  „gemând de lume”, priveam atentă ca Nehliudov gesturile  credincioaselor așezate  de-a stânga  stranei și ale  bărbaților cu capetele descoperite – de-a dreapta; le vedeam degetele împreunate pentru a-și face sfânta cruce și auzeam  fragmente de text  întâlnite în carte.  Mai târziu, când am ieșit cu toții în curte, din îmbulzeala  aceea aleatorie cineva a aruncat cu o piatră și mi-a spart ochelarii. N-avea rost să caut acul în carul cu fân pentru a găsi vinovatul și, oricum, nu recuperam paguba, doar era sărbătoare mare și trebuia să iertăm. Mai ales că, sunt sigură, nimeni n-a vrut să-mi facă rău dinadins…Poate c-aș fi uitat incidentul, dar în anul acela a murit fratele meu, licean și el. După spusele sale, înainte de operație a „desfăcut toate nodurile”, dar soarta lui n-a ținut cont de asta. Plecarea-i timpurie a fost o  coincidență, desigur, totuși mult timp am făcut conexiune între cele două evenimente.

        Sper ca peste mulți ani să povestim cu toții și despre  Învierea acestui capricios 2020   mulțumindu-I lui Dumnezeu pentru tot și pentru toate, privind altfel necazurile pe care acum nu le înțelegem și renăscând  din noi înșine ca după o nouă Înviere, pentru a ne bucura împreună alături de Domnul Dumnezeul nostru, al tuturora…     

Eugenia Dumitrescu

Cristos a înviat!

Nu putem vorbi de primăvară fără să vorbim de Paşte.

Şi, e normal, totul renaşte, totul e viaţă, alta decât am lăsat-o în toamnă, în iarnă. E starea de bucurie, de încântare.

Dar fără dorinţa noastră, anul acesta am avut parte de un altfel de Paşte. Nu la natura din jur mă refer, care şi-a văzut atât de liniştită de înmugurirea, creşterea şi înverzirea proprie, de păsările la fel de cântătoare în vorbe doar de ele ştiute, nebunatice în căutarea perechii.

Nu, de un Paşte premers de spaime, frici, epidemii, pandemii, grozăvii. De stat în casă sub interdicţie, de păstrat – mascaţi şi înmănuşaţi- distanţa socială (aş fi preferat să i se spună distanţă de protecţie) şi ieşit din case două ore cu declaraţie pe proprie răspundere ca nu cumva să te plimbi, ci doar să-ţi cumperi de mâncare sau medicamente. 

Şi, totuşi, i-am fentat. În drum spre casă m-am oprit să admir un măr înflorit, cu gingaşele şi delicatele petale albe, cu rozul aruncat discret ca un văl pierdut în fuga unei copile jucăuşe. Lângă măr, un zarzăr, împodobit ca o mireasă, işi oferea cu dărnicie parfumul discret, cum doar el ştie să ne alinte, primăvara. Şi am stat… şi am ascultat zumzăitul harnicuţelor albine, in sfârşit, fericite să guste nectarul adevărat al florilor nepoluate. Şi era atâta fericire…

Dar noi, noi oamenii ?

Cred că în acest an a fost un alt Paşte, nu febra cumpărăturilor ne-a incins picioarele. Nu, am stat în case iar în temerile noastre ne-am înălţat mai mult capul, mintea şi sufletul, plini de speranţaă, la Dumnezeu, la divinitate. L-am rugat pentru noi, pentru toţi ai noştri şi pentru întreaga lume şi, ne-am rugat fierbinte, aşa cum, probabil, mulţi au făcut-o doar rareori. Ne-am pus atâtea întrebări… În izolarea fiecăruia, am fost mai uniţi în rugăciune universală cum, poate, nu a fost lumea de foarte mult timp. Asa se spune,un necaz uneşte mai mult decât o bucurie.

S-a vorbit atât de mult în ultima perioadă de fragilitatea umană şi, asa este. Noi, oamenii, nu am mai avut voie să ne apropiem pe stradă de semenul nostru, dar ne-am apropiat mai mult, sufleteşte de suferinţele celorlalţi. Ne-am speriat, dar am şi sperat.

