ATENȚIONARE

Întrucât revista MESAJ LITERAR își suspendă provizoriu editarea din motive obiective în condițiile pandemiei, materialele se trimit la adresa

iuliahasdeu.assoc@gmail.com

scrise cu caractere Times New Roman de 12, cu diacritice, textul bolduit

numele autorului se menționează înaintea textului, în partea dreaptă, italic, titlul cu 14

Autorilor li se va confirma primirea

Oana Gîdea

Umbra

Opriți umbra ce se-asterne
Numai peste chipul meu
Atunci când știu doar eu, pesemne,
Cât îți e de dor mereu!

Să-mi asculți senin doar vocea
Ce-ți șoptește-ncetisor,
Că ești averea și puterea,
Ce o port la piept la greu!

Nu uita, te voi urma
Peste tot în viața ta,
Fiindcă tu ai fost mereu
Acolo când mi-a fost greu!

Florentin Streche

Acrostih

Mai e timp lucid într-un ev vinovat,
Inimi izbind c-un iris rece, damnat?
He, he, oameni ce pășiți goi în trupuri,
Ați ruginit în zori nimburi ce pururi-nvie
Idealuri și fecioare în decor de primăveri,
Luceferi mântuiți în veșnicie de poezie!

E-un ocean de trecute iubiri și amăgiri,
Mai presus de cântarul greu din fiece zi.
Icoană ce plângi luminând întunecimile,
Numai visul să-l visezi dincolo de mărginit,
Eternitate de melancolii într-o cupă de dor,
Sărutând clipa cu promisiunea unui amor,
Cum se numesc ochii tăi ce ard înspre zenit?
Unde cad stele în amurg de pământ rispit?

Florentin Streche

Credo

În clepsidră văd firul timpului căzând
În speranța adâncă a sensului visând.
Și ce-a rămas din pașii mei ce bântuie
Dorul veșnic din clipa de zădărnicie?

Și oare ce-am zidit în timpurile vieții –
O icoană de fecioară în evul tristeții,
Ori salvarea sufletului din lutul risipit,
Renăscând și iubind ca un smerit?

Chipul lumii e-un înger rebel și căzut,
Ce iubirea o află din sărutul nesfânt.
Să vii, iubito, aproape de ochiul meu
Azi, când ceasul din biserici bate greu.

Trec zările și patima în tihna de-Apoi,
Ca noaptea ce-o petrecem în zori.
Lumină din lumină, ființă în neființă,
Și simt cum mă înec întru credință.

Oana Gîdea

Oglinda

De ce te uiți așa la mine? Am făcut vre-un lucru rău sau am ceva e față? Haide, vorbește!

Nu de alta, dar nu vreau să arăt rău la prima mea întâlnire cu domnul Geamulescu! Totuși, am și eu o reputație de păstrat!

Domnișoara Oglindescu să audă de la logodnicul ei că s-a îmbrăcat ciudat sau că s-a fardat prea mult și strident?! – Pe cuvânt, aș intra în pământ de rușine!

Auzi tu! O domnișoară așa sofisticată ca mine să audă asemenea lucruri?!?! Hmmm, aș intra în pământ de rușine și aș deveni (Doamne ferește!) opacă!

Dar nu! Pe el nu se vede! Nu se vede că a mai îmbătrânit! Știe doar să îi critice pe alții, ba că s-au îngrășat, ba că au îmbătrânit. Dar pe el nu se vede că e în aceeași situație! Vede doar paiul din chiul vecinului, nu și bârna din ochii lui! Ba chiar mai rău! Eu măcar țin la siluetă, dar el mănâncă ABSOLUT ORICE!

Of, of, of! Oare de ce noi oglinzile arătăm mai bine ca voi (cei care vă tot holbați la noi) ? Gata, știu răspunsul! Pentru că la noi e practic imposibilll să faci burtă?! Asta pentru că oglinzile nu mănâncă!Și parcă îmi vine să mă sparg atunci când văd balena aia bipedă în fața mea cum se tot holbează zilnic la mine promițând că de mâine se va apuca de slăbit (nu de astăzi, că a ochit ea în vitrine cofetăriei un tort mare cu ciocolată, frișcă și alune care se cere singur a fi cumpărat și devorat în fața televizorului alături de un pahar de vin scump!).

Da, acest mâine are practic o valoare infinită, deoarece el se tot amână la infinit, ajungând practic în același punct.

Așadar, sfatul meu prietenesc pentru voi e să nu vă mai holbați atâta la noi, mai ales dacă știți că nu sunteți Miss Univers! Pe bune, ați face amândurora un mare serviciu!

Bun, sper că ați înțeles bine acest mesaj deosebit de important: PRIVITUL EXCESIV ÎN OGLINDĂ DĂUNEAZĂ GRAV SĂNĂTĂȚII, ÎN SPECIAL CELEI MINTALE!!! Prin urmare, fiți atente ce și cât mâncați, deoarece nu este deloc plăcut să vezi o balenă fardată și parfumată pe tocuri! – am și o soluție foarte ingenioasă: evitați acel moment terrific în care trebuie să fim față în față! MULȚUMESC!

Oana Mihaela Gîdea

Megafonul

De câte ori a țipat la tine cineva strigând VICTORIEEE!!! Sau mai știu eu ce altceva? Niciodată? Eee, aveți mare noroc, fiindcă la mine asta se întâmplă frecvent. Adică nu vă puteți imagina ce placere deoseeebită ai când țipă cineva la tine ca disperatu’ mai știu eu ce „anunț bombă”?

Sincer, pe mine toate astea mă lasă rece, ba chiar mă enervează uneori. Tot ce vreau este un noment de liniște în care să fiu doar eu cu mine.În special în campaniile electorale sau la meciuri.

Pe cuvântu’ meu, cer prea mult? Deoarece în ciuda aparențelor, eu ADOR LINIȘTEA, VOI NU?

Dacă nu știți la ce mă refer, vă lămuresc eu: cine ar vrea să aibă lângă el o persoană cu o „gură mare”? (la figurat vorbind!) Care să-ți vorbească într-una despre ceva ce tu nici măcar nu vrei să auzi? Precum politicienii care apar la TV și susțin ceva în care nici măcar ei nu mai cred. Dar vor să ne spele nouă creierele și dezbat te miri ce non-sens (atenție! Uneori se mai întâmplă să aibă și dreptate unii dintre ei!) Dar vor să ne spele nouă creierele și să ne facă să credem toate poveștile lor de adormit copii cu nu știu ce creștere economică ce va avea loc cândva (neprecizând cu exactitate momentul cu pricina – poate peste vre-un an, doi sau că lumea va deveni un loc mai bun pentru noi și copiii noștri, etc.)

Ca să fiu sincer, m-am cam săturat de poveștile astea de adormit copii! Noi vrem o schimbare – în bine, evident.

Prin urmare (trebuie să închei urgent, deoarece m-am plictisit și pe mine vorbind atât!) eu ard de nerăbdare să se termine toată hărmălaia asta, pentru a mă bucura și eu în tihnă de momentul MEU DE LINIȘTE!

Totuși, mă întreb oare cum se descurcă fratele meu Mr. Microfonus care a emigrat demult de aici în Africa de Sud în căutarea liniștii? Că nu am mai vorbit cu el demult și mi-a destăinuit într-o convorbire telefonică că și el este supus la aceleași chinuri ca mine, ba chiar mai rău?

Săracul, mi-e milă de el!

Ecaterina Chifu

SCRISOAREA IULIEI :

Din suflet, pentru voi

Dragi români,

Vă scriu eu, Iulia, Iulia Hasdeu. Sunt spiritul înălțimilor. Sunt doar suflet.

Mihail Eminescu a spus că sufletele au origini îngerești și locul lor este în stele. Plutesc în cerul deschis cu stele sclipind ca diamantele, pline de mister, pline de iubire.

„și aceste stele gânditoare

luminează un cer atât de pur

cu culori la fel de vii,

ca imensul cer de azur.

stele ca acestea şi pe pământ,
strălucesc mereu noapte şi zi

încărcate de mister ziua sunt,
iar noaptea – pline de iubiri.
(Stelele – traducere)

Mi-e dor de voi, dragi români, mi-e dor de țara mea atât de dragă, de România :

„Cât de mult să mai văd aș vrea
Acea străbună Dunăre albastră,
Și munții înalți acoperiți cu nea,
Ce s-au aurit, sub raza cerească!

Te chem pe tine, Muză ce m-ai inspirat adesea, să vezi frumoasa mea țară, România!

„La picioarele tale, jos, pe pământ vei zări,

În asfinţit un fluviu uriaş, un fluviu-rege

Şi munţii cu păduri încărcate de taine mii.

Acolo, aurit i-un colţ de rai, luminos, înflorit,

De vei vedea acel colț, vei zice:

Acolo este Paradisul ! Este Țara lui Dumnezeu,

Este pământul binecuvântat!”

– Muză, tu ai rosti adevărul-adevărat,

Căci acolo este România.” (România)

Mi-e dor de Dacia străbună, mi-e dor de neamulmeustrăvechi și aș vrea să văd :

Dacia înseamnă :

„Păduri străvechi sub lovituri,
Despotice bice de vânt,
Semețele Daciei păduri,
Trufașe stau iarna sfidând.

Am spus că „fericirea este o himeră”, dar acum știu că ea este trăire la cea mai intensă vibrație a sufletului și va exista mereu în sufletele celor ce ştiu să-i facă fericiţi pe alţii, căci iubirea lor sporeşte aura de frumuseţi a lumii.

Fiecare purtăm în noi o insulă a fericirii, fără să ne dăm seama de cât de aproape este ţărmul ei şi, când credem că până la ea drumul este lung şi greu, ea ne apare cu toate ţărmurile înflorite, încărcate de iubire, acea iubire paradisiacă la care nu mai speram, o iubire ce trece dincolo de spaţiu şi de timp, unde totul este doar frumuseţe şi armonie.

Cine poate ști când se oprește destinul unui om, dar noi trecem luminoși dincolo de spațiu și de timp de unde vă dăruim o nemărginită iubire .

Mă rog să fiți iubiți, dragi Români! Să fiți de Dumnezeu iubiți, iubiți de Dumnezeu:

„O, Doamne! Să fii iubit! O, fericire fără de -asemănare!
Și noi plângem atunci, dar ce lacrimi dulci!
Să fii iubit și să mori: o moarte plină de farmece!
Noi murim cu soare, ca să renaștem în soare.”

Dar nu uitați, dragi Români să visați la iubire, la fericire și la perfecțiune, cum am făcut eu:„Aspirăm mereu spre perfecţiune şi nu ştim dacă o vom atinge vreodată. Ea este asemenea zborului pescăruşului alb ce se înalţă peste strălucirea mării nesfârşite. Perfecţiunea rămâne zborul nostru spre absolut, un zbor spre adevăruri eterne, spre frumuseţi ideale, spre vise intangibile. Orice fiinţă care poartă în ea vise măreţe, speră că ele vor fi realizate, deşi drumul este anevoios, căci acea fiinţă este dirijată chiar de energia ce o dau visele.”

Și eu visez, visez să revin la voi, să facem, prin puterea noastră, să înflorească România, ca o Grădină paradisiacă, în care Românii să trăiască în pace și fericire.

Elena Armenescu

Tribut

Iuliei Haşdeu

Dincolo de ceţuri unde vibrările se cern

În miezul ducerii, un câmp de vise aştern

Acolo un palat lovit de taină-n înserări

Nespus de drag, mă cere vântului de înseninări

Mai rămâi! şopteşte adâncul şi-mi cere o simbrie

Ce îngândurarea înşăşi o alungă-n sihăstrie

Vrea nou tribut de jertfe, o prea mărite Doamne

Vrea ardere de spirit în urna mea de carne

… o grea ispită acum simt iar cum mă apasă

Aşa ca o chemare spre o pierdută casă

E ca un căntec vechi, fragment rătăcitor

Pe drumuri de luceferi, torent unduitor.

E o urcare neîncetată spre magice treziri.

E o pătimaşă adorare intrarea-n deveniri!

( din vol. Cântecul iubirii )

Oana Mihaela Gîdea

Mărturisire

Te iubesc. Cu ce-am greșit

Dacă-ți spun ce am gândit

Atunci când te-am privit sub lună

Și ți-am pus în păr cunună

De flori frumoase, delicate,

– Doar zambile și mușcate –

Ce cădeau în părul tău,

Precum ploaia-n gândul meu?

Ea cădea neîncetat

Peste chipul meu curat

Transformând în amintiri

Vorbe noi cu vechi simțiri.

Oana Mihaela Gîdea

Privește-mă în ochi

Privește-mă în ochi și-mi sărută gura

În văzul lumii-ntregi ca să-ți simt căldura

Pe care o emani când dorul te apasă,

Când îmi spui deschis iubito, ești frumoasă

Precum e cerul seara, în amurg de zori

Când el te tot întreabă de mai vrei să zbori,

Să privești amurgul cu ale lui culori,

Crezând că într-o zi tu o să poți să zbori!

Dar visele-s făcute mereu pentru o noapte,

În care vei dori pe cineva aproape,

Care să-ți asculte acele gândiri

Ce vor deveni doar simple amintiri.

Doina Zigulescu

Tradiții caucaziene: Georgia și Armenia

La începutul lunii octombrie 2022 am ales să fac un circuit în regiunea Caucazului, respectiv în Georgia și Armenia, știind faptul că în mitologia greacă „Caucazul era unul dintre stâlpii pe care se sprijinea lumea”.M-au fermecat peisajul magnific, istoria uluitoare și frumoasele tradiții ale acestor oameni așezați la hotarul spiritual dintre creștinism, islamism și budhism.

Tbilisi, capitala Georgiei, cel mai mare oraș din țară se mândrește cu Catedrala Ortodoxă Sf.Treime – cea mai importantă biserică ortodoxă din Georgia, cu biserica Metekhi construită în sec.XIII-lea în preajma reședinței regale a ctitorului acestei așezări (Statuia ecvestră domină împrejurimile), și cu fortăreața Narikala, una dintre cele mai vechi construcții de apărare din oraș. Pe bulevardul Șota Rustaveli am admirat seara clădirea Parlamentului, Teatrul Național, Muzeul de Arte, Teatrul de Operă și Balet, toate fiind luminate feeric.

Interesantă a fost și vizita în partea de est a Georgiei, în regiunea Kakheti, recunoscută ca fiind cea mai mare zonă viticolă a țării, unde am participat la o degustare de vinuri și coniac.

Când am ajuns la Muzeul de pictură Niko Pirosmani construit la altitudinea de 790 m deasupra nivelului mării din orașul Sighnaghi, am fost fascinați de contrastul dintre versanții văii Alazani, cu câmpii verzi și crestele semețe ale masivului Caucazul Mare ce străjuiesc valea. Apoi ne-am deplasat și în stațiunea Gudauri la altitudinea de 2395 m, iar cu mașinile de teren 4×4 am ajuns pe un drum neasfaltat plin de gropi, la Biserica Sf.Treime, un remarcabil monument de arhitectură georgiană localizată la altitudinea de 2170 m. De acolo am observat Vârful Kazbeh, un vulcan stins, al treilea munte ca înălțime din Georgia, amplasat central între Marea Neagră si Marea Caspică. Conform mitologiei grecești de pe muntele Kazbeh, Prometeu a furat focul zeilor, fiind apoi pedepsit de către aceștia.

O atracție turistică importantă este orașul Gori, locul de baștină a lui Stalin, cu muzeul dedicat acestuia, închis în anul 1989 după ce Georgia și-a câștigat independența față de Uniunea Sovietică și redeschis ulterior. Deasemenea, în orașul așa numit „Fortăreața lui Dumnezeu” am văzut primele locuințe și tunele subterane din sec.VII, remarcabile datorită stilurilor diferite de cioplire a pietrei, specifice Anatoliei și Iranului, îmbinate cu arhitectură păgână si creștină. Călătoria noastră a continuat spre Mtskheta, locul convertirii georgienilor la creștinism în anul 337, listat în Patrimoniul Mondial UNESCO, cu o catedrală din sec.XI și o mânăstire din sec.V,

La frontiera dintre Georgia și Armenia am fost preluați de ghidul armean, cu care am continuat călătoria spre mânăstirea Haghpat (sec.X), considerată o capodoperă a arhitecturii religioase și un centru major de educație în Evul Mediu. Au urmat bisericile și capelele cu structură și dimensiuni diferite din orașul Sanahin. Acolo Natura descoperă o altă minune: unul dintre cele mai mari lacuri montane din Eurasia cu o suprafață de 940 km.p. este lacul Sevan, a cărui culoare se schimbă in funcție de vreme și de propriile procese misterioase, de la un azur ireal la albastru inchis.

Complexul de la Garni – fosta reședință a regilor armeni până în sec.III – adăpostește unul dintre vechile temple păgâne greco-romane încă intact. În Armenia acesta este unicul din perioada precreștină închinat zeului soare Mithra. Am continuat drumul către mânăstirea Geghard (sec.XII- XIII),unul din centrele spirituale de seamă ale Armeniei, a păstrat mult timp „sulița sfântă” folosită la crucificarea lui Iisus, transferată ulterior in Muzeul Catedralei Echmiadzin – reședința Patriarhiei Armene, cea mai veche catedrală din lume, mai numită și”Vaticanul Armeniei”.

Orașul Erevan, capitala Armeniei, unul dintre cele mai vechi orașe din lume, cu 29 de ani mai vechi decât Roma este leagăn al unei străvechi civilizații incluzând: centrul vechi, Piața Republicii, Universitatea de Stat, Parlamentul, Palatul Prezidențial, Opera și Muzeul de Istorie al Armeniei.

Una dintre minunile arhitecturale ale acestei țări este templul Zvartnots ( în traducere” vesel și frumos”), ale cărui ruine ne-au dat o idee despre rara frumusețe a acestui templu, parte din Patrimoniul Mondial UNESCO.

Cină de rămas bun și spectacolul folcloric au încheiat călătoria noastră de neuitat pe meleagurile georgiene și armene.

Mihai Ștefan

Rătăcind în căutarea nemuririi

A venit toamna. Septembrie pictează natura în nuanţe ruginii.

O copilă bolnavă de piept nu vrea încă să se predea în faţa destinului ce pare de neclintit. Ştie că şansele sunt din ce în ce mai puţine, plămânii îi sunt răni sângerânde, dar condeiul mai are de scris, sufletul mai are de dăruit.

Ar dori să îşi transcrie poeziile, să le pună în ordine, dar puterile îi sunt împuţinate. Cugetul îi este neobosit, dar trupul slăbit nu o mai poate ajuta.

Alături de patul suferindei, ilustrul ei părinte Bogdan Petriceicu Hasdeu lucrează înfrigurat de o durere surdă. Copila lui genială să plece atât de curând pe drumul fără de întoarcere?! Nu, este cu neputinţă, e peste puterile lui să accepte acest gând.

Clădirea Arhivelor este înnegurată. Vântul prevestitor de iarnă se zbate printre turlele bisericilor.

Cu ultimele puteri ea cere să i se citească ceva. Înainte de a-şi lua zborul, vrea să mai soarbă o picătură din izvorul cunoaşterii.

Vântul urlă din ce în ce mai tare. Părintele îndurerat se roagă cu palmele încleştate. Respiraţiile copilei se răresc. Ultima este sorbită de îngeri care o conduc în împărăţia lor.

Chipul i se înseninează. Suferinţa a dispărut. Se simte uşoară ca o pasăre în zbor. În zbor către nemurire. Nemurirea pe care o caut eu, acum, umblând pe urmele pământeşti ale Iuliei.

Au trecut multe toamne de la plecarea ei către tărâmurile celeste, dar nu au reuşit să şteargă urmele sfinte de aur sufletesc, de speranţe şi întristare, de iubire şi suferinţă. Pe aceste urme umblu hoinar în căutarea geniului cu aură de înger.

Mă rătăcesc printre versurile cu parfum de muguri de april, mă las fermecat de romanele zglobii ale copilăriei, lăcrimez trecând prin filele de viaţă ale jurnalului şi mă înfior descoperind-o întocmai în rândurile pline de prospeţime ale epistolelor.

Aici te regăsesc, copilă dragă, în ţara ta de basm, plină de flori şi fluturi, de copii neastâmpăraţi, de cavaleri şi prinţese, de gânduri cu petale de iacinte.

Primeşte, plăpândă floare de crin, acest buchet de lacrimi întru mângâierea suferinţei tale şi fie ca amintirea-ţi, zână a inocenţei, să ne fie veşnic bucurie.

Doina Zigulescu

În Țara Oașului pe urmele dacilor liberi

La început de septembrie am avut ocazia să călătoresc spre Țara Oașului – un tărâm mirific – unde grupul nostru s-a bucurat de plăcinte aburinde, pălincă și alte delicatese locale, precum și de veselia specifică oșenilor. Cazarea a fost în stațiunea turistică Luna șes, în inima naturii, supranumită „kilometrul 0 al turismului sătmărean”, un proiect recent inspirat de potențialul zonei aflate la baza pantelor nordice ale Vârfului Pietroasa. Așadar, obiectivele turistice propuse au fost deosebit de interesante, fiecare în felul său, înșirându-se în agenda noastră ca mărgelele pe ață.

În orașul Negrești Oaș, în aer liber, se află Muzeul satului cu locuințe și clădiri publice vechi de două sau trei secole, iar exponatele tradiționale ne-au făcut să ne imaginăm viața de zi cu zi a oșenilor în urmă cu multă vreme. Este un „muzeu viu” datorită localnicilor, care chiar și în zilele noastre vin la potcovit, la măcinat sau să prelucreze diferite țesături de lână la piuă.

Apoi am ajuns în pasul Huta-Certeze, cunoscut drept locul de întâlnire al oșenilor cu moroșenii și al festivalului Sâmbra Oilor, iar singura mânăstire de maici din areal este Sfânta Treime din Moișeni. Firește, noi am avut prilejul să o vizităm și să fotografiem pomii în umbra înserării.

Când am pornit de-a lungul văii Someșului, aproape de granița cu Ucraina, am intrat în satul Cămârzana – Cămara zânelor – considerat în unanimitate drept una dintre cele mai pitorești așezări din această parte a țării. În localitatea Vama singura familie de olari din Țara Oașului frământă pământul de mai multe generații, modelând ulcele și figurine povestind cu haz sau tâlc despre oșeni.

În Satu Mare ne-am plimbat prin Centrul Vechi admirând clădiri emblematice:hotelul Dacia, Palatul Administrativ (primul zgârie nori), Turnul Pompierilor, Catedrala Ortodoxă, Biserica reformată cu Lanțuri și Templul Mare, sinagoga vestită a Transilvaniei.

O bijuterie arhitecturală cu o poveste demnă de o sagă nobiliară este Castelul Karoly din Carei, frumos restaurat și redeschis ca muzeu. Ne-am aventurat pentru terapii gastronomice și o degustare în Medieșul Aurit, la Pălincăria Zetea; se spune că acolo s-ar fi vândut în cadrul unei licitații un produs vechi de 17 ani pentru impresionanta sumă de 2200 dolari. Satul Zetea deține – printre alte atracții valoroase – ansamblul Cuptoarelor dacice, rezervație arheologică rarisimă în Europa Centrală, incluzând cuptoare și șoproane pentru olărit manual și la roată.

Apropiindu-ne de sfârșitul călătoriei, la întoarcerea în București am trecut pragul Mânăstirii Portărița, unde călugării cinstesc icoana Maicii Domnului Portărița de pe Athos. Este un loc ce păstrează tradiția, căci turnul de intrare în lăcașul sfânt are chiar un clop oșenesc.

Ovidiu Țuțuianu

„Al șaselea simț”

Motto: Până și zeilor le plac glumele.

Platon

Se tot vorbește că el, omul,

A fost dotat de Creator,

Cu simțuri luate chiar din pomul,

Crescut în Raiul roditor.

Iar primul simț fu însuși văzul;

Prin ochi „montați” în capul lui,

Să vadă codrul și ovăzul,

Și pe consoarta dumnealui.

Secundul simț a fost auzul,

Bazat pe ambele urechi,

Ca să perceapă cum e uzul,

Un sunet „proaspăt” sau mai „vechi”.

Mirosul fuse următorul,

Prin nas făcându-se simțit.

S-orienteze călătorul,

Pornit din zori pân-l-asfințit.

Al patrulea veni el, gustul:

Prin limbă, savurat cu spor,

De-i dulce sau de-i acru mustul,

Ne spune cel degustător.

Și la final fu pipăitul,

Prin piele să fie simțit,

De-i ascuțit sau bont cuțitul,

De-i cald sau rece-n asfințit.

Din vremuri vechi se atașase,

Un supliment, fără pricaz:

El e umorul, simțul șase,

Ce face hazul… de necaz!

Angela Djigola Popescu

BIORITM PLANETAR

Pământul ca o plantă mare

ce clar văzut din cer,

măgulitor că noi, copii care

ar trebui s-o creștem semincer.

Popor împădurit cu floare

Și ramuri în suflet de mister,

trimite-ades semnale în fuioare

ca să simțim un duh aurifer.

Cine-i mai fericit și tare,

când cad copacii-n chingi de fier,

unde nici mama muritoare

nu-și vede fii, de sus din cer?

FRUNTEA TA

Lui George Enescu

Fruntea ta e-o ramură pe cer

unde îngeri trag vioara ta

e-atâta liniște în mângâiere

că nici un ceas nu mai respiră

Să te aud cum vii

Să te aud cum vii…

Oana Mihaela Gîdea

Destin fără aripi

Destinul meu a fost strălucitor

Când fără aripi eu puteam să zbor

Spre țărmuri largi, de nimeni străbătute,

Ascultând îndemnuri și vise neștiute

Însă el a fost dușmanul meu tăcut

Îndemnată doar să nu îl mai ascult

Dar am refuzat, continuând pe drumul

Cunoașterii ascunse, simțindu-i doar parfumul!

Am studiat profund, dorind s-ajung departe

Neglijându-mi trupul și visele-mi curate

Ajungând în schimb pe culmi îndepărtate,

Cufundată toată în mii și mii de șoapte.