Da, un altfel de Paşte, lipsiţi de dreptul de a participa la slujbele de pregătire din Săptămâna Mare, cu biserici în care doar preoţii au oficiat în faţa sălilor goale şi totuşi, mi-a plăcut foarte mult o afirmaţie a unui preot.”Când a trebuit să intru la altar, am strâns din dinţi ştiind că iar nu va fi nimeni în biserică dar, când am păşit înăuntru, am simţit şi mi-am spus nu, biserica e plină de Îngeri”.

M-am gândit atunci, cine ştie… poate, aşa cum planeta noastră avea nevoie de depoluare, la fel şi Biserica are nevoie de o purificare, purificare de rutina, de superficialitatea, de indiferenţa noastră. Cine ştie, când vom fi din nou liberi să trăim normal, ne vom apleca mai mult către sufletul nostru .

Până atunci, iată un altfel de Paşte, l-am trăit singuri. Ne-a unit pe toţi singurătatea, dar pe masă s-au găsit şi ouăle vopsite, cozonacul. Pentru că e Paştele, sărbătoarea speranţei noastre creştine-vom învia, aşa cum a înviat Isus. Şi vom fi alături de el, aşa cum a spus ”cine vrea să mă urmeze, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să vină după mine”.

Şi din nou, a fost un câştig. De Paştele catolic, sute de milioane de credincioşi din întreaga lume cu acces la internet au urmărit slujba Papei Francisc care a făcut apel la ”solidaritate, toţi suntem în aceeaşi barcă, nu mai e timpul luptelor, dezbinărilor, urii”.Au aprins toţi lumânări şi au strigat de la geamuri Cristos a Înviat!

Marele şi indrăgitul cântăreţ italian Andreea Bocelli şi-a oferit vocea şi cântul de laudă şi mulţumire creştină în Domul din Milano gol şi, în piaţa din faţa Catedralei lipsită de lume, tuturor celor peste 40 de milioane de ascultători precum şi celor care au privit în direct transmisiunea sau pe Youtube. 

De Paştele ortodox, o altă mare de oameni din toate colţurile lumii, după ce au stat cu ochii şi urechile văzând şi ascultând slujba de Înviere, au aprins lumânarea  pascală la geam cântând Cristos a Înviat ! 

Câtă unitate, în izolare! Nimeni nu s-a mai simţit singur!

Poate a fost Paştele în care lumea s-a rugat şi a sperat cel mai mult. I-am mulţumit lui Dumnezeu şi am fost bucuroşi că suntem sănătoşi, în casele noastre, cu dorinţa de a ne întoarce la viaţă preţuind-o mai mult, iubind-o mai mult, fără tristeţi, fără supărări.

Când nu uit, îmi aduc aminte de o povestioară – un ucenic i-a adresat, revoltat, o întrebare maestrului său- cum poţi fi vesel mereu, avem atâtea necazuri, nu avem mâncare, unde să dormim, lumea mai şi dă cu pietre în noi. Surâzând maestrul îi răspunse.”Uite, în fiecare dimineaţă eu mă întreb-Abdulah, cum vrei să fii azi, trist sau vesel, iar eu aleg să fiu vesel”. Zău că e bună această alegere !

Cum e să fii singur de Paşte ?

Vă împărtăşesc o recomandare pe care mi-a făcut-o cineva. ”Când te simţi singur, gandeşte-te la zece persoane care ţi-au făcut bine în viaţa ta şi cărora le eşti recunoscător, de la cel care ţi-a spus o vorbă cu amabilitate sau ţi-a zâmbit”. Aşa încât, la masa frumos aranjată, am ”invitat” chiar mai mult de 10 persoane (aşa, ca într-o familie sau ca la un cenaclu). Mi-am imaginat cum ciocnim un ou, depănăm amintiri şi ne bucurăm- aşa cum ne îndeamnă de atâtea ori Isus, nu vă temeţi şi, bucuraţi-vă! Şi… m-am bucurat.

 

În orice împrejurare Paştele este şi rămâne o bucurie !