Ovidiu Țuțuianu

UMORUL LA B.P.HASDEU

      Elis Râpeanu (singura persoană din România cu doctorat în epigramă) afirmă: „Umorul face parte din fibra psihică și comportamentală a românului. Umorul, gluma, hazul de necaz își înfig rădăcinile în adâncul neamului, al istoriei noastre…Pe substratul strămoșilor noștri daci, care mureau râzând cu fața la dușman, s-a așezat aciditatea latinului, apoi spiritualitatea s-a îmbogățit cu noi trăsături venite din Balcani…și prin influențele vestice, mai ales franceze…”
    Istoria literaturii române demonstrează înșiruirea a numeroși scriitori care au cultivat umorul, sub cele mai diverse forme, printre ei înscriindu-se chiar spirite enciclopedice cum ar fi: Dimitrie Cantemir, Gheorghe Lazăr, Ion Heliade-Rădulescu, Alexandru Odobescu, Mihai Eminescu și nu în ultimul rând Bogdan Petriceicu Hasdeu, dacă ne vom opri la începutul secolului al XX-lea.
   Posesor al unei culturi vaste, cu o vioiciune rară, Hasdeu a avut adesea sclipiri geniale în combinarea detaliilor pentru a închega teorii istorice sau filologice spre dezlegarea problemelor celor mai grele și mai obscure, păstrând multă vreme și un umor de calitate. El nu a urmărit vreme îndelungată studiul unei chestiuni pentru a da o operă desăvârșită, ci a trecut în cursul vieții sale zbuciumate, de la o serie de preocupări la altele, încât valoroase lucrări ale sale – dintre care amintim doar amplul dicționar enciclopedic al limbii române Etymologicum Magnum Romaniae(1887-1898) – au rămas neterminate.
   Potrivit profesorului Ion Rotaru, „Hasdeu este un scriitor savant, filolog și istoric publicist împătimit, un neliniștit și un problematic prin temperament. El tinde a se realiza pe mai multe planuri, învestigând adânc trecutul și, în același timp, ancorând puternic în prezent. B.P.Hasdeu ocupă în memoria istoriei literare și în istoria culturii românești treapta dintre Dimitrie Cantemir și Nicolae Iorga[.
      O primă dovadă în privința „dotării sale cu simțul șase” este furnizată de tânărul Hasdeu în 1860, la vârsta de 22 de ani, când publică în „Foița de istorie și literatură” (Iași) studiul Pierit-au dacii? Esența acestei lucrări rezidă într-o critică dură dar documentată a „doctorilor ardeleni” (Saamuel Micu, Petru Maior, Al. Papiu-Ilarian) care au emis idei absurde, susținând că „după cucerirea romană dacii ar fi fost exterminați în totalitate iar locul lor a fost luat de coloniști romani, din care își vor trage originea, românii ardeleni”!? Cu ironie și umor Hasdeu le reamintește „adversarilor de opinie” că: „Potrivit lui Dion Casiu, în anul 856 de la întemeierea Romei, două ţări au fost adaose către Imperiul Roman: Dacia şi o parte din Arabia. Deci, oricine s-ar încerca a visa în cazul de faţă, stârpirea dacilor, trebuie să viseze negreşit şi a arabilor!” (ceea ce nu s-a produs-n.n) .

Fig. 1 Pierit-au dacii? Fig. 2 Duduca mamuca Fig. 3 Aghiuță Fig. 4 Satirul

Nuanțe de umor întâlnim și în prima proză românească a lui Hasdeu, nuvela Duduca Mamuca (Din memoriile unui studinte), publicată în 1863. Subiectul destul de complicat, este narat la persoana I, Hasdeu având rol dublu de povestitor și protagonist. La rugămintea unui baron, Toderiță, student de 17 ani, își canalizează întreaga activitate în scopul seducerii unei actrițe, Maria, de 16 ani, fiica gazdei sale, iar atunci când fata cade în plasă, baronul ia locul lui Toderiță. Deși acțiunile personajului principal sunt considerate jocuri, scopul atins va duce la sinuciderea acestuia. Pentru scena în care o mamă de 57 de ani intră, în locul fetei ei, în camera „cuceritorului de inimi” de 17 ani, nuvela a fost considerată „imorală” la acea dată, autorul ei fiind „pus la zid” și destituit din posturile de profesor și bibliotecar.
      După un an, nuvela a fost refăcută de autor sub titlul Micuța, înlăturându-se părțile „imorale”. În nuvelă sunt integrate elemente satirice dar și umoristice. Cele din urmă sunt generate de comicul de caracter, de nume, de situație, de moravuri și de limbaj. Iată o descrierea umoristică a unui personaj: „Un nas; un nas în crăpătura ușii, un nas antedeluvian, adică un nas a cărui mărime covârșește în același grad mărimea nasurilor vulgare, precum mastodontele covârșa pe elefante”. În altă parte a nuvelei, comicul marelui cărturar e mai subtil şi mai savuros totodată: „Profesorul – un june cu ochelari pe nas, cu nasul ridicat în sus de frică să nu-i pice ochelarii, ceea ce – ridicarea nasului – îi era lesne de făcut din cauza ușorității căpățânii întregi….”.
      Un scurt dialog din nuvelă parcă îl anunță pe „maestrul” I.L.Caragiale:
      – „Că-s prost. – Adevărat; ș-apoi? – Ca să mă duc în ulița Lorch. – Minunat! mai departe? – Să mă duc mai departe? – Ba spune mai departe! – Să caut casa nr. 68. – 86, gogomanule! – 86, cuconașule. – Și ce să mai faci? – Să-ntreb pe doamna Chiftoria Șicșicșicska. – Victoria Przikszewska, măgarule. – Chiftoria Șicșicșicska, cuconașule. – Întreabă dar numai pe o doamnă văduvă polonă; crez că doară n-o fi două văduve polone sub același acoperimânt! – Văduvă polonă, nr. 86. – Casa, iar nu văduva, nr. 86, mă-nțelegi acum ?
      Mostre de umor se regăsesc, din abundență, în revistele satirice pe care B.P.Hasdeu le redactează: „Aghiuță” (1863-1864 – figura 3) și respectiv „Satyrul” (inaugurată în 1866).
      Culmea umorului la marele cărturar este atinsă în faimoasele farse literare, declanșate de atacurile „Junimii” (B.P.Hasdeu fiind considerat, printre altele „naționalist” –n.a.), începute cu poezia Eu și Ea, semnată Gablitz (autor inexistent) ironia fiind făcută la adresa erudiției redactorilor. Ulterior, el trimite și i se publică poezia La noi, semnată cu pseudonimul transparent P.A. Calescu (Păcălescu).

Angela Djigola Popescu

Corectoarea

Fac prezența neamului meu astral în rotații lunare și ascult liturghia de la Sihăstria, unde eram trimisă de părintele meu duhovnic Constantin Galeriu, ca să intru ucenică la părintele Cleopa pentru corectura unei cărți.

Am înțeles că trebuia să mă prezint să fac ascultare la ce mi se va zice. Nu cunoșteam pe nimeni deoarece n-ai cum să știi mergând prima dată într-o obște a unei mânăstiri. Stăteam la rând ca orice pelerin ajuns aici și m-am auzit strigată „Angelica, vino aici” și am văzut papucii de pânză ai părintelui Cleopa, unde trebuia să vin. Am împins un umăr în cei de dinaintea mea arătându-mă că eu sunt aceea chemată. Dar ca un zid, nu se mișca nimeni.

     Atunci am strigat: „Eu sunt, părinte”. Doar cu mâna a făcut semn să mi se facă loc și am căzut în genunchi la picioarele lui.. Mi-a pus mâinile pe cap rostind dezlegarea pentru întreg grupul și am rămas așa până la sfârșit.

     Mi-a adus ucenicul un scăunel și am așteptat, dar întrebările au venit repede și le-am completat cu răspunsurile deja pregătite de acasă. Apoi a povestit în fața tuturor pelerinilor așezați pe băncile unui mic amfiteatru ce se formase în fața chiliei sale. Fiecare își spunea povestea de acolo unde stătea. Părintele dădea răspunsurile valabile pentru toți. Eram copleșită de ineditul momentului și părintele a început cu povestea unui frate care caută isihaștii ascunși în adâncul munților noștri ca să facă o carte a sfinților români.

     M-a luat un fior când a terminat și ne-a binecuvântat să mergem la masă. Clopotul bătea chemarea. Am rămas în picioare așteptând. Părintele mânca în chilie căci ucenicul îi adusese oalele de lut mirosind în toată casa:„Te duci în biserică după masă și părintele îți va găsi o gazdă.” I-am sărutat mâna și am plecat după grup. Mi-am găsit chiar o femeie care m-a așteptat. Se citea dintr-o carte despre un sfânt al zilei aceleia și se auzeau doar lingurile lovind vasul de inox. La sfârșit s-a făcut rugăciunea de mulțumire pentru bucate. Am luat o felie de pâine pentru că noaptea se stă la rugăciuni și un părinte a venit la mine să mă conducă unde mi s-a dat găzduirea. Dar pe drum, întrebându-mă unde m-am născut, a aflat că peste Prut și m-a părăsit brusc. Venind către mine un alt frate mi-a spus să merg la bucătărie, unde bucătăreasa e basarabeancă și va avea grijă de mine..Am tăcut mulțumind în gând pentru că aveam unde să mă culc. Într-adevăr, femeia fusese deja anunțată și îmi făcea patul ntr-un colț printre dulapuri pline cu crătiți ,farfurii, căni și pahare.M-am refugiat după un paravan cu lavoare pentru spălarea mâinilor, la îndrumarea gazdei mele: „Peste o jumătate de oră mergem la slujba de noapte. Ține până la unu. Poți să stai în locul meu din strană dacă vrei să atipeşti din când în când.” Eram pentru prima dată într-o obște monahicească și totul era necunoscut, m-am așezat pe pat să mă întind un pic. Așa am aflat că părintele care m-a adus este scriitorul cu care voi lucra. Mi-a întins un măr pe care-l ştergea cu o încântare vizibilă.
Am închis ochii și am adormit cu imaginea mărului. Nu stiu cum am adormit, dar m-am trezit în întunericul camerei din spatele bucătăriei. Am pipăit peretele să găsesc întrerupătorul, am făcut lumină și un călugăr m-a condus printre chilii până la gazda mea, care îmi cedase locul în strană. Am luat perna de pe scaun și am așezat-o jos la picioare pentru a îngenunchia. „Nu trebuie”, îmi zise gazda și mă aşeză să stau jos pe banca stranei.. M-am liniștit ascultând cântarea slujbei de miezul nopții. Toţi preoții erau în altar îmbrăcați în veșminte de slujire. Totul era într-o pace deplină

Ileana Ionescu

Japonia, ,,Țara Soarelui ”

Dintre toate țările lumii pe care le-am cutreierat, eu cred că cea care te fascinează cel mai puternic, cea în care exotismul este mai caracteristic și totuși mai personal este Japonia. Natura, oamenii, mentalitatea lor și tot decorul ți-e străin și neobișnuit. Poate că tocmai de aceea când revii în țară, cele văzute și trăite acolo îți par ca un vis straniu și fermecător, pe care nu îl poți uita niciodată. Așa mi s-a întâmplat și mie.

Visul s-a derulat pas cu pas, conform unui program turistic întocmit cu minuțiozitate atunci când în fața noastră apare Tokyo cu Palatull Imperial situat într-o piață cu plantații de pin, o fântână care comemorează căsătoria Împăratului cu Împărăteasa și Altarul Meiji Jingu, închinat cultului Shinto; ghidul autohton ne spune că este cea mai veche religie din Japonia. Pentru comemorarea acestora și venerarea lor, a fost creată o pădure în jurul Altarului.

Brusc, în fața noastră apare Hakone, renumit pentru priveliștile cu muntele Fuji, unul dintre cei mai renumiți vulcani din lume. Maiestos, el se oglindește în lacul Ashino și are în vecinătate cinci lacuri și văi cu vulcani fumegând. Traseul stabilit ne conduce către Grădinile Kenroku-en, mari grădini ale Japoniei, denumire dată de cele șase combinații ideale pentru o grădina.

Pașii ne poartă către Kyoto, considerat centrul Japoniei pe linia culturii tradiționale, unde sunt prezente 1800 de temple. Printre acestea este Pavilionul de Aur, care se oglindește în iazul din apropiere, și se spune că mai ales când copacii au culorile toamnei, el este una dintre cele mai frumoase priveliști din lume.

Ni se pare deosebit de interesantă vizitarea Altarului Fushimi, faimos datorită miilor de porți ,,Tori”, care – pur și simplu – îți taie răsuflarea, la propriu. În districtul gheișelor apar niște „păpuși” cu fețe vopsite în alb și sandale înalte, iar gheișele alunecă în urmă lor cu nonșalanță regală. Este o atmosferă de desfătare și împăcare cu toate darurile Naturii-mame.

Cu totul alte sentimente am încercat la Hiroshima, în Parcul Memorial al Păci;i singura clădire rămasă după bombardamentul din 1945 este Domul Bombei Atomice, iar „Flacăra Păcii” nu se va stinge până ce nu va fi distrusă ultima armă nucleară. Doar cei care ajung acolo încearcă fiorul dramei întregii omeniri, ca un stigmat de neșters.

Din nou trecem la altă filă a călătoriei noastre și, de această dată este o pagină luminoasă, prietenoasă ( ca să folosesc cea mai actuală exprimare a senzației de împăcare cu Firea). Ne aflăm în Nara, cea mai veche capitală a Japoniei, care este leagănul civilizației nipone, unde a înflorit Budismul. Templul Todaiji deține cea mai mare statuie din bronz a lui Buddha din întreagă lume, cântărind 550 tone și având o înălțime de 16,2 m.

Cu fiecare zi care trece ne apropiem de încheierea excursiei și ajungem în Takayama, unul dintre puținele orașe care a păstrat vechile obiceiuri și tradiții. Iată-ne apoi în Osaka, unde imaginile se succed cu repeziciune pentru a admira modernul arhitecturii pe verticală; la Osaka te poți deplasa cu trenul de mare viteză pentru a vedea cele două turnuri gemene cu 40 de nivele și platforma Grădinii Plutitoare, de unde se pot admira priveliști panoramice.

De fapt, excursia acesta a însemnat pentru noi o privire în atlasul lumii, o invitație la călătorie pe care o adresez prietenilor.

Doina Zigulescu

„Ayubowani- Bun venit în Sri Lanka!”

Sri Lanka (fostă Ceylon) este o insulă în formă de lacrimă în Oceanul Indian, una dintre țările cu cele mai dorite destinații de safari din lume datorită abundenței sale de parcuri naționale, diversității de specii sălbatice, în care 16 % din fauna și 23 % din flora sa sunt unice pentru țară.Desigur că din acest motiv am ales să mă înscriu la Agenția de voiaj ce propunea un traseu foarte interesant. Așadar, iată-mă trezită cu noaptea în cap (cum se spune pe la noi) și am ajuns la aeroport cu trei ore înainte de decolare, așa cum este regulamentul.

La aterizare ne-a întâmpinat un benner uriaș de bun venit. Suntem în Sri Lanka ! .Incă din prima zi ne-am îndreptat către Parcul Național Minneriya care acoperă o suprafață de 8890 hectare, cu păduri și arbuști mereu verzi, habitat pentru numeroase animale.

Într-un jeep safari ne-am plimbat pe toate aleile parcului și am văzut elefanții sălbatici care se adună pe malul lacurilor să se scalde sau să….socializeze. Glumele de felul acesta ne făceau să uităm de oboseală.

In fosta capitală a Sri Lankei, care în secolele XI- XII se numea Polonnaruwa, este acum un sit inclus în patrimoniul UNESCO, unde am admirat un altar în stânca cu patru statui ale lui Buddha, cele mai bune exemplare ale artei srilankeze de cioplit în piatră.

Intregul grup a fost entuziasmat când am ajuns la Stânca Leului din Sigiriya: localnicii consideră că este a opta minune a lumii. Aici se află vestigiile unei fortărețe și ale unui palat regal, ambele fiind înconjurate de grădini și fresce magnifice.

Fiecare zi ne-a oferit o altă fațetă a culturii seculare pe aceste meleaguri. Am vizitat și Templul peștera din Dambulla, unul dintre cele mai impresionante temple de acest gen din Sri Lanka, fiind alcătuit din 5 peșteri cu peste 2000 de metri de pereți și tavane pictate și în care se găsește cea mai impresionantă statuie a chipului lui Buddha cu o înălțime de 14 metri.

În circuitul nostru turistic ne-am oprit și în localitatea Matale, unde am văzut o grădină de condimente pentru care Sri Lanka este atât de faimoasă, iar următorul popas a fost la Grădina Botanică Peradaniya, aflată pe malul râului Mahaweli, renumită pentru colecția de orhidee, dar și pentru cele 4000 de specii de plante, inclusiv condimente.

Sunt amintiri de neuitat înregistrate de ochii noștri pe când am cules ceai în coșuri speciale de pe o plantație și apoi am vizitat fabrica de ceai . Acolo am și servit cu multă plăcere această licoare. A fost un adevărat deliciu.

A urmat un al doilea safari, desfășurat în Parcul Național Yala, al doilea ca mărime și cel mai vizitat din insulă, care găzduiește numeroase specii de animale sălbatice (elefanți, mistreți, bivoli, leoparzi, urși, căprioare și crocodili).

Pe bună dreptate, meritam o surpriză plăcută la încheierea călătoriei .Ne-am relaxat ultimile trei zile în stațiunea Sun&Fun la Oceanul Indian, sub soarele cald și cu plaje aurii din Beruwala. Am trimis către casă fotografiile făcute cu entuziasmul iubitorilor de drumeții, ca o invitație să nu rateze vizitarea acestor locuri exotice.

Doina Zigulescu

Liban – cea mai mică țară din Orientul Mijlociu-

De curând am avut șansa să plec într-o excursie în Liban, țara pădurilor de cedru, cu o istorie îndelungată presărată cu multe episoade de cucerire și luptă pentru independență, cu un popor care și-a păstrat identitatea proprie și care își iubește țara situată la intersecția Drumului Mătăsii cu Bazinul Mediteranian.

Libanul este locul de unde în urmă cu peste trei mii de ani, a început aventura maritimă feniciană, unde s-a născut alfabetul, cu drumuri bătute de caravanele neguțătorilor, este țara unde la tot pasul întâlnești ruine de temple feniciene, băi romane, palate, biserici și mânăstiri ce au rezistat vicisitudinilor vremurilor și bombardamentelor, ruine antice care încă își etalează frumusețea povestind istorii nescrise.

Capitala țării Beirutul cunoscut ca Poarta Orientului, a avut întotdeauna statutul de singurul oraș cosmopolit din țară. Distrus și reconstruit de șapte ori, acesta a deținut titlul de „oraș care refuză să dispară”.

Grupul nostru a vizitat și orașul Baalbeck, cunoscut ca Orașul Soarelui, amplasat în Valea Bekaa; este unul dintre cele mai misterioase ruine ale Imperiului Roman, un ansamblu de temple monumentale construite între anii 50-150 d Hr. închinat lui Jupiter, Venus și Bacchus, situat pe vârful a trei mii de blocuri de piatră.

Ne-a impresionat în mod deosebit orașul Anjar inclus în Patrimoniul Mondial Unesco (ca și Baalbek), cu o populație majoritară armeană; se spune că pe vremuri a fost un oraș înfloritor și un important centru economic al regiunii.

În ziua următoare ghidul ne-a condus în munții Chouf , unde am vizitat Castelul Moussa plin de scene și statui animate care ilustrează cultura libaneză, cu o bogată colecție de arme orientale și arabe de peste 4000 de ani vechime. A urmat ansamblul de două peșteri separate, dar interconectate, un labirint de stalactite și stalagmite care se întind pe 9 km, și grotele Jeita- o bijuterie arhitecturală subterană naturală-.

Pe toți ne-a surprins în ziua următoare aspectul inedit al peisajului: situat la o altitudine de 550 m deasupra nivelului mării tronează impresionanta statuie a Fecioarei Maria de 8,5 m înălțime în orașul Harissa. Alături de această statuie uriașă este o bazilică modernă construită sub forma unei bărci feniciene răsturnate.

Rămâne de neuitat orașul Byblos,-cetate locuită neîntrerupt în ultimii 7000 ani și locul apariției primului alfabet din lume, unul dintre cele mai vechi orașe feniciene, cu numeroase vestigii a mai multor civilizații care s-au succedat pe teritoriul său.

Trebuie neapărat să punctez toate obiectivele vizitate, fiecare cu un profil propriu, impresionant prin unicitate: Tyre, orașul fondatorilor Cartaginei, unde în prezent există importante vestigii arheologice din epoca romană și cele mai frumoase plaje libaneze. A urmat Sidon, unul dintre cele mai puternice oraș-stat feniciene, adăpost pentru Cavalerii cruciați și cunoscut pentru producția de sticlă feniciană purpurie. Am făcut multe fotografii în rezervația Cedras Pădurea de cedrii a Domnului – care reprezintă astăzi unul dintre cele mai cunoscute și prețuite monumente ale naturii de pe Terra, unde există 2 cedrii în vârstă de 3000 ani si 10 cedrii în vârstă de 1000 ani.

Într-o dimineață senină (ca toate celelalte ) am ajuns în orașul Bsharri situat la o altitudine de 1450 m. Acolo s-a născut poetul, pictorul și sculptorul Khalil Gibran, autorul celebrei cărți Profetul, cel mai bun vândut autor după Shakespeare și Lau Tzu. In prezent aici este amenajat un muzeu dedicat acestuia.

A urmat Tripoli-cel mai mare oraș din nordul Libanului- fondat de confederația a trei orașe feniciene: Sidon, Tyr și Insula palmierilor sau Insula iepurilor, care adăpostește rezervația națională pentru broaștele țestoase verzi, păsări rare și iepuri.

La rândul său, orașul Batroun este un infloritor port din vremea fenicienilor. Acolo am admirat Zidul Fenician, fost zid de apărare împotriva furiilor mării și mai ales a năvălitorilor, Catedrala Sf. Ștefan, rămășițele teatrului Roman și un stadion sculptat în stânc

Ultima zi din circuit a fost o incursiune spirituală pe urmele credincioșilor maroniți, care reprezintă ramura creștină a țării, totalizând o treime din populația Libanului și anume:Biserica Mântuitorului ridicată de cruciați în sec.XII aflată în localitatea Koubba, iar în Kfifon am admirat biserica Sfântul Ciprian și Sfânta Justina ridicată pe situl unei construcții care datează din timpul împăratului Hadrian și unde se găsesc îngropate rămășițele pământești ale Sfântului Nimatullah Kasab cunoscut și sub numele de Al Hardini pentru studiile sale lingvistice, și canonizat în anul 2004. Intr-o zonă renumită pentru bogăția pădurilor sale se găsește Mânăstirea Măr Yousse Al Dahr din Jebta, unde este îngropată o altă personalitate religioasă a bisericii maronite, Sfânta Rafqa , canonizată în anul 2001 de către Papa Ioan Paul al II-lea, iar mormântul său a devenit unul dintre cele mai importante locuri de pelerinaj din țară.

Libanul are încă multe atracții de oferit, și de aceea îi spun LA REVEDERE.

Crina Decusară Bocșan

Despre Iulia Hasdeu astăzi

Motto: Nu e păcat / Ca să se lepede/

Clipa cea repede/ ce ni s-a dat? (M. Eminescu)

În vremuri de restriște cea mai mare primejdie este balonul imaginar al fiecăruia dintre noi, în care se rostogolește laolaltă cu neîncrederea, temerea, frica. Limba română este atât de bogată, de colorată, atât de sugestivă, de imaginativă și chiar primitoare încât s-ar putea găsi încă multe note semantice care să redea mai mult sau mai puțin fidel starea de cumpănă în care ne aflăm.

În rostogolirea asta fără reazăm deschid volumul de Destăinuiri al Iuliei Hasdeu (editura Asociației Iulia Hasdeu). Este mai modest decât Oeuvres posthumes editat în urmă cu peste 130 de ani ( Hachette Paris- Socec Bucarest), dar îl aleg pentru simplu motiv că include traducerea unor poezii și cugetări ale Iuliei, anume a celor cenzurate în ediția Versuri, proză, corespondență[( editura Minerva, 1976). Se descifrează chiar din cuvintele părintelui Galeriu leacul destinat nostalgiilor și frustărilor: împăcarea cu o situație obiectivă, neprevăzută, neașteptată, surprinzătoare (bogăția limbii române sugerează senzațiile încercate în ultimii ani):”Simți înțelegerea-i (a Iuliei) depășind vârsta, spre acea stare caracteristică spiritelor creatoare, care păstrând o inimă de copil își agonisese minte de bătrân”. Este lecția de rezistență prin evoluție spirituală dată de copila supradotată și tânăra genială care a închis cartea vieții sale la vârsta de 19 ani neîmpliniți. Ce a clădit-o pe ea spre a fi superioară celor din epocă ? Moștenirea genetică, ca fiică a marelui enciclopedist Bogdan Petriceicu Hașdeu, nepoată și strănepoată într-o dinastie de cărturari ? Educația într-un mediu propice, instruirea în orașul luminilor ? Sensibilitate nativă dusă până la premoniții ?

Iulia Hasdeu s-a născut în București și în același „Micul Paris” s-a desprins din existența pământească. Aproape jumătate din viață și-a petrecut-o în România, iar de la 11 ani și-a continuat studiile în Franța, mereu cu dispensă de vârstă, chiar și când s-a înscris la doctorat la Sorbona. A fost fericită ? A fost nefericită ? De fiecare dată a căutat și a găsit latura frumoasă, plăcută, încurajatoare, dătătoare de speranță. Fericită că i se recunoșteau meritele, talentul, sârguința – cu care părinți se mândreau. Nefericită ? Niciodată nu a mărturisit, dar suferea că părinții erau despărțiți prin sute de kilometri, că dintre prietenele ei mai mari ca vârstă niciuna nu putea ține pasul cu ea, că în România îi era dor de Paris,iar în Franța tânjea după meleagurile din Carpați; însă mai presus de orice temere a fost durerea că nu va mai avea timp să dea din preaplinul talentului și erudiției sale. A vrut să dea, să se bucure de victoria vieții, nu să lase în urma ei. În scrieri Iulia și-a găsit nu un refugiu, ci o realizare, și-a înțeles menirea. Sau, poate și-a ales menirea. Ori – ca un joc de cuvinte – se poate spune că Soarta a ales-o spre a o recompensa. Înțelegând mesajul bolii, Iulia Hasdeu a ales să nu-l împărtășească decât scrisului și să folosească răstimpul acordat pe Pământ spre a destăinui frumusețea gândului. Boala de plămâni ce nu-i îngăduia să respire (la propriu) a fost pentru ea opreliștea de a transmite inspirația. Mărturie stau sutele de versuri, scenetele în limba franceză și în limba română, povestirile și romanele pentru copii și însemnările din jurnalul literar în care adolescenta își prefigura un viitor de succes. Mii de file acoperite cu scris citeț ori dezordonat aveau înșiruite variante ale poeziilor dovedind dorința de perfecțiune, zeci de titluri de piese în trei și patru acte, cronici teatrale, denumirea tablourilor pregătite pentru Salonul artelor, traducerile din folclorul nostru, compozițiile muzicale interpretate în saloanele pariziene. Aceasta este adevăratul chip al Iuliei Hasdeu, care – din modestie – a dorit să fie cunoscută cu pseudonimul Camille Armand pe volumele de poezie și proză pregătite pentru tipar încă din perioada studenției.

La vârsta de numai 8 ani, printre temele școlare, micuța Lili (cum era alintată în familie) nota în lungile după-amieze de refacere după pojarul repetat:” Natura este un fel de mamă ciudată: deși a dat viață copiilor ei și le-a dăruit tot ce aveau nevoie, ea își uită sentimentele materne și își distruge opera creată. În poezii ca Sfârșit de toamnă (Fin d’ ete) transpiră ideea sfârșitului implacabil, însă este contracarată de gândurile în timpul unei plimbări pe alei cu frunze galbene așternute liniștitor:„Calde zâmbete de soare luminau cerul senin” pe când :”Rătăceam în voia sorții, -nvăluită-n negru chin/ și cu inima-ncleștată de-a neliniștii povară”, spre a spera că:”Se vor ivi din nou, și totul iar va înflori/ Ascultând de pasul verii care va purta cunună.” Lecția dată de Mama-Natură este descifrată de Iulia Hasdeu în poezia Visare (Reverie): ” Fire, ce, senină-n veci, cu fruntea risipind lumini ești împăcată și demnă”. Așa și-a dorit să fie: împăcată și demnă, nu compătimită . Pe măsură ce suferința fizică devenea tot mai greu de suportat Iulia Hasdeu cauta sprijin în frumusețile imediate, căci::”Tot ce-i frumos oriunde și oricând un om iubește “(Petrarca, Laurei). Tocmai datorită faptului că tânăra a ascuns celor din jur suferința, trăirile ei au fost mai intense, după cum mărturisește:” Căci Domnul sfânt ce-mbracă-n taine trandafirii/ A înălțat în mine altarele iubirii.” În căutarea echilibrului de care avea nevoie în ceas de cumpănă Iulia Hasdeu este sigură că:”O zi de-apune, iese-o stea/ Lumina care nu se stinge” (Însingurare / Solitude). Versurile sprințare din Văr și Vară /Cousin et cousine, Primăvara și toamna / Printemps et automne), Fluturele/ Papillon , Serenadă/ Serenade Foaie verde de stejar / Feuilleverte de chene , Prizoniera româncă/ / Prisonniere roumaine, ca și Dangătul/ Le grelot, Cântec dac/ Chanson dace poartă și ele amprenta gândirii pozitive a Iuliei Hasdeu. Aflată în etapa în care încă nu se desprinsese de influența modelelor romantice, tânăra raportează de fiecare dată tema generală la propria-i trăire în însingurarea-i ce și-o destăinuiește:” În fiecare lucru un farmec poate fi/ Aflându-l omul știe să fie mulțumit”. Oare nu în ecoul gândurilor Iuliei Hasdeu se află echilibrul de care avem nevoie în balonul imaginar rostogolit de evenimente sociale ?! Eliberându-se din”chingile” rimei și ritmului impuse de rigorile vesificării, în Cugetări în franceză și în română Iulia Hasdeu dă „sentințe” viabile și astăzi, prin care devine contemporana generațiilor actuale:”Pictorii văd mai bine decât ceilalți oameni, dar ei au greaua misiune de a transmite ceea ce văd acelora care au percepția limitată. Aceeași datorie o au filozofii și poeții.” În vremuri de restriște cuvintele descifrate devin speranță. Aceasta este destinația lor.

Crina Decusară

Să ne refugiem în Primăvară

În vremuri de restriște puterea gândului este atotstăpânitoare„„. Ea se numește panică și oricât încercăm să ne refuzăm această stare nu putem face față, nu putem protesta căci intervine așa-zisul spirit de turmă.

Refugiul este într-un spațiu unde energia pozitivă domină. Ea nu copleșește, ci cu cât este mai multă lume în spațiul respectiv, cu atât mai mult înflorește, își întinde brațele o caracatiță sau voalurile meduzei. Singur în fața televizorului agresivitatea pandemiei de zvonuri atacă neiertător. Să ne refugiem în primăvară.

Dar unde este primăvara? În pânza de păianjen nevăzută ce iradiază siguranță, seninătate, și mai cu seamă -luminozitate. Este acea luminozitate percepută de simțurile noastre ca o pelerină proteguitoare când invocăm Divinitatea. Aflăm suflarea ce îndepărtează invidia, falsa mărturie, înșelătoria, îndoiala, teama, mânia, topește disperarea.

Ovidiu Țuțuianu

Scrisul – un destin împlinit

Deși sunt născut în timpul războiului, am avut parte de o familie unită, cu posibilități materiale medii, părinții făcând totuși sacrificii pentru ca atât eu, cât și sora mea, Cătălina (cu 5 ani mai mică) să creștem sănătoși și să avem o educație care să ne asigure un viitor cu stabilitate morală și materială.

Copilăria s-a derulat în orașul Pucioasa, o mică localitate balneoclimaterică, situată pe cursul superior al râului Ialomița la cca 106 km de București. În anii 1950′, Pucioasa era sediul raionului cu același nume, în cadrul regiunii Ploiești. Încă înainte de a începe școala, ambii părinți mi-au stimulat interesul lecturii iar în primele patru clase am avut învățătoare „sufletiste” pentru care cititul și scrisul erau cerințe primordiale. Captivat de poveștile spuse de mama, de cărțile cu poze pe care mi le cumpăra tata și apoi de îndrumările învățătoarelor și profesorilor am devenit curând unul dintre cititorii „fruntași” ai modestei biblioteci „raionale”.

Prin 1953, fiind elev în clasa V-a B la „Școala de 10 ani” din orașul Pucioasa, într-o zi senină de primăvară, profesorul nostru de geografie Petre Onicescu (poreclit de elevi „Tuciul”, pentru că avea un ten foarte închis la culoare) intră în clasă, împreună cu un domn venerabil, ușor gârbovit de povara vârstei, pe care îl prezintă simplu: scriitorul Radu Cosmin. Instantaneu, ochii tuturor copiilor s-au îndreptat către bărbatul care prin îmbrăcăminte și înfățișare degaja un aer de civilizație și prestanță. Iar când a început să ne vorbească, mai ales despre frumusețile țării, dar și despre ale altor locuri din străinătate pe care le colindase, ochii săi verzi, inteligenți și pătrunzători, s-au umplut de lumină și căldură, pe care noi, micii săi ascultători le simțeam fizic cum ne pătrund prin toți porii!

Desigur prezența sa în micul oraș era cunoscută mai ales adulților dar puțini știau împrejurările în care scriitorul cu nume sonor în mintea mea (studiam pianul și vioara de câțiva ani) ajunsese să-și petreacă bătrânețile în modesta localitate care avea totuși rangul de reședință de „raion”! Cred că tata (inginer silvic care trecuse de la conducerea Ocolului silvic la cea a Școlii Medii Tehnice Silvice din localitate) cunoștea câte ceva din biografia scriitorului (profesor și inspector școlar de mare valoare dar și scriitor premiat care fusese mutat de la Ploiești cu domiciliu forțat la Pucioasa !?) însă fusese avertizat ca să evite întâlniri și discuții cu persoane pe care „raionul de partid” (Partidul Muncitoresc Român), le avea sub strictă supraveghere. E trist pentru bietul și răbdătorul nostru popor că la acea vreme se afla la cheremul regimului tributar unei doctrine aduse cu forța din afara României iar în zilele noastre suferim aproape la fel ca urmare a unei alte doctrine „moderne” imaginate de minți diabolice similare!

La sfârșitul scurtei expuneri, scriitorul Radu Cosmin (pseudonimul lui Nicolae Tănăsescu/1879-1959) a întrebat clasa: – Cine este cel mai bun elev de la voi? În așteptarea răspunsului a scos dintr-o servietă voluminoasă mai multe cărți din populara colecție ”Biblioteca pentru toți”, pregătind stiloul pentru a scrie un autograf fruntașului clasei.

După ce clasa s-a „exprimat”, m-a chemat la dânsul, la catedră unde stătea alături de profesorul Onicescu și m-a felicitat. Apoi, m-a întrebat: – Ce materii școlare îți plac mai mult și ce meserie o să-ți alegi când vei fi „mare”? I-am răspuns: –Deocamdată îmi plac toate materiile, începând cu matematica și limba română și terminând cu muzica, desenul și sportul. Iar ca meserie, nu voi putea fi niciodată medic dar visez să ajung inginer ca tata sau poate scriitor ca dumneavoastră! Răspunsul meu l-a amuzat și în continuare mi-a oferit mai multe cărți, printre care Nuvele și schițe de I.L.Caragiale (Editura de Stat pentru Literatură și Artă”, București, 1952) în interiorul căreia, cu scrisul său deosebit de ordonat și citeț, a notat următoarele: ”Lui Țuțuianu Ovidiu din clasa V-a B , ales de întreaga lui clasă ca cel mai bun elev-în ora profesorului, distins pedagog, Petre Onicescu. Ca amintire de la Radu Cosmin. 23 Mai 1953, Pucioasa”.

În 1954 m-am mutat cu familia în București și am urmat liceul ”Mihai Viteazul”. Generația mea a fost una de tranziție: durata școlii de 11 ani, eram numai băieți și structura materiilor școlare era generală (nu eram despărțiți în ”real” și ”modern”), dar nu neglijam niciuna! Având la ”limba română” doi profesori de elită (Constantin Marinescu și Coralia Călin) am învățat cu plăcere și am citit cu pasiune ”lectura particulară”. Dânșii mi-au fost mentorii și primele călăuze în domeniul scrisului, debutând în revista liceului ”Mugurul” și primind onoranta misiune de a conduce cenaclul literar al promoției. Deși practicam unele sporturi (volei și tenis de masă) și cântam în orchestra liceului la pian și vioară, citeam cu nesaț literatură de toate genurile cu accent pe ”clasici” români și ”clasici” universali la poezie și respectiv pe teme de istorie și geografie la proză.

La absolvirea liceului am fost în dilemă; profesorul de muzică (Maxim Vasiliu) mă îndemna să dau examen la conservator dar sub influența tatălui și în urma unei vizite la Muzeul Tehnic din Parcul Libertății (fost și actual –Carol I) mă atrăgea ingineria, către care am și optat.

După absolvirea Institutului Politehnic București, Facultatea de Energetică am început activitatea ”în producție” la termocentrala Grozăvești din Capitală (1965). Se împlinea astfel prima parte din destinul vieții elevului din clasa V-a B de la Pucioasa!

Peste patru ani am debutat în literature tehnică cu lucrarea Emisiuni muzicale în schimbul de noapte (revista Protecția muncii nr.9,1969). Ulterior am publicat 10 cărți și numeroase articole în reviste tehnice din țară și străinătate. Cred că se împlinea o altă etapă din destinul copilului respectiv și anume tranziția inginer-scriitor.

Ulterior și mai ales după pensionare se poate spune că destinul s-a împlinit plenar: am debutat în beletristică cu eseul ”Latinitatea limbii române? Argumente și dovezi pro și contra” (revista Gândul anonimului/București, nr.49-50, 2013).

În continuare am început să fecventez cercuri/cenacluri literare din capitală, fiind chiar membru fondator al „Cercului scriitorilor ingineri din AGIR”. Am devenit colaborator la publicații literare din țară și străinătate fiind inclus cu creații în proză, poezie și muzicale în diverse antologii cu participare națională sau internațională.

Până în prezent mi s-au tipărit 12 volume, abordând cu predilecție teme patriotice și umoristice-în versuri și originea poporului și a limbii române-în proză.

Dar pasiunea majoră a fost și rămâne opera eminesciană; am publicat și comunicat la diverse manifestări culturale peste 10 eseuri privind viaţa şi opera lui Mihai Eminescu; cel privind ”Proporţia de aur” în opera eminesciană a fost premiat la al VI-lea Concurs Mondial de Creație, S.U.A, 2018. Impresionat de preocupările ”spiritului enciclopedic”- Mihai Eminescu pentru muzică și de muzicalitate poeziei lui am publicat eseul Mihai Eminescu critic muzical avizat și am compus un lied pe versurile minunatei poezii Stelele-n cer.

București, 22.02.2022

Mihaela Izabela Nicolae

Familia

Să te naști și să privești

Tot ce-n lume ne înconjoară

E un dar ce rar îl primești

Și-o comoară nestemată

Să simți și să poți privi

E un dar ca în povești

Însă o familie în viață

Este tot ce îți dorești

Familia-i un lucru sfânt

Ce în sânu-i te formezi

De nu știi s-o prețuiești

Totul se va spulbera

Mihaela Izabela Nicolae

Copilăria

Parcă ieri de-o șchioapă eram

Și alergam tot prin livezi

Contemplând și adorând

In detaliu tot ce vezi

Unde ești copilărie?

Oare unde ai plecat…

Te-ai ascuns pe undeva

Să te caut eu aș vrea

Am crescut atât de mult

În ochi tot ce văd acum

Sunt regrete și suspine

Doruri și uitări de sine

Mi-aș dori o clipă doar

Să mă întorc iar în trecut

Și să simt acea chemare

Ce cândva avea valoare

Munteanu Crina

Motto:

Tu lac întinzi năframe vii de ape,

Argintul undei pe nomad opal,

Culorile par moi, miresmele pe-aproape

Plutesc înspre cabane peste val.

(Iulia Hașdeu – Pe malul lacului Geneva)

S-a închis pământul de culoare

S-a închis pământul de culoare,

Călător prin lume mă văzui,

Aripile toamnei trecătoare

Se aștern pe margini de gutui.

Drumul bate-n frunze promoroacă

Și se-ntinde ca un șevalet,

Timpul parcă vrea să ne întreacă

În apusul încă violet.

Munteanu Crina

Zornăie pământul de-așteptare

Zornăie pământul de-așteptare

Și se face aur printre fagi,

Dorul se-adâncește ca o mare

Inimilor noastre mult prea dragi.

Chipuri se răstoarnă peste ape,

În privire capătă contur

Și din suflet vor să se adape

Cu-nsorirea florilor de mur.

Olivia Ioana Voicu

Ceasul anului

Motto,,Natura este un fel de mamă ciudată: deși le-a dat viață copiilor ei și le-a dăruit toate cele trebuitoare, ea își uită sentimentele materne și își distruge opera creată, pentru ca din resturile rămase să făurească o alta (Iulia Hasdeu)

De la început a răsărit viața

Din primăvară, ani și ani,

În martie începe lupta,

Și este dusă până-n mai.

Din mai se răspândește,

Pentru următoarele trei luni,

Minunata vară

Cu ale ei minuni.

Toamna, anotimpul frunzei,

De puțini e înțeleasă,

Regină a compasiunii

Și-a anului împărăteasă.

După toate acestea, însă,

Ca o umbră a tăcerii,

Se așterne ca o zână,

Mândra, Crăiasă a zăpezii!

Olivia Ioana Voicu

Friendship

Friendship is like a bird,

It’s floating in the air

But, when you grow up

No one seems to care.

Friendship is just a treasure,

Only few people really have it.

And it offers only pleasure

When it brings people around.

You learn from the beginning

What friendship means,

But only at the end

You realize exactly what it is.

Chira-Andreea Crăciun

Țara mea

Sub ochi albaștri de azuri

Se-ntinde-o rază înverzită;

Câmpiile să ți le-aduni

În palma aspră, de răchită.

Și-apoi cu trupul să te lepezi

Pe bolta vie de cristal,

Te pierzi în valurile repezi,

Rostești un nume în zadar.

Șerpuitoarele-amintiri

Se pierd în licărul din vale,

Se-nalță printre visători,

Se-aștern pe dealuri, tot agale.

Crâmpeie tot răsar în zare,

Învăluite în mătase;

Cordon legat strâns iese-n cale;

Războiul urlă, țara coase.

Cosit-a ea și munții falnici,

Soldați răniți de timp și spaimă,

Soldați statornici, în oaste paznici

Cu glas de tulnice-o veghează.

Și lacuri, râuri, iazuri-apă!

Din lacrimile-i izvorâte,

Alină suferința, mamă,

Sufletelor în luptă zdrobite!

Și iar te-ntinzi râzând în codru

Și trupu-ți pare istovit,

Etern trofeu desprins din rodul

Unui artist, din lut cioplit.

Asculți cum coruri se preling

Divin răsună fluierașul,

Privighetoarea suferind

S-a însurat aievea ciobănașul.

Ce glas pătrunzător grăia

În liniștea pădurii amorțite,

Adormi în pace, țara mea,

Minune desprinsă dintr-o telurică rugăminte.

Închide-ți ochii pribegiți

De soarta noastră chinuită;

Închină-ți slovele celor iubiți

Și iartă-ne mândria otrăvită.

În vis, o țară! nu uita

Și iartă-ne deșertăciunea,

Iubi-te-am toți în inima

Ce ție-ntreagă ți-o vom da.

Căci trupu-ți cald și doritor

Îl părăsim fără răgaz,

Înjunghiem al tău plâns rugător

Și norii-s negri, de necaz.

Fecioară blândă, chip drăgăstos

Nu mă lăsa să plec, să zbor,

Aș vrea să stau, chip luminos

În sânu-ți plin cu flori de dor.

Aș vrea pe genele s-adorm

În casa veșnică de paie,

Să mă prefac, aici să mor

În scump alai de lăcrămioare.

O, țară! Ce mult mi-e dor

De chipul tău, de trupu-ți verde;

Cum vocea-ți strigă: ,,-Ajutor!”

Ne poți ierta, ne poți surâde?

Dar tu, făptură, pe răzoare

Dansezi în noapte de durere,

Și tot mă chemi, măstrigi cu-ardoare,

Te-arunci cu brațele-n cădere.

Răni-te-am toți, cu foc și ură,

Cu nepăsare și săgeți,

Privi-te-am sângerând, îndură!

Țara mea dragă, tot ne ierți?

Să văd cum înflorești etern

Aș da orice, țară iubită;

Pe-obraji pictându-ți giuvaier

Un râs iar viu, țară vrăjită.

O, lacrimi moarte, lacrimi vii,

Mi-e dor de țara dodoloață,

De casa mea, de vii, copii,

De inima-ți cea nestemată.

Alină-ți suferința, țară;

Pământ ceresc, cer pământesc.

Alină-mi dorul, dragă mamă;

De țara mea, colț părintesc…

Maria Socol

Delfinul roz

Motto – „ Copilul este asemenea plantei heliotrope: are nevoie de soare,

de mângâiere și dragoste „ ( Iulia Hașdeu)

Oceanul părea o nesfârșită cuvertură de mătase albastră ce strălucea amețitor sub lumina soarelui arzător.Un iaht elegant plutea lin pe oceanul liniștit.

O fetiță de vreo 7-8 ani,însoțită de părinții săi, privea curioasă și amuzată meduzele și peștii multicolori, care pluteau spre suprafața apei.

La un moment dat, își făcu apariția un splendid delfin roz atras de cântecele fetiței,dar și de bucațelele de pâine pe care micuța i le arunca cu generozitate.

-Nu te apleca prea mult, scumpa mea,o avertiză mama.

-Fii liniștită, mămico!-i-a răspuns fetița încântată de spectacolul oferit de ocean.

Micuța avea părul lung și blond,iar ochii albaștri-verzui păreau două picături din ocean. Mama se pregătea să-și invite fetița și soțul la cină,când,o zdruncinătură puternică răsturnă masa cu tot ce era pe ea.

Ce se întâmplase? Vasul intrase într-un recif de corali pietrificați.

Părinții s-au năpustit spre fetița care alunecase peste bordul iahtului și se ținea cu mânuțele de o frânghie.|De speriată ce era, nu scotea niciun cuvânt în timp ce părinții ei o strigau disperați. Nici nu apucaseră să o prindă pe copilă, când, o altă zdruncinătură și mai puternică, rupse vasul exact în două.

Fetița zbură în apă ca o stea căzătoare, iar părinții săi alunecară pe partea cealaltă a iahtului. Acesta se înțepenise cu cele două părți frânte în reciful de corali.

Toți cei trei membri ai familiei știau să înoate foarte bine ,dar în apele nesfârșite ale oceanului nu puteau supraviețui prea mult timp.

În cădere, mama se lovise la un braț și sângele care îi curgea atrase deja un rechin-ciocan,care încerca să se strecoare printre coralii pietrificați.

Părinții erau înnebuniți căci nu-și găseau fetița , deși tatăl se scufundase de mai multe ori la adâncimi foarte mari.

Deodată, apăru superbul delfin roz, ținând pe spate fetița ce scotea aceleași sunete vesele ca și el.

Delfinul se apropie de femeia rănită, îi atinse de câteva ori brațul cu botul său fin și imediat sângerarea se opri.

În același timp, rechinul-ciocan se blocă între corali.

Copila le strigă veselă părinților.

–Țineți-vă de dorsala spritului mării!

Ca la o comandă ,femeia și bărbatul se prinseră de frumosul delfin, iar acesta înotă cu forță și grație spre prima insuliță care îi ieși în cale. Aceasta era plină de bananieri, cocotieri, smochini și portocali.

În timp ce naufragiații își potoleau foamea, delfinul roz a înotat departe în larg căutând un vapor.

Când l-a găsit, a reușit prin semnale sonore să atragă echipajul navei spre insulița pe care se afla fetița împreună cu părinții ei.

După ce s-au îmbarcat, splendidul delfin roz i-a condus zile întregi cântând împreună cu fetița, până au ajuns în portul de acasă.

P.S. Când am fost prima dată la mare, mama mi-a cumpărat un delfin roz din pluș.

Țin minte că am fost mai fascinată de acel delfinaș decât de măreția și splendoarea mării. Chiar din clipa în care l-am îmbrățișat am început să-mi imaginez tot felul de povești despre delfini.

Antonia Socol

Bătrânica şi păsărelele

Motto – “ Fiecare om are în el darul de a iubi „ ( Iulia Hașdeu )

A fost odată o bătrânică înţeleaptă şi foarte credincioasă care locuia singură într-o mică cabană din Munţii Apuseni .

Într-o poiană veşnic însorită era o bisericuţă din lemn .

În fiecare duminică şi în zilele de sărbători, bătrânica mergea la biserică unde se spovedea, se împărtăşea şi mulţumea Preabunului Dumnezeu că încă mai era pe picioare. Aşa se obşnuise de mică .

Nu avea familie , dar avea zilnic oaspeţi deoarece fiind foarte înţeleaptă ştia să dea câte un sfat bun oricui i-l cerea .

Vedea parcă în sufletul şi în inima omului şi înţelegea ce necazuri are.

De aceea , înainte de a se lumina de ziuă, venea înţeleapta bufniţă care îi povestea întâmplările din timpul nopţii, petrecute în pădure .

În acelaşi timp, privighetoarea , soprana pădurii , îi mângâia sufletul cu ariile ei minunate .

Ciocârlia gingaşă, înainte de a se înălţa spre iubitul ei soare, se rotea pe deasupra casei bătrânicii, urându-i o zi senină plină de bucurii.

Codobatura de munte sărea sprintenă din piatră-n piatră şi povestea ce mai fac peştii din pârâurile repezi de munte .

Piţigoiul viu colorat şi drăgălaş îi povestea despre livezile pe care le curăţase de mulţimea dăunătorilor .

Bineînţeles că şi ciocănitoarea-,,doctorul pădurii,, îi ciocănea în uşă amintindu-i despre jalea pădurii după copacii tăiaţi .

Frumosul porumbel sălbatic gulerat încânta pe toţi cu acrobaţiile pe care le făcea pe ramurile copacilor .

Bătrânica vorbea cu fiecare în limba lui şi le mulţumea pentru veştile primite.

De fiecare dată le oferea bucăţele de prescură şi apă sfinţită .

În ziua în care Preabunul Dumnezeu a hotărât să o duca pe bărânică în împărăţia cerească , nu doar oamenii şi-au luat rămas bun , dar şi păsărelele.

Ele însă au venit mereu la căsuţa bătrânicii ca şi când ar fi continuat să stea de vorbă cu ea .

Probabil, chiar dacă trupul ei le-a părăsit , sufletul i-a rămas alături de dragile ei păsărele .

P.S. Locuiesc de mică în mediul rural, și poate de aceea m-a fascinat mereu glasul animalelor, în special al păsărilor. Împreună cu străbunica mea – pe vremea când trăia – încercam să deslușim graiul animalelor și să le imităm. Străbunica reușea să ciripească asemeni unor păsărele și deseori ele îi răspundeau.

Denis-Alexandru Gușă

Prețuirea dărniciei Naturii

“Îţi iubeşti mai mult patria, când ai trăit departe de ea

un timp şi când ai ascultat ce spun şi cum o judecă

străinii.”- Iulia Hașdeu

Iulia Hașdeu a oferit acest citat în cunoștiință de cauză deoarece fata este una dintre tinerele care și-au petrecut o bună parte din viață în afara granițelor patriei materne, departe de familie și de cei dragi. Se spune că abia după ce pierzi un lucru, îți dai seama cât de mult conta pentru tine. Acest fapt se dorește a fi valorificat și de Iulia prin acest citat, ea, îndemnându-ne să prețuim ce avem cât timp putem, pentru că nimic nu este etern și la un moment dat își va găsi sfârșitul. O mare parte din succesul pe care l-a avut la Paris, locul unde aceasta a studiat și a scris o bună parte din opera sa, a fost oferit și de pachetul cultural cu care fata a fost înzestrată până la plecarea din România deoarece, Iulia, venea cu ceva nou pentru cultura franțuzească, o doză de autenticitate și de exotism cu care francezii nu erau obisnuiți, astfel poporul francez a avut numai cuvinte de laudă la adresa națiunii române, pe care tânăra o reprezenta cu succes. Iubirea față de țara mamă a fost insuflată Iuliei și de tatăl acesteia, Bogdan Petriceicu Hașdeu, un mare savant al secolului al XIX-lea care și-a manifestat partiotismul prin scrieri despre istoria românilor și etimologia limbii române. Exemplele de urmat din familia Iuliei ar putea fi enumerate la nesfârșit, însă dacă ar trebui să alegem un singur model, acela ar fi cu siguranță nașul fetei, Ion I.C. Brătianu a cărui iubire pentru patrie era nemaginită. În opinia mea, citatul oferit acum mai bine de 100 de ani este unul încă de actualitate, arătând că sentimentele sunt un capitol unde omenirea nu a realizat înca un salt evoluțional remarcabil în ultimele două secole.

O aprofundare a citatuilui ar putea dezvălui modul de funcționare al creierului uman, care conștientizează importanța unui lucru abia dupa pierderea acestuia. Mulți pshihologi au avut discuții ample asupra acestui fenomen majoritatea specialiștilor, găsind motivul principal pentru care mulți oameni se înfruntă cu acestă problemă în egocentrism. Să ne imaginam o lume în care întreaga clasă muncitoare și-ar opri activitatea, iar mai apoi să ne gândim la repercursiunile pe care le-ar avea asupra noastră. Spre exemplu să ne închipuim ce-ar fi dacă toți contabilii ar refuza de mâine să mai acționeze în domeniul contabilității. După acest exemplu conștientizăm cât de important este un lucru care în prima cernere de informații nu valorează mai nimic și de care ar părea că ne-am putea lipsi cu facilitate. Acest caz este aplicabil și în dezbaterea referitoare la țară, totuși cu câteva micii devieri datorate legăturii pe care un om o are cu patria mamă. Cei dezlipiți de patrie sunt încercați mai devreme sau mai târziu de sentimentul de dor de casă, datorat în primul rând, observării diferențelor dintre cele două meleaguri, prin diferențierea oamenilor, cei care definesc o țară, contrar definiției puse la dispoziție de wikipedia, conform căreia o țară este caracterizată de istorie, folclor, bogății terane și subterane.

Reprezentanții români ai secolului al XIX-lea în afara granițelor au fost printre primii conaționali care au oferit străinilor primele impresii despre țara noastră, iar din citatul Iuliei poziția francezilor față de România este definită prin admirație pentru plaiurile noastre mioritice. Această poziție a străinilor vizavi de tot ce înseamna România a fost insuflată de valorile românești precum Vasile Alecsandri sau Constatin Brâncuși care au avut rolul de ambasadori culturali la Paris, locul unde și-a petrecut o bună parte din viață Iulia Hașdeu. Motivul pentru care România contemporană și-a pierdut din laudele și laurii pe care le aduna acum mai bine de două secole de la întreaga Europă nu este unul exact, totuși la o simplă analiză s-ar putea găsi vinovată lipsa de noi oameni de cultură, dornici de a ne reprezenta peste hotare.

Patria a fost un subiect abordat de Iulia Hașdeu prin făgașul operelor sale lirice. Tema îndepărtării de casă apare în poezia ”Patria” scrisă de tânăra Iulia, astfel acestă destituire de patrie a măcinat-o intens pe jună. Poezia scrisă de Iulia, dedicată țării materne, este formtă din cinci catrene care folosesc un algoritm astfel încât, în fiecare strofă primele două versuri au un caracter negativ, iar ultimele două versuri conțin o notă pozitivă. În poezie este prezentată tema patriei, apărând motive literare ca de pildă, motivul mângâierii sau motivul cusurului. Cu toate că poezia este una patriotă, versurile acesteia nu creează impresia de patriotard, chiar dacă uneori se hiperbolizează anumite noțiuni.