Doina Zigulescu.

Paşte în Maramureş şi Transilvania

 

În anul 2018 în perioada 10-14 aprilie am petrecut 5 zile cu ocazia Sfintelor Sărbători Pascale în Maramureş şi Transilvania, într-un grup de 25 de persoane, prin intermediul unei Agenţii de Turism, care ne-a oferit şi un circuit în câteva oraşe încărcate de istorie.

Astfel, în drum spre Baia Mare, am vizitat în municipiul Alba Iulia Catedrala Ortodoxă şi Catedrala Romano catolică unde se aflau mormintele lui Iancu de Hunedoara şi a celor doi fii ai săi.

Ajunşi în Baia Mare am fost cazaţi la hotelul MARA şi am servit cina bogată în produse maramureşene, iar a doua zi îmbarcându-ne în autocar am ajuns la Cabana Suia şi cu telescaunul în masivul Mogoşa, respectiv la Lacul Mogoşa, aproape în totalitate îngheţat. Din telescaun am putut să admirăm traseele montane pline de zăpadă şi muntele peste care soarele îşi aruncă multe raze luminoase.

Revenind în oraş am vizitat Centrul Vechi cu Turnul lui Ştefan, biserica Ortodoxă „Sf.Nicolae”, biserica romano-catolică „Sf.Martin” şi biserica Ortodoxă „Sf.Mihail şi Gavril”. La orele 23,30 am plecat să primim „LUMINĂ” pentru Paşte, la Catedrala aflată încă în construcţie din 1990, având termen de predare 2027. Procesiunea s-a desfăşurat la subsolul catedralei care este amenajat să se oficieze slujbe, iar la ora 24,00 arhiepiscopul Maramureşului şi al Satului Mare ne-a chemat să luăm lumină. Am rămas impresionată de câte persoane au venit la „Înviere”, îmbrăcate frumos ca de sărbătoare, şi într-un mod civilizat cu lumânările aprinse au pornit-o spre casele lor.

Reintorşi la hotel am fost întâmpinaţi cu paşte, pască, ouă roşii şi un pahar de vin.

In ziua de Paşte, după servirea unui mic dejun”Mare” am plecat într-o excursie pe valea râului Blidar, la lacul şi păstrăvăria Firiza, unde am admirat bazinele cu păstrăvi. La întoarcere, la restaurantul hotelului am participat la masa de Paşte cu bucate tradiţionale şi un program artistic adecvat, iar seara la cina festivă am cântat, am dansat şi ne-am delectat cu păstrăv la grătar, cu fripturi şi prăjituri.

Dimineaţa, am spus la revedere Maramureşului, şi am plecat spre Târgul Mureş, unde am fost cazaţi la Grand Hotel din centrul municipiului. Ne-a făcut plăcere să vizităm oraşul, cu Catedrala Ortodoxă Mică, Catedrala Ortodoxă Mare şi Cetatea şi să participăm la mesele festive cu bucate adecvate sărbătorilor pascale.

 

Cum se întâmplă de regulă, ce este frumos se termină repede, a venit şi ziua când a trebuit să ne întoarcem la Bucureşti, în ziua de 10 aprilie având cu noi frumoasele impresii cu itinerariul parcurs. 

 

Ovidiu Țuțuianu

„Paște” în Maramureș, 2018

 

Pensiunea „Cosău”-Călinești   ȚUȚUIENII-Maramureșeni

Mocănița la Vișeu de Sus – Mănăstirea Bârsana

Încă din primele luni ale anului 2018, am convenit cu soția-Elena și cu prietena ei-Cati, o experimentată șoferiță amatoare, să petrecem Sărbătorile de Paște în Maramureș. După unele cercetări pe internet, am făcut o rezervare pentru perioada  6-10 aprilie 2018, la pensiunea Cosău din Călinești, în apropiere de Ocna Șugatag.