“Îţi iubeşti mai mult patria, când ai trăit departe de ea un timp şi când ai ascultat ce spun şi cum o judecă străinii” sintetizează trăirile multor oameni în atât de puține cuvinte, dând spreranță celor care se simt singuri și pierduți într-o mulțime de netăinuiți ai căror chipuri nu s-au văzut, nădejdea pornind de la o astfel de poveste similară cu cea a Iuliei, care a fost urmată de multe ori, dar a cărui acumulare de sentimente a rămas neschimbată. Inima, adăpostește iubire permanentă față de patrie, iubire pe care tot omul o resimte la un anumit prilej în viață. Regretul, prezent aproape mereu în sufletele ființelor umane, apare după ce conștientizezi valoarea unui lucru de care ai fost mereu atât de aproape, însă niciodată nu l-ai apreciat. Astfel Iulia Hașdeu a avut un mesaj foarte important pentru noi toți, un mesaj prin care tânăra genială a vrut să ne atenționeze să nu cumva să nu iubim și să nu apreciem ceea ce este atât de important pentru noi toți, țara de baștină.

Adriana Ivan

Je n’ose

„În zilele noastre onoarea unei femei nu

constă în puritatea vieţii ei morale, ci în arta de a

nu se compromite şi de a şti să salveze aparenţele.”

– Iulia Hașdeu

Je veux te dire une chose

Si tu pouvais m’écouter

Tu m’écoutes… mais toutefois

Je n’ai pas la pouvoir d’oser

T’es trop bonne, trop gentille

Mais sans ma volonté

Je tremble devant toi

Comme un oiseau tremble sur le branche.

J’ai bien de choses à dire

Mais je ne peux pas…j’ai peur

Car je vois un sourir

Et ton sourir est moqueur

Ta bouche est comme une rose

Tu vas te railler de moi

Je n’ose pas lever les yeux

Je n’ose pas devant toi.

Ton port est de reine

Ton regard est imposant

Tu comprends sans peine

Je t’admire tant.

Je te voudrais souveraine

Et je serais ton roi

Pour toi je mourrais.

Je suis bête, c’est possible

Pourtant je sais bien aimer

Mon cœur n’est pas insensible

Mais je ne peux pas m’exprimer.

Oh! Si je savais te dire

L’amour que je sens pour toi

Non, tu ne voudrais plus rire

Et tu n’aimerais que moi.

Bianca Cristina Constantin

Frumusețea locurilor natale și prețuirea dărniciei Naturii

Oh….natura! Natura mi-e o veche tovarășă, o veche stăpână a sufletului meu de copil, o veche vecină a casei bătrânești în care o parte din ale mele amintiri locuiesc.

La fiecare răsărit văratic, când ai mei îngeri gospodăreau, în regatul de frunze din apropiere se auzeau șoapte: florile chicoteau, frunzele copacilor vibrau la cântecele păsărelelor vioaie; iar protagonistul, pe a sa scenă cerească, zâmbea naturii.

În acele împrejurări natale, totul mi se părea ca rupt din basm: poveștile mele fantasmagorice prindeau viață în acele locuri splendide. În ciuda vârstei, sub privirea mea de mic copil un tablou de natură palpita de trăiri profund omenești: izvorul îmi murmura ale sale taine, în timp ce eu aplecam urechea-mi fragedă cu încântare, măreața întindere albastră, înalta scenă cerească îi plângea amarul la amurg, vărsând blajine lacrimi pe obrazul de sticlă al casei mele, micile înaripate necuvântătoare mi se confesau de fiecare dată când razele de soare, steaguri lungi, își aplecau docil capul în fața victorioasei luni.

În momentul în care vara se pregătea să plece pe tărâmuri îndepărtate, planuiam o expediție pe ulița satului.

Preferam liniștea; aceasta îmi oferea o stare de plin sufletesc aparte. De acolo, puteam fi un spectator al „Teatrului Luminii”; scriptul spectacolului din ultimul amurg văratic se imprima pe zidurile sufletului meu, astfel că în amurgul vieții mele, îmi voi recita rolul cum se cuvine, așa cum soarele îi declara soarta de învins pe treizeci și unu august.

Pe acele tărâmuri venirea toamnei era amânată de frumusețea și armonia naturală; frunzele și florile mele scăldate într-o simfonie de culoare și lumină nu voiau să fie mușcate de nechibzuita cucoană cu straie portocalii.

Miros de vegetal proaspăt invada grădina copilăriei mele; grădina în care eu, un inofensiv trandafir, creșteam și-mi încolțeam spinii de fiecare dată când suferința îmi valsa pe petalele de catifea. Fiecare lacrimă a cerului și fiecare dimineață în care astrul meu era acoperit de o mantie pufoasă îmi întristau locurile natale, și, odată cu ea, îmi stingeau speranțele pentru mult dorita fericire.

Nu vedeam în această poveste nicio urmă de entuziasm, doar tristețe și nostalgie pentru draga mea tovarășă, unică prin exuberanța și plenitudinea sa.

Soarele a început să o viziteze tot mai rar, iar norii mâhniți doreau să îi verse posomorârea; păsărelele zglobii plecaseră deja în țările calde alături de cântecul lor suav, florile înghețaseră în acest tablou din care toamna a smuls pe nesimțite culoarea bucuriei.

Observând toate acestea prin umilii mei globi de cristal, au început să-mi curgă lacrimi pe chipul de lut. Nu era corect; de altfel, nimic în astă viață nu era destinat corectitudinii: frumoasa, deosebita Natură se lăsa furată de bucurie sub capriciul vremii lacome; iar eu, un suflet mic, efemer, stăteam la adăpost, lângă șemineul în care trosneau ramuri de copaci.

Copacii mei!…suspină și își topesc lacrimile gălăgios aici, lângă mine. Sufereau pentru a-mi oferi mie confort…iar eu…eu le privesc familiile amuțite de un vânt neiertător!

Zilele erau niște frunze obosite: se scurgeau implacabil și se ascundeau triste în covorul portocaliu format din momentele trecutului. Nu le simțeam trecerea, eram absorbită de schimbările naturii din locul meu natal în perioada în care noiembrie se rătăcise printre copaci șimi ajunsese la poartă. Bătea cu brutalitate și șuiera prin micile crăpături, determinându-mă să o poftesc la mine în bătătură. Am îndrumat-o spre masa de pe prispă, era prea frig să o las pe bătătura unde vânturi friguroase își făceau de cap. I-am oferit de mâncare, de băut; mi-a aruncat în schimb priviri ostile…ba chiar reci. Nu-mi vorbiea de origini, de venire, ci doar se hrănea cu frunze colorate, raze timide… și cu fericirea mea. Era haotică, era absolut abstractă. Adolescentă fiind, reușisem să-i înțeleg din dorințe, însă un lucru mă nedumerea. Plângea.

– De ce plângi tu, noiembrie? i-am spus într-un târziu de toamnă, după festin.

Tăcere.

Trebuia să-mi răspund eu. Sau nu chiar…răspunsul a venit de unul singur în momentul în care a început să fulguiască. Totul înghețase: împărăția mea lucea sub miimi de mărgăritare fine, ce semănau cu policandre de preț. Plângea noiembrie, fiindcă, fără voia ei, era obligată să pregătească venirea împărătesei supreme…ce părea a fi de o frumusețe orbitoare, însă care era, de fapt, cea mai malefică dintre toate.

Până și lacrimile îmi înghețaseră sub privirea ei, îi eram cu toții, cei ai naturii, complet docili. În perioadele iermii obișnuiam să cânt la pian, mi se părea că reușeam să dau glas, prin cântece de disperare, de regret, expresivității șterse a prietenei mele. La obrazul casei mele stăteau câteva note muzicale, care-mi ascultau simfoniile din miez de noapte. În cântecele mele de iarnă nu exista o armonie, era un scandal, o neînțelegere surdă care urla în clapele pe care presam toată durerea.

Simfoniile și chemările parcă stinse de ea, de împărăteasă, au fost preschimbate în chiote la venirea primăverii …la venirea frumuseții.

Cu toate că era o frumusețe trecătoare, îmi umplea sufletul de energie și mă făcea să mă îndrăgostesc din nou și din nou de acele tărâmuri smulse din basmele pe care le citeam sperând pe vremea când natura îmi era mister.

Acum, când am deslușit pe deplin toate secretele ei, natura mi-e bunică, a sa mângâiere îmi încălzește sufletul și mă cheamă parcă să petrec cu gândul și privirea locurile în care m-am plantat și m-am cultivat.

Frumusețea și dărnicia acestei bunici m-a apropiat puternic de locurile natale, locuri pentru care în lăcașul meu interior mereu va exista adorație, elogiu, admirație.

Reka Domokos

Primăvara și toamna

de Iulia Hasdeu

Motto„Poate oare să fie cineva fericit, când priveşte nefericirea altora?

Dar iarăşi, poate el oare a face fericiţi pe alţii fără a se jertfi pe sine însuşi?

A se jerfi este a deveni fericit. Să ştim a ne jerfi, copiii mei!” -Iulia Hașdeu

PRIMĂVARA ȘI TOAMNA

Acelaşi farmec verde

Şi ochiul nostru viu

O primăvară verde

Şi-o toamnă-n arămiu.

Că dacă primăvara, cu voci de păsărele

Ne-nveseleşte-n cântec de paseri neînvinse,

Şi toamna calmă, tristă, cu vânturile grele,

Ne linişteşte-n taină cu umbrele ei stinse.

O veselie albă

Ce nu cunoaşte haos;

Pe când toamna în salba

Îmbie la repaus.

Inspiră fiecare o altă nostalgie

Şi-n caldele miresme ne-am vrea mereu ascunşi:

Cele de primăvară – ne-îmbată: o orgie;

De cele ale toamnei suntem mereu pătrunşi.

Dorinţa de ieşire

Adâncul cercetându-l;

Dar toamna, c-o privire,

Ne reculege gândul.

În fiecare lucru un farmec poate fi!

Aflându-l, omul ştie să fie mulţumit:

În primăvară simte nevoia de-a iubi,

Pe când în umbra toamnei se vrea a fi iubit.

Crina Bocșan

CHEMARE CĂTRE MINE

De vorbă cu mine:

Mă aud

Mă ascult

În sine.

Sunt un cerc azvârlit:

Pe sub cer

Nu pier

Învârtit.

Par un soare scăldat:

În mare

Spre zare

Scăpătat.

Rămân întrebare:

Măruntă

Pierdută

Chemare.

Oana Mihaela Gîdea

Destin fără aripi

Destinul meu a fost strălucitor

Când fără aripi eu puteam să zbor

Spre țărmuri largi, de nimeni străbătute,

Ascultând îndemnuri și vise neștiute

Însă el a fost dușmanul meu tăcut

Îndemnată doar să nu îl mai ascult

Dar am refuzat, continuând pe drumul

Cunoașterii ascunse, simțindu-i doar parfumul!

Am studiat profund, dorind s-ajung departe

Neglijându-mi trupul și visele-mi curate

Ajungând în schimb pe culmi îndepărtate,

Cufundată toată în mii și mii de șoapte.

Adrienne-Andrea Szilagyi

On Lake Geneva’s shore – translation

Motto: “Viaţa e un râu pe care îl traversăm înot. Mulţi dintre noi nu ajung pe malul celălalt decât după ce au atins de mai multe ori fundul şi s-au îmbibat cu noroi”- Iulia Haşdeu (“Life is like a river we cross swimming. Many of us do not reach the other shore only after they have touched many a time the bottom of it and soaked in its mud”)

You,pond! lively water tapestries extend

Your ripples in silvery, nomad opal

The colors seem soft, the scents close by

Waft towards chalets above the sea’s mad

From faded sun gold gravel comes sifted

On the lake, in their sleep, fondled billows

Soon dusk falls over the floating reed islet

And sets aflame violet, empurpled waters

Under waves of white steam, the somber cliff silhouettes

Seem fearful phantoms through the night

Quiet. From waterfalls voice of the dark

And waters in their fall mumble

You should see then the fluid wonders

Ripple the way they glimmer, light up and blaze,

Embers girding liquid flames,

On day’s consumed fire, in shimmers on the shore

Cerulean firth, mirror of the sky

Vivid Orient, azure.-Feel a shudder

At your grandeur the ones who wander

Cheerless you are. Fierce, yet smiling

Not the sea’s surges narrate tales

Not the mountains more glorious than you.

Their mighty combs are guarding

With proud foreheads towards luminous horizon

Oh, if only I could abide on your coast

To hear waters mourning their grief so smooth

The way its docile roll laments

Being always there, dying serenely!

But no, I will leave, beloved rivers

Goodbye-maybe never

But my first great love as close as it

Might be to you-cradled on your curls.

Oana Mihaela Gîdea

Nostalgie

Îți amintești cum decoram

Bradul la sfârșit de an?

Cu globuri mari, strălucitoare

Și multe vise călătoare?

Care se opreau defel

Să zăbovească la hotel

În așteptarea celui care,

Va aduce vestea mare

Aceea că-ntr-un mic sătuc

Maria naște azi un prunc

Pe care-l va numi Iisus,

Născut din Tatăl Cel de Sus!

Alina Alexandra Boboc

Adevărata familie

Familia este un simplu cuvant
Dar pentru mine e unul sfant
Pentru ca eu ii iubesc
Pe cei ce apara si ma cresc

Prietenii nu iti pot oferi
O viata pentru a trai
Poate doar o vor infrumuseta
Cu amintiri pe care nu le vei uita

Recunoscatoare le sunt
Celor ce m-au adus pe Pamant
Fara ei n-as fi in prezent
Si n-as putea sa ma bucur de acest moment

Chiar si cand imi va fi greu
Ii voi asculta porunca lui Dumnezeu
Pe parinti sa ii iubesc
Si mereu sa ii cinstesc

Eu oricat i-as ajuta

Nu as reusi candva
Sa platesc tot ceea ce
Lor le voi datora

Chiar daca ai o casa mare

Nu totul este ceea ce pare
Deoarece obiectele neinsufletite
Nu pot face sufletele fericite

Cei dragi te vor ajuta

Ei nu te vor abandona
Probabil vor fi de partea ta,
Dar si contrariul se poate intampla

Putem fi mai apropiati

De necuvantatoare decat de ceilalti
Pentru ca ele ne iubesc
Cu vorbe grele nu lovesc

Pe cer senin sau înnorat

Păsările mereu au zburat

Prin lume călătoresc

Ele împreună trăiesc

In musuroiul de furnica

Multi cred ca se afla doar pitici
Dar sunt fiinte muncitoare
Ce lucreaza intr-o familie mare

Cand plapuma noptii se lasa,
Iar copiii merg acasa,
Stelele se unesc,
Si impreuna pe cer stralucesc

Chiar si o gingasa floare,
Care priveste cu ochi de petale
Sta cu suratele ei
Pe intinderea verde unde pasc miei

Impreuna impartim
Tinuturi pe care le iubim
Cum ar fi pamanturile vaste
Sau marile albastre

Caci totul e precum o carte
In mai multe capitole se-mparte
Chiar daca sunt diferite
Ele sunt mereu lipite.

Poate ca omul este mai inteligent
Dar nu numai el traieste pe continent
Caci toti avem un camin
Si rude pe care le iubim

Sub valurile inspumate

Multe inimi pot bate
Acestea se ajuta reciproc
Si se apara de dusmani la un loc

Chira-Andreea Crăciun

Țara mea

Sub ochi albaștri de azuri

Se-ntinde-o rază înverzită;

Câmpiile să ți le-aduni

În palma aspră, de răchită.

Și-apoi cu trupul să te lepezi

Pe bolta vie de cristal,

Te pierzi în valurile repezi,

Rostești un nume în zadar.

Șerpuitoarele-amintiri

Se pierd în licărul din vale,

Se-nalță printre visători,

Se-aștern pe dealuri, tot agale.

Crâmpeie tot răsar în zare,

Învăluite în mătase;

Cordon legat strâns iese-n cale;

Războiul urlă, țara coase.

Cosit-a ea și munții falnici,

Soldați răniți de timp și spaimă,

Soldați statornici, în oaste paznici

Cu glas de tulnice-o veghează.

Și lacuri, râuri, iazuri-apă!

Din lacrimile-i izvorâte,

Alină suferința, mamă,

Sufletelor în luptă zdrobite!

Și iar te-ntinzi râzând în codru

Și trupu-ți pare istovit,

Etern trofeu desprins din rodul

Unui artist, din lut cioplit.

Asculți cum coruri se preling

Divin răsună fluierașul,

Privighetoarea suferind

S-a însurat aievea ciobănașul.

Ce glas pătrunzător grăia

În liniștea pădurii amorțite,

Adormi în pace, țara mea,

Minune desprinsă dintr-o telurică rugăminte.

Închide-ți ochii pribegiți

De soarta noastră chinuită;

Închină-ți slovele celor iubiți

Și iartă-ne mândria otrăvită.

În vis, o țară! nu uita

Și iartă-ne deșertăciunea,

Iubi-te-am toți în inima

Ce ție-ntreagă ți-o vom da.

Căci trupu-ți cald și doritor

Îl părăsim fără răgaz,

Înjunghiem al tău plâns rugător

Și norii-s negri, de necaz.

Fecioară blândă, chip drăgăstos

Nu mă lăsa să plec, să zbor,

Aș vrea să stau, chip luminos

În sânu-ți plin cu flori de dor.

Aș vrea pe genele s-adorm

În casa veșnică de paie,

Să mă prefac, aici să mor

În scump alai de lăcrămioare.

O, țară! Ce mult mi-e dor

De chipul tău, de trupu-ți verde;

Cum vocea-ți strigă: ,,-Ajutor!”

Ne poți ierta, ne poți surâde?

Dar tu, făptură, pe răzoare

Dansezi în noapte de durere,

Și tot mă chemi, măstrigi cu-ardoare,

Te-arunci cu brațele-n cădere.

Răni-te-am toți, cu foc și ură,

Cu nepăsare și săgeți,

Privi-te-am sângerând, îndură!

Țara mea dragă, tot ne ierți?

Să văd cum înflorești etern

Aș da orice, țară iubită;

Pe-obraji pictându-ți giuvaier

Un râs iar viu, țară vrăjită.

O, lacrimi moarte, lacrimi vii,

Mi-e dor de țara dodoloață,

De casa mea, de vii, copii,

De inima-ți cea nestemată.

Alină-ți suferința, țară;

Pământ ceresc, cer pământesc.

Alină-mi dorul, dragă mamă;

De țara mea, colț părintesc…

Georgiana Bortoș

La răsărit de soare

Motto: Copilul este asememea plantei

eliotrope: are nevoie de soare, de mângâiere și dragoste

(Iulia Hașdeu)

La răsărit de soare

M-am deșteptat

Și m-am tot întrebat:

-Unde-i mica mea rază de soare?

A plecat la ceruri

Printre norii argintii

Cu reflexii fumurii…

Nu mai e cu mine!

Cine știe?

Poate se va întoarce…

La răsărit de soare

M-am deșteptat

Și m-am tot întrebat:

-Unde-i mica mea rază de soare?

A plecat la ceruri

Printre norii argintii

Cu reflexii fumurii…

Dar m-a lăsat, pe-nserat

Un foc în inimă

Și-un dor de neuitat

Dar nu-i nimic…

La răsărit de soare

O voi aștepta să-i pun o întrebare:

Dulce rază de soare

Ca o sărbătoare,

Când oare mi te vei întoarce

Dintre norii argintii

Cu reflexii fumurii?

Georgiana Bortoș

Precum o primăvară învolburată

Motto: Natura este un fel de mamă ciudată: deşi le-a dat viaţă copiilor ei şi le-a dăruit toate cele trebuitoare, ea îşi uită sentimentele materne şi îşi distruge opera creată, pentru ca din resturile rămase să făurească o alta.

(Iulia Hasdeu)

Lasă-mă să zbor tocmai sus, la ciocârlii!

Lasă vântul să-mi mângâie pletele de nori !

Lasă-mă să nu-mi mai fie greu!

Lasă-mă ca de nori să fiu asediată!

Sunt plină de tine!

Plină de vocea, sufletul și trupul tău!

Lasă-mă să te pictez!

Lasă-mă să te recreez într-o veșnicie,

Căci mintea mi-e tulburată și îndelung frâmântată,

Iar tu ești atât de frumoasă

Precum o primăvară învolburată!

Georgiana Bortoș

Scrisoare despre primăvara sufletelor inocente

Scrisoarea mea nu începe cu formula ,,Dragă primăvară,”. Este un altfel de scriere…dar, la fel ca orice scrisoare, este adresată cuiva care trebuie neapărat să răspundă….Din valurile vieții pe care navighez, privesc în zare, linia orizontului, în căutarea Pământului. Nu am marinari la bord care să mă ajute, dar am un fir de mărțișor pregătit pentru acostare.

În singurătatea mea, mă las doborâtă de furtuna destinului cu speranța că cineva va vedea firul de mărțișor și mă va trage la mal… Stați puțin, să stabilim ceva: eu nu sunt cea care visează la prințul care o sărută pe Frumoasa Adormită. Visele au fugit întotdeauna de mine. Poate firul meu de mărțișor e mult prea real?…

Cu inima învelită într-un fir de mărțișor, am plecat prin lume. Nu mă voi opri decât atunci când voi găsi o rază de speranță pe care să o agăț de firul meu. Dar căutările mele nu se vor opri nici măcar atunci. Voi naviga spre alte meleaguri în căutarea unui suflet inocent care va fi demn să poarte mărțișorul meu. Pentru el, și numai pentru el, este mărțișorul meu…Da, nu sunt eu Frumoasa Adormită, dar pot, cel puțin, să sper că, odată cu venirea primăverii, voi găsi acel suflet inocent de care am nevoie pentru a ajunge la mal…

Dacă voi îi știți adresa, vă rog să îmi scrieți și mie o scrisoare pe adresa ,,Jumătate de suflet inocent” și vă rog să nu uitați ca în loc de timbru să îmi puneți un fir de mărțișor.

Cu drag,

a voastră neînfricată navigatoare, Georgiana.

Andrei Iordache

Copilărie

Moto: Copilul este asemenea plantei eliotrope: are nevoie de soare, de mângâiere și dragoste.

(Iulia Hasdeu)

Copilărie, nu știu ce mi-ai făcut

Că tare mult mi-ai plăcut!

Afară, în fiecare zi,

Mă jucam cu alți copii.

Copilărie, nu știu ce mi-ai făcut

Că tare mult m-a durut!

Atunci când ai trecut

Doamne, cum de s-a putut?

Am rămas doar cu amintiri

Momente frumoase, trăiri

Ce fericit eu mai eram

Când cu prietenii mă tot distram.

Copilărie, bibelou de porțelan

Ce dulce vis eu mai trăiam…

Acum, totul s-a încheiat!

Și visul meu s-a schimbat.

Dar tu nu uita:

Fii copil, asta-i menirea ta

Când va fi rău peste tine

Vei trăi din amintirea

Clipelor când ți-a fost bine.

Andrei Iordache

În natură

Motto: Natura este un fel de mamă ciudată: deşi le-a dat viaţă copiilor ei şi le-adăruit toate cele trebuitoare, ea îşi uită sentimentele materne şi îşi distruge opera creată, pentru ca din resturile rămase să făurească o alta..

(Iulia Hasdeu)

În natură, ziua toată

Am plecat și mai de-ndată

La cules de floricele,

Să ne bucurăm de ele.

Natura ne dăruiește

O magnifică poveste

Noi nu o cercetăm,

Prin magie o demonstrăm.

Într-un spațiu atât de mic

E-o mare-mpărăție

Și de nu observăm nimic

Nu facem deloc bine

Căci natura este vie

Și prin ea trăim și noi:

Pentru cei mai mari e-o bucurie

Pentru cei mai mici, voioșie.

Andrei Iordache

Misterioasele flori

Afară, zi cu soare…

Se aud păsările-n zare…

Vreau să găsesc acea floare

Ce e frumoasă tare!

Mă plimb pe câmpie…

Și zăresc o păpădie

Și deodată am realizat

Că am găsit exact…

Ce am căutat.

Puful de pe păpădii

Eu l-aș ține în cutii

De chibrituri, să îl smulg

Și să scapăr câte un fulg.

N-ar zbura, deodată, stol

De rămâne câmpul gol

Și ar fi economie

Și la puf de păpădie.

Andrei Iordache

Dor de munte

De o vreme-s necăjit,

Amărât, neodihnit…

E ceva ce nu mă lasă…

Dor de munte mă apasă.

Odată l-am văzut și mi-a plăcut

De atunci îl port în gând

Aș vrea să mai am vreodată

Din nou, inima curată.

Mi-e dor de-acel munte frumos

Cu aer curat și răcoros

De zăpadă sclipitoate,

De la soare orbitoare.

Mi-e dor de acel colț de natură,

Care nu poate fi descris în nicio lectură

Mi-e dor de acel munte friguros,

De acel vânt bând-dureros.

Raluca Macovei

Glasului meu îi e dor

Iată, inima mi se topește

în clipe desculțe,

furișate în clepsidre de abanos.

Îi poți auzi pulsațiile

reverberate în fiecare joc

cu parfum de trecut,

ce prinde rădăcini

în umbrele cuvintelor mele.

În spatele meu,

amintirea îmi dilată pașii

treptat

și

din unde crepusculare

îmi modelez aripi

împletite cu trandafiri.

Timpul își ține respirația,

iar

stele albastre îmi scriu

zborul pe coamele lor,

în timp ce eu

îmi continui peregrinarea

printre primăverile patriei,

presărate cu versuri, ecouri și dor.

Raluca Macovei

Aripi împletite cu primăvară

Hieroglife ondulate,

sparte în mii de secunde

înfloresc alb

pe culmea unei șoapte solare.

Vibrațiile unui răsărit utopic

zvâcnesc la fereastra ființei mele;

mă topesc în ecourile surde

ale timpului grăbit…

Rătăcită printre labirinturile himerice

ale existenței

îmi găsesc refugiul

în orizonturile albastre

pictate de ea,

cea cu soarele în suflet

și infinitul în priviri,

cea care îmi țese noi aripi,

când cele vechi mi se frâng.

Evadez dintr-un univers

cu nuanțe ebenine

într-un spațiu paradisiac,

îmi extrag sevele puterii

din pulsațiile glasului ei,

al mamei mele

… căreia îi aduc elogii

inscripționate pe soclul

unei iubiri eterne.

Raluca Macovei

Motto:

„În fiecare lucru un farmec poate fi!
Aflându-l, omul ştie să fie mulţumit:
În primăvară simte nevoia de-a iubi,
Pe când în umbra toamnei se vrea a fi iubit!‟

(Iulia Hașdeu – „Primăvara și toamna”)

Văpăi nestinse ale trecutului

Cu inima în căușul palmei

mă dăruiesc întru totul

vântului călător…

Timpul mă așteaptă cuminte

în spatele cortinelor plumburii

ale unei cămăruțe zămislite

din dragoste și din război.

În spațiul rotund,

pașii îmi sunt lichizi, circulari.

O cascadă de răspunsuri

fără întrebări

curge prin mine

când privesc cerul

precum o poezie albastră

scrisă pe o frunză de ferigă

de un ostaș îndrăgostit,

când aud soarele

fredonând o sonată

ce miroase a victorie,

când simt flăcările sângerii

care copleșesc

sufletul unui comandant rătăcit de dulcele dor al libertății…

Mă abandonez în amintirea

unui trecut cu aripi tricolore,

în brațele căruia

inima-mi tresaltă la auzul

fiecărui vers, cuvânt, ecou

românesc.

Raluca Macovei

Zbor teluric

Mă ridic pe vârfuri

dar

înainte de a-mi lua zborul

realizez că timpul

se ascunde din nou

de mine.

Pătrund în jocul său inocent,

iar glasul melodios

al unui ceasornic invizibil

îmi guvernează pașii…

Pe pereții de sticlă

ai unui stejar dulce-amărui

pulberea solară a neantului

conturează chipul angelic

al unui soldat român

cu păr de abanos.

Ochii

– două oceane pătate de cerneală –

dezvăluie

Curajul de a înfrunta hieroglife necunoscute,

Eternitatea unui ecou cu accente renascentiste,

Nădejdea unui viitor cu gust de magnolie,

Tăria de a reînvia din propria cenușă,

Efervescența iubirii autentice de patrie,

Nemurirea unor trăiri edenice, inefabile,

Amintirea unui răsărit cufundat în eter,

Renașterea unui suflet rătăcit în nimbul iasomiei…

Sunt prizoniera

mugurilor luminoși

ai timpului.

Ozana Bălăbuc

LEAGĂNUL COPILĂRIEI

Unui copil ca mine, – o, cine poate crede?

Că sufletu-i linţoliu, chiar dacă nu se vede,

Că inima-i rănită, când vechi iluzii pier,

Că deznădăjduită vrea moartea într-o zi,

C-aşteaptă-n nerăbdare durerea-şi potoli

C-un dor respins de cer!

(Zile de neliniște-Iulia Hasdeu)

Capitolul 1

Stau la apus să măsor în clipe eternitatea. Îmi las gândurile să zboare în aer și firele de pãr să se joace cu razele soarelui. Departe, în zare, oamenii clocotesc. De sus, de pe acoperiș însă, doar murmurul lor și zgomotul păsărilor mai vuiesc în aer. Desprinderea liniilor orizontului destăinuie lumii un ritual de frumusețe străvechi, căci deși sufocată de chinurile omului, natura își păstrează jovialitatea la ceas de seară, în tandrețe cu soarele…Lumea fuge de cuvinte, de stări, de culori, fiind prinsă într-un ac de gămălie. În mod firesc că ai privit lumea printr-un ac de gămălie când erai mic. Sau nu? Interesant. Eu am făcut-o ca să îmi dau seama dacă încape atâta fericire în acest univers în așa puțin spațiu. Fusese un exercițiu al copilăriei benefic, căci, cu timpul am înțeles că fericirea încape în golul celor două ace și va fi limitată de aceste spații înguste mereu. Acum că am mai crescut nu găsesc poate atâtea motive de fericire, încât să mă întreb cum de încape în așa mic spațiu, însă remarcasem că mereu o căutăm unde nu trebuie, în spațiile largi, mari, în locuri mult prea previzibile. Nu, stai liniştit că și eu o caut acolo de destule ori. E firesc probabil. E la fel de firesc că și când îți dorești să crești mare mai mult că oricând. Acum, gândul mă oripilează. Câtă minte am avut să-mi fi dorit să înțeleg mai bine lumea, să înțeleg de ce la unii care se țin mâna pare că totul e roz, de ce unii oameni sunt posaci, pe când alții sunt o rază de bucurie, de ce trebuia să beau atâta lapte, deși nu-mi plăcea, de ce trebuia ca lumea să fie guvernată de ore fixe la care trebuie să ajungi? Adevărul e că erau multe „de ce-uri”. Acum însă, mi-amdat seama că la mulți dintre cei care se țin de mână există multe probleme, iar simpla lor conexiune tactilă nu-mi mai poate sugera nimic până nu văd cum se privesc unul pe celălalt. Am înțeles că oamenii sunt unici, că adesea în spatele unui om posac stă un munte de gingășie și frumusețe interioară care așteaptă timid să fie descoperit, că statutul nostru de oameni ai secolului XXI nu ne permite să ne gândim viața destul, ci ne propune să devenim hoinari ai propriei noastre vieți… Așa că, mi-am reprivit viața printr-un ac de gămălie… Ce puțin spațiu și ce multe trăiri!

Capitolul 2

Lumea pare o coajă de castană. Învelișul ei moale acoperă miezul zilei îmbibat de melancolii latente. Pe strada mea s-au mutat doi copii. Doi băieți de vreo 6-7 anișori ce rup universu-n două. Trotinetele lor vuiesc pe strada singuratică. Strigătele, soneriile și chicotelile interminabile lasă mici goluri în aerul cald. Oricum, de când s-au mutat aici, lumea pare a surprinde altfel viața. Lumea se răsfață cu dulciuri zilnic, se ceartă și se împacă după zece minute și dã startul celor mai zgomotoase plimbări cu bicicleta. Naivitatea lor acoperă stratul de stres adunat grămadă pe casele oamenilor. Zgomotele lor ating cerul și se întorc pe pământ sub formă de artificii. Privirea le e încărcată de seninătate ce provoacă dependență. Strada devine gelatinoasă, cu atâtea chicote și jocuri ludice, asta o recunoaștem toți vecinii. Toți știm că strada s-a transformat în pistă și fiecare zi vine la pachet cu pudră de cuvinte zgomotoase ce parcă țâșnesc din ei. Pentru mine, strada e spațiul cel mai mic al comunității, un grup de oameni care, în timp îți pot deveni prieteni. Până și strada e o asumare a calității de eu, devii parte integrantă a unei comunități pentru care te-ai zbate să faci orice. Iar copiii, bineînțeles, surprind esteticul vârstei omului. Odată cu venirea lor mi-am dat seama că asta lipsea străzii noastre: veselia și farmecul copilăriei, zbenguiala și jovialitatea vieții.

Capitolul 3

E dimineață. Pudoarea cu care norii de lapte caricaturizează forme naive pe cer este încântătoare. Soarele pare a fi mai timid astăzi. Blocurile, clădirile imense, așezarea minuțioasă a caselor pe străduțe învechite de amintiri și spațiile verzi aranjate cochet mă duc cu gândul la Balzac. Deodată, picuri zglobii de ploaie cad din preambulul cerului și astâmpără sufletele înfierbântate. Sălciile sunt reverii de primăvară ce curg spre pământ. Le văd de fiecare dată când trec pe acolo și le admir. Când eram mică mă gândeam că odată cu trecerea timpului ele se vor plictisi să vadă pământul și se vor înălța la cer. Uneori îmi amintesc de această teorie copilărească și mă amuz. Ele, de fapt coboară din cer visuri care nu s-au putut împlini. Seva din frunzele salciei conține praf de stele, pulberi de speranțe și mici celule înglobate cu vise de copii. Ele tremură-n bătaia vântului și dansează dansuri mute. Sunt ca niște uriași timizi care se-anină, ca niște ploi de frunze curse pe crengi, trădând stări paradisiace de un estetic ieșit din tipare.

Capitolul 4

Clepsidra nopții curge valsat, printre căscãturi și gânduri nisipoase…

Ovidiu Țuțuianu

Beți țuică!

După analize ce-au durat mulți ani,

Vine-o veste bună, de l-americani:

Cică țuica noastră, cea din prune coapte,

Este o „minune” și n-o spun în șoapte.

Populara țuică, poate anima

Bila și stomacul, dar și inima.

Scade tensiunea și colesterolul,

Chiar la el, ficatul, pozitiv e rolul.

Iată că bunicii astfel nu greșeau

Când ajunși la boală, țuică „picurau”

În diverse leacuri; de era nevoie,

Beau „medicamentul”, chiar de bunăvoie.

Așadar române, nu mai bea prostii,

Whisky, Coca Cola, meargă pe pustii!

Și începe veșnic masa românească

Cu a noastră țuică, cea dumnezeiască!

Însă vezi, ai grijă, dacă vrei succes,

Nu-ți umple tu burta cu țuică-n exces,

Căci atuncea, vere, apriga licoare

Din remediu fi-va o otravă tare.

Pitești, 25.02.2018

Ovidiu Țuțuianu

Vine iarna la români,

Vine iarna la români

Cu nevoi sporite,

Nu-i găsește ca stăpâni;

Doar facturi mărite

La lumină și gunoi,

Gaze, apă chioară;

Urcă taxele șuvoi

Sub comenzi de-afară!

Dar ai noștri guvernanți

Chiar în pandemie

Luptă dur pentru talanți,

Unde-i omenie?

Cocoțați pe cai măreți

Sus la piramide,

Ne sfidează hrăpăreți

Cu dalbe hlamide.

Vine iarna peste noi,

Nu sunt alocații.

Decorați-i pe eroi,

Mai sunt…decorații!

Angela Djigola Popescu

LA 80 DE ANI

Din razele neamului vechi
Blânda metanie a zorilor
Mă recunoaște smerit om
Cum privesc din ochiul de 80
Cine să-mi numere faptele bune
Sub mângâierea iertărilor clare
Să mă acopăr cu soare
Prin romane de gânduri pline
Spre cer privesc viitorul
Prin palmele în rugăciune
Cu un chip duios al iubirii
Pentru eternitate și cântare.

Maria Boescu

Cinci zile în Banat

Toamna, o peisagistă iscusită îndeamnă la plimbare. Membrii asociaţiei noastre i-a urmat îndemnul şi au pornit spre Banat, la o întâlnire cu Dunărea. Spiritul Iuliei, patroana noastră, a fost cu noi, îndreptându-ne spre pensiunea „Iulia”la Eşalniţa. Localitateamarchează începutul Defileului Dunării. Ce încântare să ai Dunărea la picioare, să o admiri de la fereastră!

Plimbarea cu şalupa a fost o adevărată aventură prin cea mai frumoasă porţiune a Defileului Cazanele Mari şi Cazanele Mici. Nu ştiam ce să admirăm mai întâi : învolburarea fluviului,sau munţii pe care s-a căţărat vegetaţia de un colorit formidabil. Şalupele lăsau în urma lor valuri înalte, bordate de dantelă din spumă. Am admirat chipul lui Decebal, cea mai mare sculptură în piatră din Europa. Doisprezece sculptori-alpinişti au lucrat zece ani la realizarea ei.

Ne-am apropiat de malul sârbesc ca să vedem placa memorială antică Tabula Traiana, monument ridicat la porunca împăratului Traian pentru a marca victoria asupra Regatului Dacic (anul 105).

Splendoare şi ruină ne-a aşteptat în a doua zi, când am ajuns la Băile Herculane. Staţiunea îşi trage numele din legenda romană a lui Hercule, care s-a vindecat de rănile pricinuite de Hidră îmbăindu-se aici. Cele nouă izvoare cu conţinut divers de minerale şi temperaturi de 36-38 gr.C sunt folosite în tratamentul mai multor afecţiuni. În secolul al XIX-lea patronajul regal a făcut din Herculane una din cele mai la modă staţiuni din Europa. A fost vizitată de mari personalităţi: împăratul Iosif al II-lea, împăratul Franz Iosef şi împărăteasa Elisabeta(Sisi). Vizitatorul e fermecat de peisajele de vis ce înconjoară staţiunea.

O zi întreagă a fost consacrată unuia din cele mai frumoase oraşe, Timişoara, capitala Banatului. Am fost fermecaţi de monumentele în stil baroc şi Secession. Călătoria a continuat la Lugoj la casa Max Austin. Aici am aflat povestea fascinantă a unuia dintre cei mai mari industriaşi ai Europei, unul din autorii progresului economic al României de început de secol XX.

Penultima zi a fost un veritabil regal. Am pornit de pe malurile Dunării şi am ajuns la Cheile Nerei, unde ne aştepta cascada Bigăr, mai sărăcită de podoaba de vegetaţie, dar tot spectaculoasă. Au urmat două ore de încântare şi uimire străbătând distanţa Oraviţa – Anina. Drumul l-am făcut cu trenuleţul de epocă, devenit vedetă pentru aparatele noastre de fotografiat. Linia ferată Oraviţa -Anina este prima cale ferată montană din ţara nostră şi poate şi cea mai frumoasă. Pe 35 km întâlnim opt viaducte şi patrusprezece tuneluri. Construită în timpul Imperiului Austriac, reprezintă un monument cultural unic în România. A primit supranumele de «Semmeringul Bănăţean» datorită asemănării cu faimoasa cale ferată Semmering din Austria. Trenul e format dintr-o locomotivă românească consrtuită special şi două vagoane cu bănci din lemn din 1914.

Viteza medie este de 17 km/h, timp să tot faci poze, căci peisajul este fabulos.

Pe drumul de întoarcere spre pensiune ne-am oprit la poalele Munţilor Almăjului, în Parcul Mulinologic Rudăria. Am făcut cunoştinţă cu un complex de mori de apă, aflat pe lista patrimoniului mondial UNESCO.

Cum orice început are şi sfârşit, iată-ne în a cincea zi a excursiei, zi în care am vizitat oraşul Drobeta-Turnu Severin. Întemeiat de daci pe Dunăre acum 2000 de ani, oraşul încă mai păstrează urme vizibile lăsate de cuceritorii romani. Se poate vedea piciorul podului construit de către Apollodor din Damasc și ruinele Cetăţii Severinului. Ne-am reamintit povestea insulei Ada Kaleh, iar paşii ne-au purtat în contemporaneitate; am stat minute bune să admirăm Fântâna Cinetică, să-i ascultăm susurul. Este opera lui Constantin Lucaci, autor a încă şapte fântăni, laureat al Premiului Herder în 1984. Fotografia de grup am făcut-o în faţa cochetului Palat al Culturii ”Teodor Costescu”.

Am părăsit cu regret ţinutul Banatului, dar cu amintiri deosebite despre oameni şi locuri.

Radu Levârdă

Toamna, izvor de inspirație pentru scriitorii români

„Cel de-al treilea anotimp al vieții și al lumii”, cum plastic a numit toamna o colegă de breaslă, care e și scriitoare, a inspirat mulți autori de ieri și de azi din literatura noastră. Am ales spre exemplificare câteva numeF
Încep cu poetul nepereche Mihai Eminescu, care se adresează naturii: „Ce te legeni codrule /Fără ploaie, fără vânt/Cu crengile la pământ/De ce nu m-aș legăna?/Dacă trece vremea mea/Zua scade, noaptea crește/Și frunzișul mi-l rărește/Bate vântul frunza-n dungă /Cântăreți-i mi-i alungă/Bate vântul dintr-o parte/Iarna ici, vara-i departe”. Sau omului: „Afară-i toamnă, frunza-mprăștiată/Iar vântul zvârle-n geamuri grele picuri/Și tu citești din roase plicuri/Și într-un ceas gândești la viață toată”.
Vasile Alecsandri presimte apropierea iernii: „Ziua scade, iarna vine, vine pe crivăț călare /Vântul șuieră prin hornuri, răspândind înfiorare/Boii rag, caii nechează, câinii latră la un loc/omul trist, cade pe gânduri și s-apropie de foc”.
Nostalgia apare la Nicolae Labiș când zice: „O rază ce vine din apus/și-adună aripile și se lasă tremurând pe-o frunză/dar prea e grea povara/și frunza cade/, o, sufletul/să mi-l ascund mai bine-n piept/și mai adânc/să nu-l ajungă nici o rază de lumină/s-ar prăbuși/e toamnă”. Dar și la George Coșbuc: „Ieri vedeam pe luncă flori/mândri fluturi zburători/azi e frig și nori și vânt/frunzele cad la pîmânt/florile stau supărate/vestejesc de brumă toate/ieri era frumos pe-afară/ca-ntr-o caldă zi de vară/azi e toamnă pe pământ/vreme rea și bate vânt”.
Octavian Goga coboară-n grădina proprie și notează: „Toamna. Văl de brumă argintie/mi-a împodobit grădina/firelor de lămâiță li se usucă rădăcina /peste creștet de dumbravă/nori suri își poartă plumbul/cu podoaba zdrențuită”‘, adăugând: „tremură pe cîmp porumbul /și cum de la miază-noapte /vine vântul fără milă/de pe vîrful șurii noastre /smulge-n zbor câte-o șindrilă”.
Mai vesel este GeorgeTopîrceanu, cu binecunoscutele versuri „S-a ivit pe culme toamna/zâna melopeelor/spaima florilor și Doamna Cucurbitaceelor/lung își flutură spre vale/ca-ntr-un nimb de glorie/peste șolduri triumfale/haina iluzorie/apoi pleacă mai departe/pustiind cărările/cu alai de frunze moarte/să colinde zările”.
Dintre contemporani, i-am ales pentru început pe Nichita Stănescu, Ana Blandiana, cu poezii care au inspirat compozitori, ale căror creații au devenit șlagăre cu ani în urmă. Nichita dixit: „A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva/cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta/mă tem că m-am săturat să te mai văd uneori/că or să-mi crească aripi ascuțite pân-la nori/că ai să te-ascunzi întru-n ochi străin/și pe el o să se-nchidă cu o frunză de pelin/și atunci mă apropii de pietre și tac/iau cuvintele și le-înec în mare/șuier luna și o răsar și o prefac/într-o dragoste mare”. Blandiana stă, parcă, de vorbă, cu anotimpul preferat: „Lasă-mi toamnă, pomii verzi/uite, ochii mei ți-i dau /ieri spre seară-n vântul galben/arborii—n genunchi plângeau/lasă-mi toamnă cerul lin/fulgeră-mi pe frunte mir/astă-noapte zarea-n iarbă/încerca să mă sfâșie/lasă-mi toamnă păsări/pașii mei alungă-mi-i, dimineața bolta scurse/urlete de ciocârlii”
Închei, cu nota de optimism din poezia lui Mircea Micu, sugestiv intitulată Toamna: „Toamnă, spune, un-te duci?/ia, mă duc să scutur nuci./toamnă, unde te grăbești//ia, mă duc să caut vești./sus în vie, jos în luncă/să dau soarelui poruncă/să coacă gutuile/să-ncălzească viile/spune, dacă te grăbești/toamnă, când te odihnești?”

Ne grăbim și noi, punând punct acestei selecții autumnale oferite membrilor cenaclului Asociației Iulia Hasdeu.

Oana Mihaela Gîdea

Frunza

Aștept ca frunza ce-a căzut

Să îmi vorbească de-un trecut

În care ea era voioasă,

În putere și frumoasă.

„Uitați-vă acum la mine:

Sunt o mare de ruine

Care-așteaptă-n orice ceas

Să vă spună bun-rămas.

Îns-am fost cândva frumoasă,

Veselă, verde, voioasă

Iar-acum nu sunt nimic,

Nici nu pot să mă ridic!”

Oana Mihaela Gîdea

Reverberația toamnei

Aștept ca toamna cea bogată

Să îmi șopteasc-al ei secret,

ascult la colțul meu de soartă,

Ce îmi șoptește ea încet:

Că într-o zi pe înserat

Pe când eu așteptam s-apari,

Un gând sfios mi-a strigat

Că tu ești tot ce am visat!

Ești o dulce armonie

Ce doar pe înserat apari

Aducând atâta bucurie,

Însă prea repede dispari!

Ești ca vinul bun și rece,

Ce-mi trezește amintiri

Despre visul care trece

Și de fostele iubiri…

Oana Mihaela Gîdea

Timpul

Când vrei să vezi prin timpul ce-i adunat la spate,

Privește înainte, cu gândul dus departe

Spre acele zări ce au fost cândva,

Visând numai la noaptea ce a trecut deja.

Ea s-a pierdut prea lesne prin timpul infinit,

Lăsând în urmă gândul și timpul obosit

De mult prea multe griji, probleme grele,

Care mereu aduc doar lucruri rele.

Dar timpul a trecut, iar răul s-a uitat,

Lăsând în loc speranțe și gândul mult visat:

-Acela de a fi totdeuna fericit,

Cu zeci de bucurii și mereu mult iubit.

Oana Mihaela Gîdea

Declarație

Iubitul meu cu ochi ca marea

Eu văd în ei numai chemarea

Rostită într-o zi de mai,

În care îmi spuneai că stai

Lângă mine-n orice zi,

Până timpul va sfârși

Orele târzii din noapte

Preschimbate-n mii de șoapte.

Când îmi spuneai timid, sfios,

Că eu sunt visul cel frumos

Ce îți luminează viața

Aducând cu el speranța

Unui început senin,

Duios, dulce și sublim,

De care ne vom aminti.

Cu drag și dor ne vom iubi!

Ovidiu Țuțuianu

Spovedania unei generații „trecute”

Ajunsa-am generație ”trecută”,

Crescută în durere și nevoi.

Dar pentru starea de-azi, mereu acută,

Eternii vinovați nu suntem noi!

Nu noi exclus-am melosul din cântec

Și nici talentul din oricare loc.

Vigoarea strămoșească din descântec

Și am redus amoru-n simplu joc!

Nu noi am renunțat la politețe

Și la familia ce ne-a unit.

Chiar la respectul pentru bătrânețe

Și la slujbașul bine instruit!

Nu noi redus-am cultul pentru țară

Și pentru limba veche din bătrâni.

Nu noi gonit-am tineretu-”afară”,

Să fie robi la lacomii stăpâni!

Nu noi am demolat ”economia”

Și am lăsat pământul la străini.

Nu noi am instalat la vârf prostia,

De vindem grâu și importăm făini!

Nu noi ne-am ploconit la ”Europa”,

Și totu-n presă am bârfit cu spor,

A țării inimă vizând sincopa.

Pierdut-am demnitatea de popor!

Desigur, noi ”ne ducem” c-așa-i viața

Dar ce va fi cândva în viitor?

Rămâne numai singură speranța

Că se va naște-un brav conducător!

Ovidiu Țuțuianu

Refuz la însurătoare

La o sinagogă, într-un colț uitat,

Plânge tânăr Itzic trist, neconsolat.

Întrebă rabinul, când l-a reperat:

-Ce-i cu tine dragă, de ești disperat?

-Ce să fie Rabi vreau ca să mă-nsor,

Știu că lucrul ăsta nu e prea ușor.

Așa că la mama prezentat-am des,

Multe fete cușer de mare succes.

Însă din păcate chiar cu ăst temei,

Nu a fost niciuna fix pe placul ei.

-Nu fi trist băiete, am să-ți dau un sfat,

Ca să treci cu bine cumpătul iscat;

Să alegi o fată și vei căuta,

Să semene-n toate, chiar cu mama ta.

-Venerabil Rabi, sfatu-i special,

Îl voi pune-n practici că e genial!

…

După luni vre-o două, Itzic, în sfârșit,

Reveni la Rabi trist și copleșit.

-Spunem dragă Itzic, ce s-a întâmplat,

Sfatul meu întocmai tu l-ai aplicat?

-Da, găsit-am fata și este „pe bune”,

Dar acuma tata-i cel ce se opune!

Eugenia Dumitrescu

Caravana literară … în drum spre Căciulata

Conform unei bune şi frumoase tradiții pe care Asociația noastră o are, aceea de a porni o caravană literară pe ”cărările” patriei, am plecat la drum, intr-o superbă zi de august a.c., cu destinația Căciulata. Ca de fiecare dată, organizatoarea excursiilor, colega noastră Nicoleta Munteanu, a avut în vedere un traseu în care partea turistică să se împletească cu cea istorică şi culturală.

Un drum cu peisaje variate de munte şi localități frumoase, ne-a purtat până în stațiunea balneoclimaterică Căciulata, judeţul Vâlcea, Oltenia .

Trecând prin marele parc, îngrijit, curat, cu multe flori şi pomi bătrâni, îmbietor în a te plimba sau a te relaxa pe o bancă, ne-a așteptat o cochetă ambarcațiune cu care am făcut o scurtă plimbare pe Olt.

Nu e lipsită de interes o legendă a Oltului care spune că, într-un vârf de munte, un împărat ridicase o cetate cu doua turnuri. Plecând el într-o vară la război, nu s-a mai întors acasă.

Împărăteasa şi-a trimis slujitori să-l caute peste tot,dar împăratul nu a mai fost de găsit. Cei doi fii ai împăratului rămaşi acasă lângă mamă, erau total diferiţi.

Dacă unul stătea în turnul de miazăzi, celălalt, precis era în turnul opus, unul era mai iute, altul, mai calm, mai linistit. Pe acesta din urma îl chema Mureşul, iar pe cel neliniştit, Oltul. Văzând că nu reuşeşte nimeni să dea de urma împăratului, cei doi tineri decid să plece ei înşişi în căutarea tatălui. Deşi au jurat mamei că nu se vor despărţi, bineînţeles că unul a luat-o într-o parte, celălalt, în partea opusă. Numai că, la un moment dat, li s-a facut dor unuia de celălalt, însă.nu s-au mai putut întâlni. Acasă, împărăteasa îşi dă seama că ei s-au despărţit pe drum şi, cu toată durerea, porneşte în căutarea lor. Zadarnic, nu i-a aflat nicăieri. Disperată, işi plânge fiii, iar din lacrimile sale au țâşnit cele două râuri- Mureșul şi Oltul, bineînţeles Oltul, mai inspumat printre stânci iar Mureşul mai linistit, la şesuri.

De pe firul apei, am putut admira întreaga aşezare a staţiunii Căciulata, cu hotelurile de pe malul râului şi, desigur, munţii Cozia şi Căpățânii. Şi munții Cozia au o legendă proprie, despre o frumoasă copilă de cioban- Coziana.

Odată incheiată plimbarea pe Olt, ne-am îndreptat spre Mânăstirea Cozia, obiectiv religios cu semnificație istorică deosebită. Ctitorită de Mircea cel Bătrân, biserica, parcă te obligă la tăcere şi respect, la reflecții asupra trecutului. Şi cine nu-şi aduce aminte măcar câteva versuri din cunoscuta poezie: Umbra lui Mircea la Cozia, de Grigore Alexandrescu. Să ne reamintim: Sărutare, umbra veche! Primiimeşte -nchinăciune/ De la fiii României care tu o ai cinstit / Noi venim mirare noastră la mormântu-ţi a depune/ Veacuri ce-nghit neamuri/ Al tău nume l-au hrănit.

Picturile interioare, refăcute cu aproape.5oo de ani în urmă, pe vremea lui Neagoe Basarab, emoționează și în prezent. Tot el a construit și fântâna din exteriorul bisericii, ce-i poartă numele.

Revenind la biserică, în pronaos se găsesc mormintele lui Mircea cel Bătrân și al monahiei Teofana, mama lui Mihai Viteazul, călugăriţă după moartea fiului său (1605).

In sfârşit, ne-am oprit apoi la muzeul tradițiilor vâlcene, unde, din 1968, au fost aduse case din tot judeţul, pe o suprafață de aproximativ 17 ha., spaţiu donat de o familie de învățători. Nu putea lipsi nici școala, cu cele două clase și o cancelarie, clase împărțite pe grupe- copii de clasa 1-2 şi 3-4.

Un loc anume este rezervat şi costumelor populare zonale.

Gata, obiectivele propuse au fost îndeplinite, așa încât, înapoi spre București dar, nu chiar aşa, direct. Evident am făcut un popas …culinar, la renumiții mici de Deduleşti.

A fost o zi minunată, nu doar pentru că soarele a strălucit pecer, ci prin toată încărcătura de frumos de care ne-am bucurat.

Angela Djigola Popescu

Toamnă îngândurată

În agonia zilelor de vară revăd frunze înnălbite pe ape, crengi de tuș prinse de cer, reaud suspinul ramurei amăgite de vânt, resimt mișcarea toamnei îngemănate cu iarna.Lungul anotimp s-a născut pentru mine cum niciodată nu a mai făcut-o, cum nu aș fi în stare să fac pentru nimeni o prelungire în astenie. E galben mult și chinuit de verdele nepieritor, e galben mult și învăluit în roșu arzător, e galben mult și îngândurat de raze pieritoare, e galben mult de toamnă nesfârșită, grea de dorinți, de împliniri, de toamnă iar. O toamnă ce se dă în dar.