Conform unui obicei statornicit de mai mulți ani, de când petrecem Paștele în zone păstrătoare de datini și cu obiective turistice, am întocmit un plan pe zile, ore  și kilometrii parcurși zilnic, pentru a ajunge la obiective turistice. Întrucât urma să străbatem practic țara de la Sud la Nord, joi 5 aprilie am plecat din București la ora 15,00 (șoferița noastră prestând încă după pensionare, activitatea de soră medicală la un cabinet particular) deplasându-ne pe traseul: Pitești, Rm.Vâlcea, Sibiu, Sebeș, Alba Iulia, cu oprire în „orașul unirii/încoronării” pentru cazare la pensiunea „Neptun”.

Vineri dimineața (6 aprilie) am vizitat la Alba Iulia: Cetatea și centrul istoric, cu Catedrala Încoronării. Apoi am trecut prin Aiud, Turda  cu o scurtă oprire în centrul celui de al doilea oraș al României, Cluj-Napoca. Am continuat drumul prin Gherla, Dej, Câțcău, Valea Chioarului, Șomcuța Mare, Baia Mare, Baia Sprie, Pasul Gutâi (987m), Desești, Ocna Șugatag, Călinești, iar după 4 km, am poposit într-un loc singuratec, plin de verdeață, pe malul pârâului Cosău (afluent al râului Mara), pentru cazare și cină la Pensiunea Cosău.

Patronii pensiunii (afacere familială) ne-au primit cu binecunoscuta ospitalitate maramureșană și ne-au găzduit într-un apartament din corpul principal, la etaj, cu vedere și auz la susurul pârâului.  

            Sâmbătă 7 aprilie, după micul dejun părăsim pensiunea iar mașina condusă de pilotul Cati, sub supravegherea copilotului Elena și dirijată după hartă de dispecerul Ovidiu, rulează cu viteză moderată către obiectivul zilei, „Mocănița” de pe Valea Vaserului. Din Călinești trecem prin Cornești, Ferești, Berbești, Vadu Izei, Sighetu Marmației, Tisa, Rona de Jos, Rona de Sus, Petrova, Leordina, Vișeul de Jos și ne oprim, după 60 de km., la Vișeul de Sus. Aici, cumpărăm bilete, stând la o coadă impresionantă, și ne suim în „mocănița” care ne poartă pe o cale ferată îngustă, cu multe „bucle”, ce însoțește râul Vaser, până la Paltin (22 km). După un scurt popas de relaxare și „hidratare”, revenim în „mocăniță”, care ne readuce la Vișeul de Sus. Din parcajul gării, preluăm automobilul cu care reușim să ne întoarcem, în timp util, la pensiune și să prindem dejunul, servit în condiții civilizate și destul de copios, pentru niște creștini care din motive obiective nu au ținut „postul”. După o scurtă odihnă, servim și cina, ne urcăm în mașină, deplasându-ne la Mănăstirea Bârsana, pentru slujba de înviere. Ajungem foarte repede la impresionantul complex al Mănăstirii Bârsana, trecând prin Călinești și Văleni, după numai 15 km. La „Bârsana” este lume de neimaginat, trei polițiști și o polițistă de abia fac față dirijării mașinilor până la locurile de parcare. Desigur slujba o ascultăm în mulțimea din exteriorul bisericii, avem noroc de vreme bună și ne alăturăm tuturora la cântarea tradițională „Hristos a înviat! Luăm „lumină” în candelele individuale, ne încărcăm cu energia benefică a credinței noastre strămoșești și la sfârșitul slujbei, intrăm în șuvoiul participanților la „înviere” care se îndreaptă către casă sau către locurile de parcare. După cca 1,5 km, „recuperăm” mașina și ne întoarcem rapid la pensiune, unde gazdele ne așteaptă cu tradiționalele obiceiuri de Paște: ouă încondeiate, pască și vin. Ciocnim ouăle și după „Hristos a înviat”! și „Adevărat a înviat”, măncăm din pasca proaspătat și rumenă și sorbim vinul natural, după care  ne ducem la culcare, mai senini și mai ușurați, adormind repede sub mirosul reavăn al pădurii și clipocitul pârâului ce se strecoară pe ușa balconului rămasă întredeschisă! 

În „Duminica Paștelui” (8 aprilie), după micul dejun, ne îmbrăcăm în costume populare locale și facem câteva poze, inclusiv în balconul „locuinței”. „Executăm” un tur în jurul pensiunii, luând cunoștință de anexele acesteia, precum balta cu pești și zăbovim câteva clipe la soare, pe malul Cosăului, admirând în prospețimea aerului, rostogolirea năvalnică a undelor transparente ale pârâului. Dar vine și momentul „dejunului pascal”, o masă îmbelșugată cu preparate tradiționale, servite la masa nostră, de un tânăr ospătar expeditiv, vorbăreț și hâtru. Timpul pare că s-a oprit în loc, când apare un taraf de muzică populară cu o solistă profesionistă, înveșmântată într-un superb port maramureșean. Aveam să aflăm ceva mai târziu, într-o pauză a „concertului”, că era o persoană școlită inclusiv în Capitală, fiind în prezent profesor coordonator al ansamblului folcloric din zonă. Nu mică ne-a fost mirarea când ne-a mărturisit (probabil i-a plăcut nota de sinceritate din conversația noastră) că a fost soția cunoscutului cântăreț de muzică populară (ex preot), Cristian Pomohaci!

Cina a inclus un alt moment folcloric cu dansuri populare executate de o formație locală și chiar dacă ne aflam printre „seniorii de vîrstă” ai locatarilor pensiunii, ne-am „băgat și noi la joc”, spre dezmorțirea trupurilor îngreunate de mâncare și băutură. Ziua s-a încheiat printr-un „foc de tabără”, oferit de gazde, pe malul pârâului.

Luni 9 aprilie, am avut programată o excursie cu mașina noastră în zona Certeze–Negrești Oaș-Satu Mare. După servirea micului dejun la pensiune am pornit la drum străbătând localitățile: Cornești, Berbești, Vadu Izei, Sighetu Marmației, Câmpulung la Tisa, Săpânța (nu ne-am oprit pentru că mai fusesem), Remeți, Pasul Huta (587 m). Ne oprim la Certeze, comună atestată documentar la 1329, având la nord granița cu Ucraina. Considerată cea mai bogată comună din jud.Satu Mare (după unii chiar din România), ne-au impresionat în primul rând, vilele cu etaj și arhitectură deosebită, construite de românii plecați la muncă în Vest, care ar urma să se transforme în pensiuni atrăgătoare pentru potențialii turiști ai Țării Oașului. Am mai reținut în centrul comunei : Primăria, Consiliul local și Biserica Sf.Arhangheli (1817). Următoarea oprire la Negrești-Oaș, reședința administrativă a zonei etnografice Țara Oașului. Vizităm renumitul Muzeu al Țării Oașului și admirăm costumele înfoiate, purtate cu eleganță și mândrie de oșence cu vârste diferite care se duc sau se întorc de la bisericile din localitate. Continuăm drumul prin: Luna, Vama, Orașu Nou, Livada, Cuperceni, Botiz și facem o scurtă oprire la Parcul Central din Satu Mare. Apoi, în cadrul unui scurt tur de oraș  în această urbe cu iz vestic, aflată la jumătatea distanței dintre București și Viena, la 8 km de granița cu Ungaria, cu primar de origine maghiară, reținem câteva obiective speciale: Palatul administrativ, construcție modernă gen „zgârie nor” (15 etaje, 97 m, din epoca ceaușistă/1984 !), Turnul pompierilor (47 m-1904), catedrala ortodoxă (1937)  și Biserica reformată, împrejmuită cu stâlpi legați între ei cu lanțuri forjate (1802). Este momentul întoarcerii la pensiune (desigur, pe alt traseu), așa că rulăm prin: Botiz, Livada, Livada Mică, Medieșu Aurit, Apa, Tăuții-Măgherăuș, Baia Mare, Baia Sprie, Pasul Gutâi, Desești, Ocna Șugatag, Călinești. Ajungem la dejun, iar conform programului mai vine și cina !