E ca întreaga Fire: nu îi pasă dacă primitorul își merită darul. Acum, după ce a dat, este mult mai liberă, se simte ea însăși mai bună. E toamnă rotundă. Se rostogolește. Nu am cum să o ocolesc și am ajuns din nou la mine, la mine însămi, mereu nesătulă de Toamnă

Ovidiu Țuțuianu

Păcăleala de 1 aprilie

Nu ne mai pleacă tinerii „afară”,

Ba și mai mult, ei se întorc în țară.

S-au ieftinit cartofii, energia,

S-a izgonit din presă calomnia.

Românii sunt uniți ca niciodată,

Băiatul e…băiat și fata …fată.

Vecinii noștri ne iubesc cu toții,

Au dispărut corupții și chiar hoții!

Bătrânii nu mai sunt acum de vină,

Și tineretu-n fața lor, se-nchină.

Conduc pe funcții mari numai deștepții,

Nu mai avem acum deloc decepții!

Avem justiție, avem cutume,

Azi România-i cineva în lume,

Se-nclină-n fața ei tot mapamondul :

Și la finanțe, colosal ni-e fondul!

Așa că dragi români, în prag de Paște,

Un viitor de aur va renaște

Și în curând în minunata țară

Vor ferici români sosiți „de-afară”!

………………………………….

Nu disperați, că-n Europa „oarbă”,

Vor domina acei cu fes și barbă!

Crina Decusară Bocșan

Cronica Pandemiei în parodie

Bate vânt de primăvară încărcat cu o povară. În ce vară ? În ce an ? Anii trec ca apa..Așa se scrie Hronicul vechimii pandemiei de când a fost adusă ba din dreapta, ba din stânga, precum s-a scris cândva Hronicul vechimii moldo-vlahilor.Era primăvară, era luna mărțișorului. Așa cum scrie în Cronică, luna martie e lună de tristă amintire au fost odată nămeți mari până la ferestre de au murit oamenii în case, a fost cutremur vehement, iar de data asta am aflat că de 8 martie nu se mai întâlnește om cu om nici la spectacole, nici la restaurante, ci ne” jucăm” de-a carnavalul:uite masca, nu e masca. Nu se găsesc măști la colț de stradă și se îmbogățesc mascații care le vând cu 10 lei perechea. Firește că preferăm perechea pentru că oamenii au două nări și o gură care vorbește cât pentru doi. Cu masca pe față, călătorii din autobuze, tramvaie și alte variante de călătorii în comun nu mai au chef să converseze. Deocamdată tăcerea asta cu care nu suntem obișnuiți ni se pare nesănătoasă, dar ne vom reveni și vom ridica vocea mai sus, mai tare să se audă bârfele urbane. La început Domnul Coronavirus a vorbit chinezește: ba sin yo-yo, ba ka-pa-moto. S-a înțeles cu șerpii și liliecii de pe fluviu Galben până i-a băgat pe toți “ochii oblici” în casele lor. Pas cu pas doamna Pandemie a luat-o razna uitându-se peste munți și mări, unde a zărit stadioane pline, cafenele aglomerate – hop și ea azvârlind din coșul abundenței strănuturi acidulate. Pur și simplu dă de pomană în amintirea ciumei și holerei. Coronavirusul nou-nouț și prosper învață englezeasca cu hau-hau și du-iu-hau-hau ca să pătrundă mai ușor în autobuzele din Roma, în metroul aglomerat din Londra. Pe naționaliștii londonezi îi amenință cu bețișorul de guturai și tuse , ba chiar negociază vaccinarea cu deja soacră mare din palatal Bukingam. Legenda urbană spune că balarul pandemic ar fi fost teleghidat de pe Venus. Acolo străbunii Megan-ei s-au catapultat drept sosii ca să nu devină zombi. Au americanii zombii lor autohtoni, de ce ar mai avea nevoie de importuri ?!Vara aduce depresii, șefii halatelor albe au promis că la căldură virusul ucigaș își va da duhul. Erau pronosticări și pronosticuri. Și așa cum la Pronosport sau Pronoexpres ori Loto nu se câștigă decât din întâmplare, la loteria pandemiei nu s-a câștigat nici măcar experiență. De la Hopa-Mitică “uite masca, nu e masca”, s-a trecut la “declarația pe proprie răspundere”. care suna cam la fel cu cea de la ofițerul stării civile când “vrei sau nu să o iei de nevastă “este fără “jur”. Înașa zisa traducere liberă asta înseamnă:” promit să nu ies din casă decât de la ora 10 la 12”, “promit să nu mă duc în altă parte decât la dentist, la poliție și – eventual – la lucru dacă nu se folosește telelucru”,” promit să stau de bună voie și nesilit de nimeni în carantină voluntară” și alte variante. S-a mărit numărul pseudo-medicilor care cu termomentrul controlează temperatura la intrarea în magazine. Se înregistrează un apetit exagerat pentru excursii cât mai extravagante. Doar nu va da lumea bani pentru aparatură în spitale, în loc să plece către locuri exotice, ba chiar și în Univers, dacă ar mai fi locuri în naveta spațială. Să nu cumva să se creadă că nu avem posibilități! Simțim că suntem în Europa, și la fel ca toți ne împrumutăm noi tulpini de viruși de unde putem, fie Anglia ori Spania, poate chiar din America Latină, numai de la unguri – nu. Îi sabotăm. Pe ruși îi refuzăm pentru că nu ne-au făcut oferte.A trecut vara cu promisiuni suspendate în Univers, pierdem numărătoarea zilelor pandemiate, pierdem personae apropiate înregistrate sec pe burtiera ecranului de televizor ca decese, ba 45, ba 130, pierdem răbdarea de a aștepta sfârșitul pandemiei, pierdem încrederea în magia vaccinului. Mai ales că nu este doar unu. Ce-și face omul cu mâna lui…înseamnă că el caută cu lumânarea pocinogul și-și alege singur verdictul. În toamnă se redeschid – care cum vor – școlile, așa că a venit momentul protestelor și rețelele de socializare apelează în toate țările să se iasă în piețe, să conteste pe toți și pe toate. Fie legi, senatori, imigranți, profesori, violatori, lesbiene, rromi, biserici – toți trebuie să se audă nominalizați în Piața Constituției, că probabil acolo se fac legile și contralegile.

La coada cu programare pentru vaccinare spiritele (participanților!!!) se aprind pentru că fiecare știe mai bine decât oricine care este adevărul gol-goluț, deși unica sursă de informații sunt trei: radio Erevan, Europa liberă prin moștenitorii ei legali la Antene și Aria 51 -adică – Baza extraterestră universală pământească .Brusc, un domn cu pălărie medievală vrea să fie purtătorul de cuvânt scris și oral al celor de față și se impune cu tupeu. Se laudă că știe culoarele subterane ale buncărului lui Ceaușescu, unde parlamentarii s-au refugiat deja.. Iar o fostă profesoară cu pensie de mizerie îl susține, căci sunt coridoare dacice, dinainte de Traian romanul, nu Traian Băsescu cel cu șapte vieți după coborârea de pe soclu.

Coboară foile din calendar și e cât-pe-aci să se împlinească anul de când coronavirusul domnește în Europa, Asia, Africa și imensa Americă pe toate părțile.A trecut primul val. Dacă a fost primul, înseamnă că urmează al doilea val, altfel s-ar fi numit doar “valul”. Va veni și al treilea val. Bine ar fi să avem de numărat numai până la trei. Omenirea a obosit de atâtea informații și contrainformații pe frontul invizibil. Cercetătorii sunt vanitoși și din când în când ies cu declarații halucinante sau măcar semihalucinante de tipul: virusul nu există, virusul e nevertebrat, virusul provine de la păpădii, virusul plouă din lună, virusul ni l-au plantat extratereștrii, când, de fapt se știe cu certitudine a alunecat de pe filele ceruite ale Vechiului Testament. Aceasta este varianta corectă, altfel, de ce se vorbește de Noul Testament ?! Acum se închid – se deschid școlile, se închid – deschid restaurantele, se circulă -nu se circulă cu declarații de eliberare, se vaccinează – nu se vaccinează și tot așa se toarce timpul.E rândul manifestărilor de stradă. Vociferări. Căutăm dreptul la libertate și la liberă expunere. Dăm mâna cu Covidul, îi dăm brânci și pleacă atunci când vrea dânsul, când raportează:” Misiune îndeplinită”. Cum raportează ? Cui raportează? Simplu, pe WhatsApp, către cei care au hotărât. Dar cine a hotărât invenția sau descoperirea asta? Cel de sus? Cel de jos care e sus cu mască sau fără mască de extraterestru.

Camelia Georgescu

Delta Dunării

Asociaţia Culturală Iulia Haşdeu a organizat o frumoasă caravană în Delta Dunării, în perioada 9-13 iunie 2021.

La bordul unei mici ambarcaţiuni, în timp de câteva ore, s-a făcut o minunată plimbare pe braţul Sulina – un rai al păsărilor deosebite – care par marii ocupanţi ai fluviului Dunărea.

Am poposit pentru o scurtă vizită în oraşul Sulina, cândva mare port la Dunăre. Sulina, după numele capului unei hoarde cazace, este poarta Dunării, şi găsindu-se la capătul unui drum de apă, a trăit si trăieşte din activitatea portului. Oraş creat numai pentru nevoile navigaţiei, a fost condamnat să-şi piarda reputaţia de mare centru maritim: alt braţ al Dunării a fost ales ca poartă principală a Dunării.

Această mirifică zonă a fost descrisă de scriitorul Jean Bart (Eugeniu Botez), în cartea sa EUROPOLIS, povestind despre viaţa oraşului, în perioada în care a fost marinar. Sulina, cândva un oraş înfloritor, trăieşte astăzi din amintirea trecutului.

Un alt obiectiv al frumoasei noastre excursii, l-a constituit vizitarea mânăstirilor din zonă. Astfel, am vizitat Mânăstirea COCOŞ, unde sunt adăpostite moaştele sfinţilor ZOTICOS, ATALOS, KAMASIE şi FILIP, precum şi mânăstirile SAON şi CELIC-DERE, în ultima aflându-se icoana Mântuitorului, care se şterge singură.

In mod deosebit ne-a impresionat mânăstirea SAON, mărturie a Se află pe malul bălţii cu acelaşi nume şi a luat fiinţă în anul 1846, atunci când Dobrogea era sub stăpânire otomană. După revenirea Dobrogei la ţara mamă România, aceasta împreună cu toate mânăstirile şi bisericile acestor locuri, au trecut sub jurisdicţia Episcopiei Dunării de Jos. .Aceste lăcaşuri sfinte reprezintă o pagină de istorie şi spiritualitate ortodoxă românească, fiind în acelaşi timp un paradis pentru toţi care vin aici cu credinţă,

Amurgurile liniştite ne aduceau la pensiune spre a saluta lebedele, care, ca,în poezia lui Eminescu, se adunau “către trestii să se culce”

Ovidiu Țuțuianu

Rugă

În memoria lui Antoine de Saint-Exupéry,

(poet, romancier, jurnalist, aviator francez, 1900-1944)

Mărite Doamne, nu îți cer minuni,

Sau bogății absurde Să-mi aduni.

Dă-mi doar putere zilnic, și Să-mi zici,

Cum oare să-mi duc viața cu pași mici?

Atent mă Fă, sensibil, inventiv,

Ostil rutinei, calm și receptiv!

Corect sămânța vieții să o cern,

Îndrumă-mă esența s-o discern!

Mă-nvață să fac timpul prețios,

Să pot vedea oriunde ce-i frumos.

Țintind valoarea ca să nu greșesc,

Iar bucuria artei s-o găsesc.

Arată-mi cale-adevărată, Te implor!

Căci visele nu sunt un ajutor.

Nici dorul aprig pentru alb trecut,

Nici pentru viitorul prefăcut!

Ajută-mă să fiu aici și-acum,

Aflat pe al firescului meu drum.

Pavat cu greutăți și cu dureri,

Ca să le-nving, Tu dă-mi puteri!

Să-mi amintești de adevărul strict,

Că între minte și-inimă-i conflict

Deci rogu-Te trimite-mi adevăr,

Dar cu blândețe nu doar în răspăr!

Învață-mă, să rabd și să aștept,

Prietenia-n oameni s-o deștept.

Inspiră-mă să nu devin avar,

S-ofer „căldură” unde-i necesar.

Condu-mă să ajung la cei căzuți

Și să-i ridic apoi către virtuți!

Nu-mi da „măriri” ci rogu-Te să-mi zici:

Cum oare să-mi duc viața cu pași mici?

Ovidiu Țuțuianu

Corectitudine politică

Nu-i spune negrului, că-i negru,

Și nici țiganului, țigan.

Iar dacă ești un tip integru,

Nu separa după „organ”!

Nu-i spune grasei că e grasă,

Și chelului că este chel.

Nu e permis să fii frumoasă,

Ci cu pocitele un fel!

În globalism e o eroare

Ca să te bucuri alb de ești.

Să fii atent cu-a ta culoare,

Că s-ar putea să o pățești!

C-așa pățiră marii maiștrii,

Ce doar elitei „foc” i-au dat.

Chiar de s-au ridicat la aștrii,

Cântarea lor…s-a perimat!

Să nu-ți susții inteligența,

Că îi discriminezi pe proști;

Mereu au trează vigilența,

Cu adevăr să nu-i împroști!

Să nu conteze niciodată,

Că-s blugi, fustițe, băști sau frac.

De e băiat ori de e fată,

Pentru ocultă-i tot un drac!

Familia-i acum formată,

Nu din bărbați și din femei,

Din parteneri e reformată:

De gradul unu, doi sau…trei!?

Să nu-ți afirmi cumva credința,

Că deranjezi pe cei din jur,

E mult mai „trend” să-ți dai silința,

Să-nșeli, să minți, să fi sperjur.

Să nu ai personalitate,

Să fii docil, umil, supus,

Căci viitoarea societate,

Îți spune ea…„ce e de spus”!

Oana Mihaela Gâdea

Cugetările unui pantof

Zi de zi sunt umilit,

Murdărit și chiar strivit

De nemiloasa greutate

A celui care vrea să poarte

O piele nouă, delicată

Pe-al său picior ce altădată,

Mergea pe drumul pietruit,

Ignorând al meu icnit.

Pietre și asfalturi dure

Au fost nevoiți să-ndure

Obrajii-mi fini și delicați,

Pe drumul plin de pari uscați

Pe care-a trebuit să trec,

Uitând pe loc de ‘cea durere,

Ce mă chinuie-n secret,

Numai pentru-a ta plăcere.

Dar nu-i pasă nimănui

Când mă întâlnesc c-un cui!

Mi-e prieten, îl iubesc,

Însă îl cam ocolesc.

Fiindc-a noastră întâlnire,

Se termină cu-n om grăbit,

Ce nemilos mă calcă-ntruna,

Provocându-mi răni la infinit!

Ce mai viață grea și soartă

Au chiar cei care îmbracă

Piciorul gol și dezbrăcat,

Al celui care stă în pat!

Dar suntem totuși fericiți

Fiindcă suntem cei iubiți!

Deși călcați doar în picioare,

Vedem mereu raza de soare

Cum se pierde-n depărtări,

Departe-n zări și noi culori!

Dar de-aici de jos îmi pare,

Lumea-ntreagă mult mai mare!

Angela Djigola Popescu

Plângerea timpului

De o vreme lipsesc din timpul meu, golit de vestea plecării in altă lume. Câte lumi cunosc?

Râul vitalităţii işi duce sensul incă. Nu, mai stai. Cuvinte aşezate în coperţile unor popoare mişcătoare care işi gospodăresc viitorul când şi-au fixat locul.

Aşa primeşti neamurile. Au alte gesturi, alte culori de pe cuvinte, sunt suflete diferite.

Sunt încă eu. Din când în când cobor în mine să-mi strig numele. Nu stau în calea nimănui. Mi-am trudit respiraţia. Am îmbrăţişat zorii de ziuă cu acceptarea lor de dincolo pentru munca mea.

Ies la fereastră să-mi caut privirile în scoarţa copacilor sădiţi lângă casă. Miros tăcerea dintre noi şi muşc din coltucul unei pâini de cuvinte coapte ale unei viitoare cărţi.

Anaeli

Zi de poezie!

Zeiță a gândului,

Strună a cuvântului,

Zborul către Cer,

Taină și Mister

Și zbateri de gene

Trecute – n poeme,

Susur de izvoare

În lumi trecătoare,

Fruntea cea plecată

În sudori scaldată,

Lunga căutare

De rime – arzătoare,

Speranță și rugă,

A inimii fugă.

Floare pe răzor,

Lacrimă de dor,

Legănări de ape

Sub adânc de pleoape,

Viscol și furtună

Și iar vreme bună.

Aură se sfânt

Și idei și cânt,

Încă și mai multe,

Mari și mai mărunte,

Toate la un loc,

Ca – ntr-un sacru joc,

Au fost și – or să fie,

Dulcea poezie!

Crina Decusară Bocșan

Pandemia, bat-o vina !

Este la modă Pandemia. “ Doamna Pandemie”, căci se zice că tot ce este rău pe lumea asta – începând cu tornadele, furtunile și încheind cu erupțiile vulcanice – poartă denumiri consacrate persoanelor de sex femenin. Ca orice femeie, ea se respectă și întoarce capete ca atinse de lovitura ghilotinei. Ca orice femeie poate să-și ignore eșecurile, dar perseverează în tactica perversă de a deveni învingătoare. Dacă nu învingătoare, măcar câștigătoare, căci negociază fiecare mișcare. Sunt jocurile copilăriei pe care le transpune în jocuri de societate până reușește să le machieze în jocuri psihologice: le aruncă cu dezinvoltură ca un lasou, sau ca o plasă uriașă , ca un năvod. Primele care cad în plasă sunt ceasurile..Sus masca , jos masca, cine nu e gata îl ia cu lopata. Cine ? Pandemia.În orice casă sunt măști antipandemie, însă numai ceasurile le poartă. De aceea nici unul nu spune ora adevărată. Sunt haioase, mincinoase, ambițioase, ironice, dominate, monotone, iscoditoare, băgărețe în cotidianul aparent banal. Unele tic-tăcăie, celelalte tac-ticăie și bâzăiala lor intră în bucătărie și în parlament, în facebook și în tabletele date preșcolarilor să învețe să deseneze, în zilele de sărbătoare și pe timp de eclipse, mai ales dacă ar fi eclipse dublă. Ceasurile se autointitulează în orologii, pendule, clasice, mecanice, electronice, de mână, de damă, de firmă, pretențioase cu indicarea orei, pașilor, temperaturii și se preconizează să arate și ce vei mânca la cină. Toate-toate, chiar cele mai toate socializează. Fie on-line, fie prin skipe, ori prin microfon ceasurile bârfesc, se acuză sau se justifică cu comportament adolescentin ori spre senilitate. Când ceasurile dau interviuri, ele își dezvăluie identitatea, mentalitatea și targhet-ul. Se împletesc în conspirații despre pandemie, se ascund în slogan politic antisocial, însă concluzia se leagănă între; “timpul trece prea încet” și”timpul trece prea repede”, după cum se pliază fiecare. Avem de ales între “marea transformare”, “resetare” sau măcar adaptare, și respectiv însingurare în fața televizorului, telefonului și facebook-ului versus întâlniri față în față spre a anunța, a comenta, chiar a bârfi despre alienare și depresie. Pentru toți pendula ține ritmul timpului astral și bate în vers eminescian:Vreme trece, vreme vine, virusul nu se menține: a trecut și nu mai vine. Optimismul ne convine.

Doina Zigulescu

În Egipt…după 21 de ani

În plină pandemie de coronavirus am plecat în perioada 20-31 martie a.c. să revăd cea mai veche destinaţie turistică din lume: Egipt. Cu misteriosul Nil dar şi cu plaje idilice cu ape turcoaz şi corali coloraţi, Egiptul m-a impresionat şi de data aceasta.

În Cairo – capitala statului cu cea mai mare aglomerare urbană de pe continentul african (peste 6 milioane de locuitori) – am început vizita la Muzeul de Egiptologie, care adăposteşte cea mai bogată colecţie de artefacte din perioada faraonică, cea mai preţioasă comoară fiind colecţia faraonului Tutankhamon cu obiecte de cult, bijuterii, statui, sarcofagul în care a fost înmormântat şi celebra mască mortuară din aur. Am făcut o incursiune şi în partea islamică a oraşului la citadela Saladdin care se mândreşte cu faimoasa Moschee de Alabastru a lui Mohamad Ali.

Alexandria – oraş infloritor şi capitala Egiptului în perioada greco-romană – a rămas un oraş legendar învăluit în mit: cetatea lui Alexandru cel Mare şi a Cleopatrei, oraşul celebrei biblioteci antice şi a farului în formă de turn de pe insula Pharos.

Mergând 30 de km spre Sakara, am vizitat piramida în trepte a lui Djoser faraon în sec.2 Î.H, cu un vast complex mortuar, apoi Mensis, un muzeu în aer liber, prima capitală a morţilor (Sakara fiind prima capitală a viilor), cu multe reprezentări în granit a faraonului Ramses al II-lea şi prezența din alabastru al celui de al doilea sfinx.

Pe platoul Giza am revăzut piramidele lui Keops, Mikerinos şi Kefren – bine cunoscute embleme ale Egiptului, iar Sfinxul creatura enigmatică cu trup de leu şi chip de om, este cel mai vechi monument de sculptură din Egiptul Antic.

Nu am ocolit nici giganticul baraj de la Aswan construit în anii 1960-1970 cu prezenţa masivă a constructorilor români, obiectiv strategic, o construcţie uriaşă făcută pentru a controla inundaţiile cauzate de revărsarea Nilului, a asigura apa pentru irigaţii şi a genera electricitate, precum şi templul Philae dedicat zeiţei frumuseţii Isis.

Complexul de la Abu Simbel format din două temple tăiate în piatră, pe a cărui faţadă domină masivele statui de piatră ale lui Ramses şi soţiei sale Nefertari, a fost construit în sec.XIII-lea Î.H., pentru a intimida rivalii nubieni şi a comemora celebra bătălie de la Kadeș.

Cu vasul de croazieră “Concerto” am navigat pe Nil trei zile către Kom Ombo pentru a vizita neobişnuitul templu dedicat zeilor Sobek şi Horus (o constructie atipică deoarece totul este simetric de-a lungul axei centrale), către Edfu unde am văzut templul dedicat zeului Horus (unul dintre cele mai bine păstrate temple din Egipt), iar la Luxorne-am plimbat de-a lungul aleii sfincșilor până la templul Karnak, cel mai mare complex religios dedicat zeului Amun Ra, şi la templul din Luxor.

Am fost şi într-un sat de nubieni (grup etnic din Egipt), care convieţuiesc în două triburi, fiecare trib cu propria limbă, obiceiuri şi obligaţii, ce locuiesc în case simple cu pereţi vopsiţi în modele tradiţionale, cu tavane din rogojină, cu temperaturi vara de 48 grade, care beau numai ceai de mentă sau din hibiscum, care mănâncă pâine frământată din făină şi apă, tinută întâi la soare şi apoi băgată în cuptor, pe care o consumă cu miere neagră din trestie de zahăr sau cu o brânză foarte sărată, iar ca animale de companie cresc pui de crocodili.

Trecând pe malul vestic al Nilului am pătruns în Valea Regilor unde au fost îngropate generaţii de faraoni şi nobili în criptele tăiate în stâncă şi păzite de Coloşii lui Memnon. Am vizitat trei morminte și templul lui Hatchepsut, singura femeie faraon din istoria Egiptului.

În ultimele trei zile ne-am răsfăţat în Hurghada, staţiune turistică cu care a început industria din domeniu în Egipt, o înfloritoare destinaţie de vacanţă, cu plaje frumoase şi soare tot timpul anului.

De la prima mea vizită în Egipt, în urmă cu 21 de ani, s-au construit şi se mai construiesc şosele în deşert, hoteluri şi variate locuri de cazare, foarte multe locuinţe (blocuri) alături de cele vechi care acum arată ca nişte ghetouri, însă circulaţia maşinilor, a căruţelor a rămas aceeaşi, adică infernală, fără treceri de pietoni şi fără respectarea regulilor impuse. Este, totuși, o lume în schimbare, care își face cunoscute valorile trecutului.

Mihai Victor Afilom

De Dragobete….

(poem dedicat iubitei mele)

Iubirea – un foc viu, sprințar,

O flacără născută din amnar,

Suflată de vânt se preface în jar,

În inimă – un mic disc solar.

Mocnind, se ascunde sub tăciuni

Hrănită de vise, ascunsă de furtuni,

Izbucnește în vâlvătăi portocalii

Când în deșert rodesc migdalii.

Sunt veșnic călător spre răsărit

Cu focul în pieptu-mi cuibărit,

Iar tu, năzuind spre zonele alpestre,

Unde te așteaptă la ferestre,

Ale primăverii flori albastre,

Ghiocei, zambile, păsări măiastre,

Din basmul nostru împărătesc

Povestea unui simplu:” te iubesc!”

Hunedoara, 24 februarie 2021

Ovidiu Țuțuianu

Remember Ciprian Porumbescu

Motto: Râde iarăşi primăvara,

Peste câmpuri, peste plai,

Veselia umple ţara,

C-a venit Întâi de Mai!

„Râde iarăși primăvara” Cântec (Marș) de 1 Mai a fost una dintre cele mai cunoscute melodii difuzate înainte de 1989 la posturile de radio și televiziune, și nelipsită la manifestările de ziua internațională a muncii. Acum numai muzica melodioasă și veselă aparține lui Ciprian Porumbescu. Dar cine a fost acesta?

La 14 octombrie 1853se năştea în Şipotele Sucevei (din Bucovina aflată atunci în Imperiului Austriac) Ciprian, fiul Emiliei şi al preotului ortodox Iraclie Golembiovschi (de la golemb = porumbel, în polonă). Apoi numele „Porumbescu” a fost folosit mai întâi ca pseudonim, şi ulterior ca nume oficial. Micuţul Ciprian a început de la vârsta de şase ani, studiul pianului cu Carol Miculi, apoi vioara, la Ilişeşti, cu Simon Maier, continuând la Gimnaziul din Suceava, cu Ştefan Nosievici şi, în particular, cu Anton Valentin şi C. Schlötzer.

În 1871 Ciprian a participat cu vioara sa măiastră (Amati) la serbarea românilor de pretutindeni organizată la Putna (400 de ani de la târnosire) de societatea „România jună” în frunte cu Mihai Eminescu și Ioan Slavici. Între 1873-1877 a urmat cursurile Institutului Teologic din Cernăuţi și, deși nu a fost hirotonit, şi-a manifestat deplin dragostea pentru Biserică prin compoziţiile sale: „Cântările Sfintei Liturghii“, „Tatăl nostru“, „Adusu-mi-am aminte“, „Condacul Maicii Domnului“, „Priceasna de Paşti“ şi „Axion la Rusalii“.