Marți 10 aprilie, este „ziua cea mai lungă”, de întoarcere acasă ! După micul dejun, ne luăm rămas bun de la gazde, după un sejur minunat petrecut într-o zonă care a reușit să ne deconecteze total de toate stresurile cotidiene ale Capitalei. În consecință am promis și ne-am ținut de cuvânt, trimițând prin internet aprecieri deosebit de favorabile la adresa patronilor pensiunii Cosău din Călinești. Traseul întoarcerii (cca 615 km) a inclus traversarea țării de la Nord la Sud, mai întâi prin următoarelor localități principale: Ocna Șugatag, Baia Sprie, Baia Mare, Recea, Șomcuța Mare, Valea Chioarului, Răstoci, Cășeiu, Dej, Gherla, Cluj-Napoca, Turda, Aiud, Alba Iulia, Sebeș. După un scurt popas pentru dejun pe la jumătatea drumului, am continuat prin Sibiu, Rm.Vâlcea, Pitești. La sosire seara în București, înregistratorul de distanțe al mașinii indica aproape 1600  km !

Am petrecut un Paște și am „bătut” drumuri maramureșene pe care le mai străbătusem, cu impresii de neuitat și în condiții financiare deloc exagerate. Fără a fi acuzați de naționalism sau patriotism ieftin,  exagerări  sau laude deșănțate, ne punem întrebarea retorică: Oare câți dintre românii, cu posibilități,  care din diverse motive au părăsit definitiv România sau care trăiesc încă în țară și-au dorit și au ajuns să petreacă Sfintele Sărbători ale Paștelui în zonele păstrătoare de tradiții precum Maramureșul și Bucovina (unde noi am avut „reședințe” la Vatra Dornei și Gura Humorului)?  Mare păcat, poate că a fost mai puternic mirajul străinătății! Dar  nici nu știu ce au pierdut!

 

                                                                                              15.04.2020

P.S. Chiar dacă Paștele 2019 l-am petrecut într-o altă zonă mirifică a României (Moeciu-Bran), pentru Paștele din acest an făcusem o rezervare tot în Maramureș, la o pensiune din Vișeul de Jos. Din nefericire, apariția pandemiei cu coronavirus ne-a obligat s-o anulăm. Dar cu ajutorul lui Dumnezeu, sperăm ca la momentul dispariției acestui flagel să reluăm programarea unui alt Paște luminos, cu prioritate, în nordul păstrător de tradiții al României!

Marta Arhip

Cu pace !

 Cu PACE a intrat în casa noastră Domnul ,

Iar noi c-un ram de salcie L-am aşteptat

Şi ne-am plecat privirea de la faţa-I luminată ,

Aşa cum facem de Florii , de fiecare dat`.

 

Ne-am dus în casa lui şi am împodobit-o

Şi l-am rugat de sănătate şi de spor .

Acum el vine ca să stea cu noi la masă

Şi să ne umple sufletul de bucurie tuturor.

 

De ne-a fost greu , spre El am ridicat privirea

Şi i-am spus Lui care ne este vrerea ,

Ne-am întristat că l-am văzut urcat pe Cruce ,

 

Ne bucurăm ca vine ÎNVIEREA !

De Florii

 

Când a apărut Iulia

Avea un înger protector

Care nici nu se născuse.

 

Mai târziu,

 îngerul

a luat formă umană

de Crin(a) şi a rămas

îngerul bun al Iuliei,

deşi, cumva,

rolurile se inversaseră.

Andana Călinescu

 

Hristos a înviat!

Frumos şi curat

Gând de sărbătoare

Ca şi cum am fi cu toţi

Pe un tărâm uitat de mare

Vorbind de una de alta

Lăsând cele rele

Pe veci să se spele

E ca şi cum

Uitate în lume

Gânduri amare se pierd

Uitate în fum

Rămânând în suflet

Mai mult loc

Pentru senin

Singuri În izolare

Şi totuşi împreună

În plin paradox

Imaginarul

Se mută în real

Va fi ce va fi

Nimic nu putem şti 

Înflorită muşcata

Îsi arată puterea

În Ziua Sfinţită

Renaşte speranţa

Grădina aşteaptă

Să fie udată

Pe aici şi prin lume

Hristos a înviat!

                                 18.04.2020