În perioada 1879-1881 a frecventat Conservatorul din Viena, studiind armonia cu Anton Bruckner şi primind noţiuni despre muzica de cor de la Franz Krenn. Anul 1882 l-a găsit în Ardeal, ca profesor de muzică vocală la Gimnaziul Românesc şi dirijor la Biserica Sf. Nicolae-Șchei din Brașov. Între timp s-a înscris la cursuri de filosofie în Viena şi Cernăuţi. Dragostea pentru tot ce-i românesc l-a însoţit toată viaţa. La Cernăuţi, a condus corul Societăţii culturale „Arboroasa“, iar la Viena, a dirijat corul Societăţii studenţeşti „România Jună“. Aici a scos în anul 1880, „Cântecul tricolorului“ (fostul imn al României), „Imnul Unirii“, „Pe-al nostru steag“ (imnul actual al Albaniei), „La malurile Prutului“, „Altarul Mănăstirii Putna“.

La 11 martie 1882, a avut loc premiera operetei sale „Crai nou“ , în două acte, pe textul lui Vasile Alecsandri. Succesul a fost deosebit, ziarele vremii asemuindu-l pe compozitor cu Johann Strauss şi Franz Liszt.

După terminarea facultăţii, tânărul teolog a fost întemniţat aproape trei luni pentru activitatea din cadrul societăţii „Arboroasa“, militantă pentru libertatea Bucovinei de sub dominaţie habsburgică. Boala de care suferea (tuberculoză) s-a agravat foarte mult. Pe 25 noiembrie 1882 a plecat în Italia în staţiunea Nervi, pentru tratament, ședere ce nu i-a adus ameliorarea. Se întoarce la Stupca, acolo unde cântecele populare îi legănaseră copilăria. Vegheat de bătrânul şi nefericitul lui tată, dar şi de sora Mărioara, el se ridică la ceruri în dimineața zilei de 6 iunie 1883. Cel care arsese ca o torță pe altarele muzicii, credinței și patriotismului părăsea devreme această lume, care nu îngăduise din „rațiuni religioase” absurde, împlinirea marii sale iubiri pentru fiica pastorului evanghelic din Stupca, Berta Gorgon, cea care îi împărtășea sentimentul. Ciprian nu împlinise încă 30 de ani!

Opera monumentală, numărând cca 250 de lucrări, în diverse forme şi genuri muzicale, l-a păstrat nemuritor în conştiinţa neamului nostru românesc. Talent complex, Ciprian Porumbescu a creat nu numai lucrări muzicale, ci şi poezii, articole de presă, a cules folclor, a redactat un manual didactic. Desigur, cea mai cunoscută compoziţie a lui rămâne, „Balada pentru vioară“ (1880), care a impresionat nu numai generații numeroase de români, dar și pe muzicieni străini.

Lucia Jugurică

Moment hibernal

Grădina și-a făcut un zid din ceață

Pufos ca blana unei vulpi polare.

În mijloc – casa albă ca o fortăreață

Mă dăruie cu lene și visare.

Ce bine-i să nu știi nimic de lume,

Să nu auzi ceva în depărtare

Doar șoapta focului cercând să curme

A timpului, prea grabnică schimbare.

Lapon ascuns în cuibul meu de gheață

Mă simt cuprinsă de-o ciudată stare

Și parcă am trăit întreaga viață

Pe o banchiză veșnic călătoare.

Lucia Jugurică

Colind – rugăciune

Pe-o rază de stea

Din cer cobora

În rece sălaș

Un prunc mic, golaș.

Maica-L legăna

Și se bucura

Fără ca să știe

Ce avea să fie.

Urma să ne spele

De păcate grele

Cu sângele Lui

Rod al chinului.

Doamne, de mai poți,

Iartă-ne pe toți.

Lucia Jugurică

Crăciun fericit

Crăciun fericit ? Așa aș vrea să fie:

Ca cele duse din copilărie,

Cu neaua până-la gât și soba încinsă,

Cu mama în vârtej de treburi prinsă,

Cu casa luminată ca-n poveste

Și mici colindători aducând veste

Despre Isus, Fecioară și păstori,

Cu oaspeți ce de viscol nerăpuși

Își scuturau zăpada pe la uși,

Venind apoi la praznicul creștin,

Unde ciocneau paharele cu vin

Printre plăcinte rumene, crescute,

Ce se pierdeau în gură, pe tăcute.

Iar peste toate, stăpânind frumos,

Copacu’ Acela veșnic credincios

Cu frunza verde, plină de mister,

Căzut la noi în casă, ca dincer.

În jurul lui, zeci de minunății

Soldați de plumb, paiațe fistichii

Dar și-un răvaș chiar de la Moș Crăciun

Scris pe ascuns de tata, în ajun.

O, Doamne, unde-s toate câte-au fost ?

De ce mă simt așa, fără de rost ?

Crăciun fericit ? Nu poate să mai fie

Ca cele din copilărie.

Va fi doar unul liniștit, tăcut,

În care Pruncul plânge, nevăzut.

– Inspirat de o ilustrată de demult –

Oana Mihaela Gîdea

Tradiții și obiceiuri de Anul Nou

(de Revelion)

Tradițiile și obiceiurile ce au loc de Anul Nou reprezintă ansamblul ceremonialelor de reînnoire simbolică a timpului calendaristic și are loc la răscrucea dintre anul vechi și anul nou.

Fiind o personificare a Soarelui, Anul este numit An vechi în perioada de dinainte de miezul nopții și An nou după miezul nopții.

Divinitatea Noului An se Naște, crește, îmbătrânește și moare concomitent timpul calendaristic pentru a renaște după 365 de zile (respective 366 de zile în timpul anilor bisecți).

În calendarul popular, sfinții reprezintă metamorfoze ale anului, fiind mai tineri sau mai bătrâni, după „șansa” avută de acestea la împărțirea sărbătorilor: Sânvăsâi (sau Sfântul Vasile), sărbătorită în prima zi a Anului, acesta fiind un tânăr chefliu care stă călare pe un butoi, iubește și petrece.

Dragobete, (sărbătorit la data de 24 februarie), fiul Dochiei, reprezintă zeul dragostei pe tărâmurile carpatice. Sângiorzul (23 aprilie), Sântoaderul sunt tineri călări pe cai; Sântilie (20 iulie) și Sâmedru (26 octombrie) sunt maturi. După celebrarea lor urmează generația sfinților-moși: Moș Andrei (30 noiembrie), Moș Nicolae (6 decembrie), Moș Ajun (24 decembrie) și Moș Crăciun (25 decembrie).

Întoarcerea simbolică a timpului în această noapte este asimilată cu moartea divinității, iar reluarea numărării zilelor, cu renașterea acesteia, după cum se arată în volumul Carte de Crăciun de Sorin Lavric (apărut la editura Humanitas în anul 1997, citat de Agerpress).

Satele românești sunt celebre pentru cetele de flăcăi care se pregătesc pentru „urat”, conform datinilor și obiceiurilor din timpul sărbătorilor de iarnă. În ajunul Anului Nou, pe înserat, primele cete de colindători încep să-și facă apariția.

În satele din Bucovina se obișnuiește ca mascații să umble în ceată, care reunește personaje mascate: ursul, capra, căiuții, cerbii, urâții, frumoșii, dracii, doctorii, ursarii, bunghierii etc. După lăsarea serii, ceata cea mare se fărâmițează, iar grupurile rezultate încep să meargă din casă în casă, până la răsăritul soarelui, atunci când Anul Nou își intră în drepturi.

Umblatul cu Capra este o tradiție care ține, de regulă, de la Crăciun până la Anul Nou. Măștile care evocă la Vifleem personaje biblice sunt înlocuite aici de masca unui singur animal, al cărui nume variază de la o regiune la alta: cerb în Hunedoara, capră sau țurcă în Moldova și Ardeal, boriță (de la bour) în Transilvania de sud. În Muntenia și Oltenia, capra este denumită „brezaia” (din cauza înfățișării pestrițe a măștii), și obiceiul se practică mai ales de Anul Nou. Capra se alcătuiește dintr-un lemn scurt, cioplit în formă de cap de capră, care se învelește cu hârtie roșie, peste care se pune o altă hârtie, neagră, mărunt tăiată și încrețită, sau se lipește o piele subțire cu păr.

Obiceiul umblatului cu Ursul este întâlnit doar în Moldova, de Anul Nou. Ursul este întruchipat de un flăcău purtând pe cap și umeri blana unui animal, împodobită în dreptul urechilor cu ciucuri roșii. Masca este condusă de un ”Ursar”, însoțită de muzicanți și urmată, adesea, de un întreg alai de personaje (printre care se poate afla un copil în rolul ”puiului de urs”). În răpăitul tobelor sau pe melodia fluierului, și ajutată de un ciomag, masca mormăie și imită pașii legănați și sacadați ai ursului, izbind puternic pământul cu tălpile. Semnificația este purificarea și fertilizarea solului în noul an. De Anul Nou, un loc aparte îl ocupă colindatul și cetele de colindători care, după ce fac urări de sănătate, belșug, bucurie etc., primesc în dar colaci, vin, cârnați și uneori bani.

Strigatul peste sat este ceremonialul nocturn al cetelor de feciori pentru judecarea publică a celor care au încălcat regulile comunității. Cocoțați pe dealuri, movile, copaci sau acoperișuri, ei „biciuiesc” prin versuri fetele bătrâne, flăcăii tomnatici, femeile care fac descântece și farmece, leneșii, hoții sau bețivii. Acest dialog este așteptat de întreaga comunitate, încheindu-se cu formula „Cele rele să se spele, cele bune să se adune!”. Pentru curățarea relelor și alungarea spiritelor rele, obiceiul este însoțit de aprinderea focurilor, precizează cartea amintită.

În prima zi a noului an, de Sfântul Vasile, se crede că cerurile se deschid, că rugăciunile sunt ascultate și că animalele vorbesc cu glas omenesc. Tot atunci se merge cu Plugușorul și cu Sorcova, obiceiuri ce invocă prosperitatea și belșugul pentru gospodăria celui care primește colindătorii. Se spune că aceia care nu primesc cetele de colindători vor avea necazuri și sărăcie în anul ce vine.

În ajunul Anului Nou, în Moldova, cete de flăcăi și de bărbați de curând însurați merg cu Plugul. Străvechi obicei agrar derivat dintr-o practică primitivă, trecut printr-un rit de fertilitate, Plugușorul a ajuns o urare obișnuită de recolte bogate în anul care abia începe. Textul este în excelență o narație privind muncile agricole, recurgând la elemente fabuloase. Începe cu aratul, fiind urmat de semănat, îngrijirea plantelor, recoltat și adusul boabelor în hambare.

Plugușorul este întotdeauna însoțit de strigături, pocnete de bici și sunete de clopoței, dar plugul adevărat, tras de boi, a fost înlocuit cu timpul de un plug miniatural, mai ușor de purtat, sau de buhaiul care imită mugetul boilor. La sate, Plugușorul este însă extrem de complex, iar alaiurile care merg din casă în casă duc cu ele chiar un plug.

Semănatul este un obicei agrar, structurat după modelul colindelor și practicat de copii în dimineața zilei de Anul Nou, după încheierea Plugușorului. Colindătorii purtând traiste de gât încărcate cu semințe de grâu, secară, orz, ovăz, mai rar cu porumb, intră în case, aruncă boabe cu mâna, imitând semănatul pe ogor, și urează gazdelor sănătate și roade bogate. Ei sunt răsplătiți cu mere, colaci sau bani. După plecarea lor, gospodinele adună semințele și le duc în grajdul vitelor, pentru a fi sănătoase peste an.

Un alt obicei de Anul Nou, umblatul cu Sorcova și reprezintă bucuria copiilor, care poartă o crenguță înmugurită de copac sau o sorcovă confecționată dintr-un băț în jurul căruia s-au împletit flori de hârtie colorată. Numele de sorcovă vine de la cuvântul bulgar ”surov” (verde fraged), aluzie la ramura abia îmbobocită, ruptă odinioară dintr-un arbore. Înclinată de mai multe ori în direcția unei anumite persoane, sorcova joacă întrucâtva rolul unei baghete magice, înzestrată cu capacitatea de a transmite vigoare și tinerețe celui vizat. Textul urării, care amintește de o vrajă, nu face decât să întărească efectul mișcării sorcovei.

Web-grafie:

1. https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/social/traditii-si-obiceiuri-romanesti-de-anul-nou-848757

Stana Bunea

În ieslea inimilor voastre

Nu pot să potrivesc în rime

Toată tristeţea pe pământ,

Dar pot să vă trimit urare

Să-aveţi cu Cerul legământ.

Cu Maica Domnului şi Sfinţii

Ce Pruncului s-au închinat,

Şi au trăit în Rugăciune

Şi-n Viaţă fără de păcat.

Să fiţi mereu în Sărbătoare

Ca Pruncul să fiţi legănaţi,

În bucurie şi speranţă

Şi-n sănătate-nveşmântaţi.

În Pace să petreceţi seara

Când universul s-a uimit,

De naşterea fără pereche

Când Iisus Domnul a venit.

Şi să-I cântaţi colinde line

Cu întreg neamul românesc,

Cu Îngerii şi cu Arhangheli

Ce-n infinit Îl proslăvesc.

În ieslea inimilor voastre

Iubirea să primiţi mereu,

Ca să renaşteşi în virtute

Ca veşnici Fii de Dumnezeu.

Pământul o sfântă grădină

Să redevină rai domnesc,

Iar voi să-l stăpâniţi în Pace

Săltând în cinul Îngeresc!

Stana Bunea

Iarna gândurilor albe

Ca zăpada mă trezeşte,

Cerul minţii le perindă

Reci ca stelele celeste.

Amintiri demult uitate

Se arata-n strălucire,

Ies din colţuri nevăzute

Albe, fără pătimire.

Dănţuiesc în roiuri line

Ca şi fulgii de zăpadă,

Le privesc înseninată

Şi-n adânc…..le las să cadă!

Nostalgia Sărbătorilor în familia Haşdeu

Destinul Iuliei Hasdeu considerat de mulţi ca fiind luminos are şi pete de tristeţe. De la Lilica, cea care în 1881 mărturisea după câteva săptămâni de la sosirea în Franţa că urăşte Parisul mereu umed şi morocănos, şi până la domnişoara Julie Hasdeu studentă la Sorbona, adolescenta româncă pe o perioadă de şapte ani mărturiseşte dorul de meleagurile natale. In scrisorile Iuliei către tatăl Bogdan Petriceicu Haşdeu reţinut la Bucureşti de obligaţiile sociale se întrevede dorul de România şi tristeţea că familia nu poate petrece măcar Sfintele Sărbători strânsă în jurul mesei îmbelşugate.

1885, ziua de Crăciun

Tată dragă,

Deşi destul de departe de ţară, şi obişnuite de peste trei ani să petrecem sărbătorile de Crăciun şi Anul Nou pariziene, totuşi nici eu nici mama nu putem uita Crăciunul nostru şi Anul Nou de la noi. Această zi de An Nou care-mi trezeşte atâtea amintiri plăcute! Era seara când ne strângeam toate prietenele şi când luminiţele voioase ale pomului adus de micul Isus înveseleau vechiul salon, atunci mâncam plăcinta tradiţională şi trăgeam răvaşe (…) Îmi imaginez vechiul salon întunecat, părăsit, având chiar şi aerul că se gândeşte cu amărăciune la hohotele de râs care cândva îl făceau să răsune. Am petrecut ziua de Crăciun făcând o temă la literatură, şi una la engleză. Nu mă plâng, ba dimpotrivă: calea mea este trasată, trebuie să o urmez însă am suspinat după trecut.

(Din volumul Epistolar II, p.135, Ed.Asociaţiei Iulia Hasdeu).

Elena Ionescu

Să fie oare iarnă pe afară ?

Ne îndreptăm cu paşi timizi spre Crăciun, în aşteptarea iernii gândurilor albe.

Sperăm să fim mai norocoşi şi să prindem puţină zăpadă şi căderi de nea.

Toţi facem pregătiri pentru sărbători şi ne întrebăm ce ne aduce Moşul -n dar.

Vom avea un Crăciun mai reţinut, dar va fi al nostru.

Deci, trebuie să ştim să ne facem fericiţi, pentru a-l onora şi pentru a nu-l uita vreodată.

Asta se va întâmpla prin omiterea celor neplăcute şi năzuinţa către ceva mai bun.

Să fim uniţi în tot acest marş către viitor.

Vino iarnă pe la noi, aducându-ne neaua cea imaculată, cum am vrea să fie şi firea celor ce ne înconjoară.

Sărbători fericite !

Oana Mihaela Gîdea

Şoapta iubirii

Priveam în zare-n asfințit

Cum se-mpletește-n noi culori,

Lumina noilor iubiri,

De la apus și până-n zori.

Nu credeam că într-o zi

Vei apărea în calea mea,

Și timpu-n loc se va opri

Atunci când tu vei dispărea!

Tu ai fost acea lumină

La care eu cu drag veneam,

Ascultând șoapta divină

La care eu doar speram!

De ai pleca adânc în noapte,

Eu pe loc voi dispărea

Lăsând în loc doar mii de șoapte,

Soarta și iubirea mea!

Oana Mihaela Gîdea

Un gând curat

Păstrează-n inimă un gând,

Un cuvânt ș-un lucru sfânt,

Pe care să-l trăiești curat,

Ca pe-un vis adevărat.

Nu contează de ești trist

Abătut sau pesimist,

Important e să fii bine,

Și îndrăgostit de mine!

Nu-ți voi cere să te schimbi,

Să fii altfel sau să-nhibi

Acel dor ce te apasă

Când îmi spui că sunt frumoasă!

Tu ești îngeru-mi de puf,

Car-ascult-al meu năduf,

Atunci când nu îmi este bine,

Sau când spun “mi-e dor de tine!

Îmi lipsește ‘cel moment,

Spus ca veșnic argument

La întrebarea „ce-ai pățit,

Te doare-un gând sau ai fugit? “

„Am fugit de gândul greu

Ce mă apăsa mereu

Doar gândindu-mă la tine,

Ascunzând cele suspine!”

Doina Zigulescu

Etiopia–leagănul umanităţii–

– episodul 3–

Sfintele Paşti le-am petrecut în oraşul Lalibela, loc important de pelerinaj şi devoţiune al creștinităţii etiopiene, oraş care poartă numele regelui Lalibela, cel care a construit aici primele biserici din piatră la sfârşitul secolului al XII-lea –începutul secolului al XIII-lea. Lalibela sau Noul Ierusalimeste unul dintre cele mai remarcabile locuri ale creştinătăţii, înscris din anul 1978 în Patrimoniul Mondial Unesco. În oraşse află peste 200 de biserici, unele ascunse în peşteri, dintre care unsprezecesunt considerate a opta minune a lumii, drept capodopere de arhitectură şi artă. Remarcabile structuri sunt săpate în interior şi exterior în rocă solidă; fiecare clădire este unică din punct de vedere arhitectural, reflectând execuţii meşteşugit realizate, unele dintre ele fiind decorate cu picturi deosebit de frumoase. Edificiile acestea au rămas locuri de rugăciune până în zilele noastre.

Dintre bisericile vizitate amintesc Bete Medhane Alem (Salvatorul lumii), care are în partea nord-estică trei morminte tăiate în stâncă atribuite lui Abraham, Isac şi Iacob, Bete Maryam (Casa Fecioarei Maria),în care există o cruce de șapte kilogramede aur; aceasta este cea mai frumos decorată şi acolo se sărbătoresc Crăciunul, Paştele şi Boboteaza, biserica Denaghel dedicată celor 15 fecioare care în secol al IV-lea au fost omorâte de împărat. Aicise pregăteşte anafura care urmează să fie dusă apoi la Bete Maryam pentru a fi împărţită credincioşilor.

Noaptea de Înviere am am petrecut-o la biserica Bete Maryam, unde o mulţime de oameni participă la procesiune mergând pe un drum de munte. Procesiunea este complet diferită decât la noi: bat tobele, se îngână cântece; nu se spune “Paşte Fericit”, nu se vopsesc ouă, cozonac nu se mănâncă. În această zi specială toate bisericile sunt pline de credincioşi care au postit 55 de zile, iar în ultima zi şi jumătate au ţinut post negru. Ruga lor însoțită de cântecele şi dansul preoţilor rămâne o amintire de suflet.

A doua zi am vizitat alte șase biserici, dintre care Beta Giorgis (Sf.Gheorghe) complet îngropată are acoperişul în formă de cruce,și este considerată cea mai frumoasă biserică monolitică în formă de cruce. Astfel simbolul Arcei lui Noe a devenit imaginea simbol a oraşului Lalibela.

Și alte numeroase oraşe din Etiopia abundă în obiective istorice și culturale interesante, despre care voi mai povesti.

Crina Decusară Bocșan

Virgula

Între semne de punctuație

Virgula în circulație

Este cea mai căutată:

Ignorată ori curtată.

Se așază unde vrea

De nu-i faci o temenea,

Nu se lasă compromisă

De vreo tehnică rasistă

Că s-a combinat pe listă

Fără teamă – dar surprinsă –

Cu un punct în deplasare

Care altă treabă n-are.

Fiindcă lumea e-n schimbare

Nu e rudă cu-ntrebarea,

Nu se leagă cu mirarea,

Dar își vâră coada mică

Și-orice combinație strică.

În război încurcă toate:

Fie ițe, fie fapte.

Pitia, ea, când prevestea

Cuvinte multe înșira;

Iar virgula de o punea

În locul ce i-l potrivea,

Sensul nou i-l pregătea

Și de-a-ndoaselea ieșea.

Ca exemple dăm citate

Din istorie, ca la carte:

„Vom învinge, nu, se știe

Dacă e vreo bătălie.

Ne vor bate, nu, se poate

Strategie fără carte.”

Așadar, precum se știe

Este o legendă vie

Despre virgula cu har

Și cu rolu-i principal:

Ideia să nu trădeze,

Cu sfințenie s-o păstreze;

Și de ar greși vreodată

Să rămână blestemată:

De la pici pân- la bunic

Toți nu înțeleg nimic

Câtă importanță are

Virgula cu V cel mare.

Doina Zigulescu

Etiopia-leagănul umanităţii-

Episodul 2

Am continuat călătoria și am ajuns “acasă” la tribul Konso,unde ne-am oprit pentru a lua masa de prânz şi am servit la aşa zisul restaurant cu mese ruginite şi fără feţe de masă, orez cu legume, cafea şi apă plată. Zona Konso este inclusă în Patrimoniul Naţional UNESCO datorită tradiţiilor ancestrale deosebite care se întind pe parcursul a 21 de generaţii (peste 400 de ani). Acest trib, deşi indigenii sunt în majoritatea lor animişti (practicanţi ai tradiţiilor religioase tribale), este unul dintre cele mai civilizate triburi din zonă, fiind cunoscut atât pentru sistemul unic de terasare a dealurilor, care permite o cultivare şi irigare a culturilor, cât şi pentru statuile funerare confecţionate din lemn numitewaga.

A doua zi, după o oră şi jumătate de mers pe un drum greu de străbătut chiar cu maşinile de teren am ajuns la tribul mursi, cel mai interesant trib din valea Omo, ce numără 6500 de suflete. Sunt semi nomazi, locuiesc în sezonul uscat pe pantele vestice ale văii Omo unde cultivă sorg, porumb şi legume, vânează şi pescuiesc, iar în sezonul umed pasc cirezile de vite în stepa Tama. Bărbaţii sunt războinici recunoscuţi, iar femeile sunt renumite pentru farfurioarele întroduse în buză şi coarne în urechi, obicei considerat semn de frumuseţe.În piaţa Kei Afer, una dintre cele mai pline de culoare pieţe din regiune, am avut prilejul de a vedea membrii mai multor triburi, inclusiv membrii triburilor Hammer Ari (ornațicu lut) şi Benna(maeştri în a se vopsi pe corp). Toţi cei aflaţi în piaţă sunt implicaţi în activităţile tradiţionale de vânzare a produselor locale de artizanat, inclusiv tigve ornate, alături de legume, mirodenii, unt, lapte şi tutun.

În drum spre oraşul Yabelloam vizitat o şcoală unde învaţă copii cu vârste între 3 şi 14 ani. Era o clădire dărăpănată, elevii erau sumar îmbrăcaţi sau – mai bine zis – complet dezbrăcaţi. Apoi am ajuns şi la craterul El Sod, cunoscut sub numele de “Casa sării“, locul de unde cei din tribul Borena extrag sarea pentru consumul casnic, dar şi pentru animale.

Iată-ne în oraşul Axum, considerat a fi leagănul civilizaţiei etiopiene, cu o istorie mai veche de 3000 de ani, cu ruine care datează din perioada secolelor 1-7, cu obeliscuri monolitice, stele gigantice (stâlpi funerari sculptaţi), morminte regeşti. Stă mărturie a nivelulului excepţional de civilizaţie, și începând cu anul 1980 face parte din Patrimoniul Mondial UNESCO.Erau acolo monoliţi din piatră consideraţi a fi unele dintre cele mai misterioase monumente, iar cel mai mare monolit din lume care se găseşte aici cântăreşte 500 tone şi are 33 m lungime. Am admirat o stea funerară de 22 m înălţime, care a fost luată de italieni şi redată Etiopiei după 50 de ani, în 2006.Am vizitat şi Palatul Reginei din Saba;regina împreună cu Regele Solomon a domnit până în anul 1934 în Regatul Etiopiei, al Yemenului şi al Eritreiei.

Astfel se încheie încă un capitol al călătoriei noastre, iar eu îmi rezerv dreptul de a relata în episodul 3 al serialului Etiopia – leagănul umanității despre specificul sărbătorilor Paştelui petrecute departe de România.

Ovidiu Țuțuianu

Strâmbătatea și Dreptatea

Pe un drum, cândva, odată,

Într-o țară-ndepărtată,

Se-ntâlniră (venea noaptea)

Strâmbătatea cu Dreptatea.

Către-a doua, spuse prima:

-„După cum cunosc eu clima,

Frig și ploaie ne așteaptă,

Fac propunere deșteaptă:

Să grăbim pasul oleacă.

Ploaia vine și nu pleacă.

E nevoie de-o oprire,

Să ne revenim în fire!

Să mâncăm acum la cină,

La hanul de pe obcină.”

Dar Dreptateazise tare:

-„Nu am bani pentru mâncare.”

-„Las’ că plata e la mine.

Eu fac cinste pentru tine.

Hai în han, hai la căldură!”

Și mâncară cât putură.

Când gătară,Strâmbătatea

(De notat absurditatea!)

Vru ca ospătaru-ndată

Să-i aducă rest la plată.

-„Ce umblați cu fofârlica,

Când nu ați plătit nimica?”

Și cum ridicase tonul,

A intervenit patronul.

A cerut la oaspeți scuze

Iar la tânăr doar acuze:

-„Nu vreau astfel neatenții,

Că așa pierdem clienții!”

Bietul tânăr zise-n șoapte:

-„Unde ești acum Dreptate?”

-„Sunt aici, dar nu pot spune,

C-am mâncat și eu…pe bune!”

Ovidiu Țuțuianu

Legenda statuii de pe acoperișul

Bisericii Neagre din Brașov

La Brașov, clădiri de marcă,

Strălucesc și-n noaptea neagră.

Printre ele se remarcă

O biserică: cea Neagră.

S-a lucrat la ea cu anii,

Treabă grea, nu jucărie.

S-au epuizat și banii,

Dar ieși „bijuterie”!

A trecut prin foc și spaima

De cutremur sau atacuri,

Dar a rezistat, iar faima,

Traversat-a peste veacuri.

Are turle ridicate,

Pe zidirea-ncununată,

Clopot cu bătăi marcate,

Și o orgă minunată.

Însă sus printre gurguie,

Amplasate-n miază noapte,

E sculptată o statuie,

Curioasă cât se poate:

E un tânăr copilandru,

Aplecat peste arcadă,

Chip frumos, isteț și tandru,

Dar încremenit să cadă.

Iar legenda chiar ne spuse,

Că el fuse – nvățăcelul,

Ce pe maistru-l întrecuse

La zidit, cu cetinelul.

Dar atuncea mândrul maistru

Somă puștiul–biată pradă–

Să se urce pe pilastru,

Și-l împinse ca să cadă.

…

După trista întâmplare

Maistrul s-a căit amarnic,

Și-i făcu statuie mare

Ucenicului său harnic.

Crina Decusară Bocșan

Pelerinaj cultural

Se spune că în lumea asta mare şi încăpătoare sunt câteva locuri unde trebuie să ajungi negreşit. Probabil că asta spunem noi, românii care timp de jumătate de secol nici nu îndrăzneam să ne închipuim că vom păşi pe podul de peste Dunăre la Giurgiu fără emoţii dacă vom primi sau nu viza…de la ai noştri – bineînţeles, adică de la organele de miliţie. Alţii, din ţări europene sau de peste ocean, ca şi tinerii de la noi, chiar de numai 15 ani acum, cred că totdeauna ai fi putut să te duci la prima agenţie de voiaj ce-ţi ieşea în cale (vorba vine: adică îţi este în drum când te duci după vreo doză cu pepsi sau bere) şi să comanzi un bilet de avion către Barcelona ori Guadalahara, după câți euro sau dolari ai.

Așadar, există câteva locuri unde ar trebui negreşit să păşim: românii trebuie să vadă Parisul cu Sena lui și Mizerabilii la ei acasă, să vadă Grecia – căci ei știu din copilărie mitologia peninsulei, eventual să ajungă și la Marea Roșie și – neapărat – să îşi viziteze propriile-i neamuri din vechime și străvechime din Roma.

Într-o vară am folosit ocazia de a inhala aerul antichităţii cu transmiterea unui mesaj către lumea contemporană. La Roma s-a desfăşurat cel de-al III Festival Internaţional de muzică sacră, la care, în urma unui riguros concurs organizat de Associzione Internazionale Amicii della Musica Sacră (fondator şi preşedinte Hans-Albert Courtial) și Pontificio Instituto di Musica Sacră. În etapa finală rămăseseră numai corurile din şase ţări: Cipru, Grecia, Guatemala, Italia, Polonia și România.

Roma este un templu al culturii și civilizației în care ne închinăm deopotrivă toți, indiferent cărei religíi îi aparținem. Vocile s-au înălțat către bolta cerului nu numai din catedrala Sunt Ignazio di Loyola, sau din biserica S. Lorenzo în Lucina, ci şi din piaţeta alăturată. Corurile în competiție aveau repertoriu foarte bogat și deosebit de variat, lucrările muzicale dificile i-au solicitat pe corişti, dar le-au atras ovaţii din partea asistenţei. Simpatia de care s-au bucurat formațiile artistice venea nu numai de la spectatori, ci chiar și de la partenerii concurenţi care în viaţa de zi cu zi sunt ingineri, profesori, tehnicieni ori funcționari publici.

Ne-au copleșit cu semne de amiciție așa zișii români italienizaţi, mulţi, foarte mulţi dintre aceştia erau de etnie rromă. Pe treptele bisericii St. Ignacio o mamă tuciurie cu un copil la sân şi cu altul într-un cărucior elegant, recunoscând costumele noastre populare, ni s-a lăudat cât câştigă pe zi fără să scoată o vorbă, nici măcar un prego, signore nu pricepea cum noi, veniții de pe malul Dâmboviții dădeam câte trei reprezentații pe zi primind doar aplauze furtunoase. Diferența constă în faptul că ea înțelesese mecanismele economiei capitaliste. Știa că noi suntem cu Nihil sine Deo, iar ea era cu Nihil sine euro. În felul fiecăruia, toți eram mulțumiți. Nouă ne-a fost de-ajuns. România era aplaudată.

Ne împrăștiasem prin Piața Spaniei, oprindu-ne ba la o înghețată, ba la o cafea mai bună chiar decât se povestește, când un soldat din legiunea romană s-a oferit să se fotografieze gratuit cu noi, ca o mare favoare, ştiind că toţi turiştii îşi doresc acest lucru. El era de prin părţile Bacăului şi astfel renunţa la acel euro bine meritat și cinstit câștigat ca taxă spre a ne oferi el nouă o amintire. Doar ne tragem din romani, chiar de n-au pierit toţi dacii – cum protesta Bogdan Petriceicu Hașdeu.

În altă zi am stat de vorbă, bine înţeles că pe româneşte, cu o bătrânică, de care nu ne-am putut despărți decât după ce am gustat din pizza făcută la brutăria unde era angajată. Părea foarte mulţumită că îşi făcuse plinul (cum se zice )şi plecase la cumpărături după ultimile cadouri pentru cei de acasă. În România o să-şi pună gresie şi faianţă cum a văzut ea că se poartă în casele elegante…

Istorioare de felul acesteia ar fi multe, ca cea despre familia de români de la hotelul Vaticanului; toți lucrau acolo ca barman, menajeră și administrator și ar fi dorit să ne ajute cumva. Își aşteaptau copiii să ia vacanţă ca să plece împreună să viziteze Europa. De cinci ani fac astfel, anul acesta este rândul Belgiei. Ştiu româníi să muncească să își câştige banul şi grozav de bine știu cum să folosească banul ca să le fie bine pruncilor. În lunile lungi când se simt părăsiți copiii lor învață de mici cât de scump e banul muncit… Sunt lecții și lecții. Părinţii muncesc astăzi departe de casă pentru ca familia să aibă casă europeană. Pentru toată familia. Care familie ?! Mai știe familia să se așeze toți la masă măcar în zi de duminică ?!

Poate că pandemia ce ne atacă fizic ne va modela moral. Însemnările din călătorie toți le-am înlocuit cu zeci de poze pe wats up, poate chiar filmulețe spre a ne împărtăși bucuria că ne aflăm în locuri de poveste. Intenționam să scriu locuri binecuvântate, dar realizez că binecuvântați suntem noi fiindcă am ajuns pe acele meleaguri, că încă mai știm să ne bucurăm de libertatea din ce în ce mai îngrădită nu numai din cauza pandemiei cu corona virus 19, ci îngrădită de grosimea/non grosimea portofelului, de obligațiile cotidiene – fie sociale, familiare, asumate. Suntem îngrădiți de senzația de teamă, de frică și toate poartă denumirea de nesiguranță. Amintirile din călătorii nu au ecou nostalgic, ci sunt încărcate de regretul că nu am știut să apreciem favoarea de care ne bucurăm. Și aceasta este o lecție: să ne bucurăm de clipa cea repede trăită cu nerăbdare..

Doina Zigulescu

Etiopia-leagănul umanităţii–

În anul 2017 am vizitat Etiopia, o ţară situată în Cornul Africii, fără ieşire la mare, cu cea mai mare densitate de populaţie din lume.

Unele din cele mai vechi dovezi ale prezenţei omului pe pământ au fost găsite în Etiopia. Este locul de origine a cafelei, respectiv din Kefa (una dintre cele 14 provincii vechi ale administraţiei etiopiene); este un pământ al contrastelor, cu regiuni vaste fertile în vest, cu jungle şi numeroase râuri, dar şi cu cel mai arid ținut, în partea de nord a ţării.

Majoritatea oraşelor sunt situate la altitudinea de 2000-2500 m, inclusiv capitalele istorice Gondarşi Axum. Capitala modernă Addis- Ababa este situată la poalele muntelui Entotola o altitudine de 2400 m, are un climat moderat şi temperatură uniformă tot timpul anului. Sezonul uscat este cea mai însorită perioadă a anului, dar chiar şi în timpul sezonului ploios, respectiv în lunile iulie şi august, sunt câteva ore însorite pe zi.

Am petrecut Sfintele Sărbători de Paşte (16 aprilie 2017) în cea de a doua ţară creștină ortodoxă după Rusia. Este unica ţară din lume în care calendarul iulian este încă oficial, într-o „insulă”de ortodoxie, într-o Africă musulmană sau păgână, într-una dintre cele mai interesante destinaţii creştine: Etiopia, locul originii omenirii.

Am mers într-un tur istoric în partea de nord a ţării, pentru că Etiopia este o ţară cu un trecut antic, unde am urmărit paşii Reginei Saba şi ale Regelui Solomon, am fost încântată de zona lacului Tana, un fel de Bucovină a Etiopiei, cu munţi înalţi, ape albastre sau de culoarea ceaiului, Valea Marelui Rift, valea Omo din sud, ultimul bastion al comunităţilor tribale.

Pe tot parcursul excursiei am circulat în gipuri, întrucât drumurile sunt în construcţie, nu există semne de circulaţie, iar vacile, măgarii şi caii circulă aproape nestingheriţi.

Capitala Adis-Ababa, a patra metropolă ca mărime din Africa, este cunoscută şi sub denumirea de “floare nouă”, deoarece oraşul a fost fondat relativ recent (1866) de către împăratul Menelik al II-lea şi soţia sa împărăteasa Taitu.

După o oră şi jumătate am străbătut 50 km şi am ajuns într-un sat unde, un antropolog ne-a prezentat cel mai important sit arheologic cu urme de oase de la animale mari, unelte din Epoca de piatră de acum 8.500.000 de ani, cu 36 de monumente, inclusiv 32 de stele sculptate, acoperite cu simboluri, din care majoritatea sunt dificil de descifrat, fiind rămăşiţele unei culturi antice, a căror vârstă nu a fost încă stabilită cu precizie.

În apropiere de lacul Zigue, lung de 400 km, am văzut pasărea legendară Marabu.

Ne-am oprit şi într-un sat de triburi din regiunea Alaba, unde toţi membrii sunt musulmani, au case tip colibe, pictate, au mulţi copii şi locuiesc în aceeaşi colibă cu animale, saci cu cereale, boi, oi, măgari şi capre.

În satul Chencha am vizitat tribul Dorze, care locuieşte pe muntele ce domină zona, membrii acestuia fiind cei mai evoluați indigeni, foarte muncitori. Sunt ţesători renumiţi,ce trăiesc în colibe din bambus înalte de 8-12 m, care rezistă 30 de ani. Sunt creştini ai bisericii ortodoxe (cam 10.000 de suflete), confecţionează haine, covoare, pălării, şaluri, construiesc obiecte din ceramică, din lemn, cultivă fasole, mazăre, cartofi. Aici am fost serviţi cuociokita – un fel de lipie din tulpina unui bananier care nu face banane, şi am băut un fel de ţuică numită arar.

În ziua de Florii am făcut o croazieră pe lacul Chamo, prilej de a vedea cei mai mari crocodili africani, hipopotami şi foarte frumoase păsări de apă precumkingfisher şi fish eagle. A fost un adevărat spectacol când am văzut crocodili navigând pe lângă barca noastră sau stând la soare, alături de pelicani şi hipopotami.

Am vizitat numeroase obiective în această excursie în Etiopia, însă mă opresc deocamdată cu enumerarea lor, urmând să povestesc despre ele ca însemnări de călătorie și invitație pentru cititori.

Maria Boescu

Dialoguri despre timp

În sufragerie

– Tată, hai să facem un fotbal! Mi –ai promis.

-.Nu am timp acum. Altă dată.

-.Mamă, azi Alex avea prăjitură cu vişine. Fă-mi şi mie.

-.Nu pot, nu am timp. Nu vezi că lucrez?

Dimineaţa în bucătărie

-.Azi avem spectacol cu trupa. Aşa e că vii şi tu şi tata?

– Nu ştiu ce face tata, dar eu nu am timp. E încheiere de lună.

– O să fiu singură…

– Poate vine cu tine bunica sau bunicul.

***

– Alo, domnul Petrache?

-.Da. Cine întreabă?

-.Sunt doamna Georgescu, vecina mamei dvs. Se simte foarte rău. Cred că e bine să veniţi.

– O să vin, dar acum nu am timp. Trebuie să predau un proiect.

-.Ce să-i spun mamei dvs.?

-.Imediat ce predau proiectul vin la ea.

Peste două zile doamna Petrache s-a stins în Ambulanţă, în drum spre spital.

Fiul ei nu predase încă proiectul.

***

-.Azi e ziua mamei. O să-i dau un telefon.

– La mulţi ani, mamă! Să fii sănătoasă!

– Să trăieşti, Mihăiţă! Mulţumesc. Te aşteptăm diseară. Am făcut cartofi gratinaţi, cum îţi place ţie. Şi tort cu migdale.

– Mamă, crede-mă, nu am timp, am mult de lucru.

– Stai doar o oră, să ne vedem.

– Zău, mamă, nu am timp.

***

– Bună seara, dragul tatii. Ce mai faci? Marţi am nevoie de ajutorul tău.Nu mai am medicamente şi te rog să mergi tu la farmacie. Vecinul meu nu e acasă şi nu are cine să îmi cumpere medicamentele.

– Îmi pare rău, tată, dar sunt foarte ocupat. Pot să vin sâmbătă.

– Si până sâmbătă?…

***

– Sărut mâna, tanti Olga!

– Sărut mâna, nene Gigi!

– Să trăiţi, copii! Dar unde aţi plecat aşa devreme şi aşa echipaţi?

– Mergem să găsim şi să ne luptăm cu dinozaurul care a furat timpul părinţilor noştri şi să-l dăm înapoi părinţilor.

– Dar dvs. unde aţi plecat că nu aveţi nici sacoşe nici căruciorul de piaţă?

– Ei, dragii noştri,noi am plecat să căutăm robotul care a furat timpul copiilor noşti, căci ei nu mai au timp pentru părinţi.

Nu ştiu ce s-a întâmplat, dacă dinozaurul şi robotul au fost găsiţi. Poate ştiţi voi.

Mihai Victor Afilom

Geografie afectivă

În timpul zborului deasupra Atlanticului ma delectez cu lectura a doua cărți: Almanah Anticipația 2015 și ”Ferestre spre furnalul roșu – Urbanism și cotidian în Hunedoara și Călan (1945 -1968)” , scrisă de colega mea de promoție de la Liceul Teoretic ”Iancu de Hunedoara”, acum Doctor în istorie al Academiei Române, Mara Mărginean. Părinții noștri au lucrat împreună, în aceeași secție, tata ca maistru lăcătuș mecanic, iar domnul Mărginean ca inginer, la Combinatul Siderurgic Hunedoara. Iată , noi, generația următoare reconstituim din umbre și ruine, viața din orașul muncitoresc.

Mara Mărginean mărturisește în debutul lucrării că a început să o scrie dintr-o curiozitate personală: ”care era povestea orașului în care s-a născut?”.

”Arealul siderurgic hunedorean, alcătuit din Combinatul Siderurgic din Hunedoara și Uzinele Victoria Călan, a fost unul dintre cele mai importante nuclee economice ale României postbelice, în anul 1960 aici obținându-se mai bine de 85% din totalul producției naționale de cocs, fontă și oțel… Propaganda oficială a prezentat acest centru industrial drept un veritabil motor al transformării socialiste, un spațiu formator al ”omului nou” și o sursă a fericirii întregii societăți.”

Plimbându-mă pe malul lacului Ontario, zăresc în depărtare fumul emanat de furnalele din centrul siderurgic Hamilton, în timp ce pescărușii albi întâmpină o barjă încărcată cu minereu de fier ce plutește alene către destinație. Nu pot să nu fac o paralelă între Hamilton și Hunedoara, combinate siderurgice aflate acum sub managementul aceleași companii Arcelor Mittal, ce deține monopolul la nivel mondial. Combinatul din Hamilton are peste 5000 de angajați si produce 4,5 milione de tone de oțel pe an.

În unul dintre talk-show-urile de la televiziunea canadiana, aflu că în perioada anilor 1940 -1950, in orașul Hamilton a existat o puternică mișcare de sorginte … comunistă care promitea muncitorilor: sistem medical subvenționat de stat, sistem de învățământ gratuit, concedii plătite etc. Remarc că o bună-parte dintre aceste lucruri s-au îndeplinit. În Canada funcționează un socialism soft, după câte observ. Și urbanizarea este efectuată după același model, cartierele având case identice, standard, totul fiind construit după un anumit șablon.

O să revenim în Hamilton pentru spectacolul inspirat din filmul ”Avatar” – ”Toruk – primul zbor” , pus în scenă de renumitul Cirque du Soleil. O experiență inedită și o coregrafie impresionată, costumele și decorurile, de un albastru electric, transpunându-ne într-o lume fantastică. Cirque de Soleil este o companie de divertisment canadiană, cel mai mare producător de piese de teatru din lume, situată în Montreal, Quebec. S. e fascinată de povestea magică despre planeta imaginară Pandora, o poveste despre salvarea acestei lumi, un fel de alegorie al destinului umanitații și pledoarie pentru întoarcerea la natură. Apare simbolul arborelui vieții plasat în centrul unei lumi de o frumusețe primordială, alcătuite din triburi și clanuri conduse de șamani, în care totul este interconectat. O lume atât de minunată, un fel de proiecție în viitor poate a nativilor de pe țărmurile noului descoperit continent America, amenințați de către conchistadori. Titlurile diverselor acte, transpuse în melodii exotice sunt sugestive, un fel de acceleratori ai imaginației: ”Omaticaya Clan”, ”Lu’aw Na’vi”, ”Shaman Story”, ”Tawkami Clan”, ”The Anurai Clan Sanctuary”, ”Viperwolwes and the Tipani Clan”, ”Direhorses”, ”Kekunan Clan”, ”Hallelujah Mountains”, ”The Toruk”, ”Luminous Reunion”. S. e convinsă că povestea e reală, transmisă din generație în generație de către strămoșii noștri. Entuziasmată, în zilele următoare, desenează diferite întruchipări ale legendarului și atotputernicului dragon, Toruk, iar într-o zi când se întorcea de la școală îmi spune că i-a zărit umbra pe cer. Cât de debordantă poate fi imaginația unui copil…

(Din volumul sub tipar Terra incognita)

Angela Popescu

Atingerea tăcerii

Priveam ochii stejarului din pădurea străbunicului dinspre granița de nord a țării, formând un sat nou cu familiile de țărani fugiți din calea năvălirilor. Locul s-a numit Om mort.

Din coajă zgrunțuroasă a stejarului ce o fixasem, ieșeau umerii unei șube de cioban. Făcea un fluier cu briceagul găurind una după alta cercurile sunetului.

Se sprijinea în lumina lunii ascultând tăcerea nopții. Fruntea îi prinsese o rază ce strălucea în lama ascuțită a briceagului cu care scobea înlăuntrul fluierului. Mișcările se împleteau pe mâini legănându-i visele în șoaptă. Tăcerea curgea argintată spre iarba de pe spinările muntelui. Fir după fir, boturi de lumină smulgeau iarba răcorită. Noaptea se odihnea în blana mioarelor ce tropăiau lent în tăcerea cosmosului plin de stele.

Depărtarea unea o mișcare a lumilor. Luna, doar ea, stăpânea tăcerea. Vara își ținea lecția nașterii bobului de rouă. Șubele stejarilor filigramau totul. Fără sunet, fluierul ieșea la lumina sinelui său. Noaptea ducea tăceri străine. Secolele timpului duceau în stejarii străbunicului zâmbetul timid al zorilor când m-am ivit pe pământ.

– Vezi, așa se atinge tăcerea lumilor, zise ciobanul, trimițând primul sunet al străbunilor.

(Maria Damianovna, roman în pregătire)

Doina Zigulescu

Munţii Apuseni – oază de frumuseţe autentică.

Anul 2019 a fost pentru mine un an bogat în excursii, dat fiind faptul că după Indonezia şi Bali, Islanda, Cercul Arctic-Cap Nord şi Coreea de Sud, în perioada 29 septembrie – 3 octombrie am petrecut câteva zile în Apuseni.
Indiferent de anotimp, Munţii Apuseni sunt o destinaţie turistică ideală, fiind una dintre cele mai frumoase destinaţii turistice ale Europei. Sunt cei mai populați munţi din România, în care Peşterile Urșilor, Meziad sau Peştera cu Cristale din Mina Farcu, şi mai ales Gheţarul Scărişoara, sunt principalele atracţii turistice din ţara noastră.
Printre obiectivele vizitate a fost mina Roşia Montană, în cea mai veche localitate minieră din România, fiind atestată documentar de aproape 1883 de ani. A urmat Casa lui Avram Iancu- craiul munţilor, o casă cu specific moţesc din 1801, unde se păstrează obiectele personale ale lui Avram Iancu, apoi Dealul cu Melci – unul dintre cele mai bogate puncte fosilifere din România, unde se găsesc specii de moluşte pietrificate cu o vechime de peste 65 de milioane de ani, și Cheile Ordâncuşei, printre cele mai impresionante din Apuseni.
Traseul a continuat spre oraşul Remetea, unde am vizitat biserica reformată, în stil gotic din sec.13-14, cu picturi care nu s-au păstrat în totalitate, iar în localitatea Roşia am văzut o moară de apă, unde gazda baciul Gheorghe Burtic (ultimul morar de sub munţii Pădurea Craiului) ne-a cântat la vioara cu goarnă., un instrument neobișnuit.
Cu amintiri frumoase am rămas şi de la Peştera Meziad şi Peştera cu Cristale din Mina Farcu, iar timp de trei ore ne-am plimbat in Parcul Național Apuseni cu peisaje fascinante, cu cascada Oşelu, admirând natura şi inhalând aer de munte.
Peștera Urşilor este o capodoperă a naturii, unică atât în România cât şi în Europa, spectaculoasă datorită multitudinii de stalactite şi stalagmite şi al formaţiunilor stâncoase în formă de castele, strigoi şi animale.
Călătoria noastră ne-a condus şi spre Ţebea la gorunul lui Horea în vârstă de 400 de ani, la impresionantul Panteon al Moţilor unde este înmormântat Avram Iancu şi unde încă mai traieşte gorunul lui Avram Iancu cu testamentul lui. Continuăm cu Muzeul Aurului de la Brad – unic în Europa, având expuse cele mai spectaculoase şi valoroase 18 kg de aur nativ din lume, reprezentate din piese rare scoase din adâncurile pământului, chiar în formele pe care le putem vedea noi astăzi. Muzeul este al patrulea din lume după cele din Columbia, Taiwan si Peru. Are în vitrinele sale peste 1300 de exponate din aur masiv şi peste 1000 de eşantioane de minerale, a căror valoare este inestimabilă. Printre formele cele mai spectaculoase ale aurului nativ expuse în această colecţie se remarcă cele denumite „steagul dacilor”, „şopârlele din aur” şi un cristal pentagonal, unic în lume.
S-a mai vizitat Muzeul etnografic „La Fluturi” întemeiat de Aurel Flutur, un fost taximetrist din satul Chişcău, care are peste 2000 de obiecte vechi de peste 30 de ani, reuşind să salveze de la dispariţie obiecte de artă populară, vestigii istorice şi etnografice.
Oricând aveţi ocazia de a merge pe aceste meleaguri, nu întârziaţi a vă hotărî.

Maria Boescu

Cronică de la fereastră în timp de pandemie

Ştirea a căzut ca o bombă: un virus nou, extrem de agresiv, venit din China, ucide fără discernământ tineri şi vârstnici. A fost şi botezat: COVID -19. Cuvintele de ordine sunt MASCA şi IZOLARE. Ce poţi face în atare situaţie dacă eşti singur şi trebuie să stai în casă? Priveşti pe fereastră. Bulevardul e pustiu; nu trece nici un automobil, doar din când în când un autobuz sau troleibuz, fără nici un călător. Unii şoferi nici nu mai opresc în staţii, căci sunt pustii. De la fereastra bucătăriei se vede locul de joacă pentru copii. E pustiu şi el, cu lacăt pe poartă. Acum doar pisicile îl frecventează fericite că pot folosi pentru necesităţi spaţiul cu nisip. Din dormitor se vede doar o bucată de cer şi blocul de vis-à-vis.
După câteva zile, atmosfera parcă se schimbă. Vecina de la etajul 4 din blocul de peste drum a fixat la fereastră două baloane roz în formă de inimă. O vrea să spună că situaţia nu e aşa neagră? După o săptămână am zărit-o pe când deschidea fereastra. I-am făcut semn cu mâna ,dar nu mi-a răspuns. Poate nu a ştiut că ea era “destinatarul”. În schimb mi-a răspuns Domnul Mustaţă de la 5. În diagonală cu fereastra mea cred că locuiesc doi copii. Unul a pus la geam o coală mare cu un curcubeu. Celălalt, la alt geam a pus o coală mai mică cu un curcubeu flancat de nişte animale de pluş.
Zilnic trece o maşină care spală carosabilul. E împodobită cu un banner mare pe care scrie „Stai acasă, arată că îţi pasă”.
Recunosc că sunt “fană”SF, dar nu mi-am închipuit că într-o bună dimineaţă voi vedea pe trotuarul de vis-à-vis roind nişte „entităţi”în combinezoane albe cu glugă, purtând în spate un fel de raniţe, tot albe. Alături era o cisternă mare din care ieşea un furtun. Alte “entităţi” umpleau raniţele celor dintâi. S-au împrăştiat pe trotuar si au început să pulverizeze din raniţe o substanţă alb lăptoasă. După ce au plecat trotuarul a rămas multă vreme acoperit de semne ciudate.
Într-o altă zi, pe la ora 17, am auzit răzbind de afară “Deşteaptă-te române”. Am deschis fereastra: la trecerea de pietoni era o maşină a poliţiei din care răsuna Imnul. În faţa maşinii o tânără poliţistă, în poziţie de drepţi, saluta Imnul. Au apărut vecini la balcoane. Unii au început să aplaude.
Constat că mulţi vecini s-au apucat de grădinărit. Balcoanele terne până acum au început să se coloreze cu muşcate sângerii, crăiţe portocalii şi tot felul de alte plante.Ce încântare să priveşti pe fereastră!
Ne-am mai relaxat. Pe trotuare au apărut trotinetele electrice, pe carosabil bicicletele. Autobuzele cu câţiva călători sunt aşteptate de persoane din ce în ce mai multe.
De acum, noi cei 60+ putem ieşi şi după-amiaza. Doar că trebuie să fii iscusit şi să faci slalom printre câini mai mult sau mai puţin în lesă.

Ora exactă fără ceas
Sigur e 7,30 căci vecina de la 6 scoate aşternutul la aerisit.
Acum e 9,30; trece Bărbatul Cu Trei Câini spre Autogară. Ora 11 este uşor de ghicit. Strada se umple de persoane în vârstă – se recunosc uşor după mers şi baston. Unele au sacoşe, altele trag după ele cărucioare de piaţă. Imaginea e puţin halucinantă pentru mine: parcă ar fi nişte roboţi puşi toţi odată în funcţiune…
Vecinii de la etajul 9 îşi beau cafeaua în balcon. Asta înseamnă că este ora 10. Copiii nu mai rezistă: e cam ora 12 şi parcarea se umple de şotroane colorate, iar aleile înfloresc în desene cu flori şi animale. Uneori mai dau şi părinţii o mână de ajutor. Astăzi Vecinul Cu Termopane Maro s-a trezit devreme. Abia este ora 7 şi el fumează în balcon inspectând ghivecele cu flori. O fi să fie în jur de ora 21. Cunoştinţa mea Pisica Alb Cu Negru se întoarce în fugă de la pizzeria din colţul blocului. Face drumul ăsta în fiecare seară. O fi ştiind ea ce face!
Astăzi este 11 mai. Bate un vânt cald. Se spune că vine din Africa la pachet cu nisip roşcovan, care a acoperit pervazurile. Privesc pe fereastră şi sunt fascinată de baletul crengilor de plop. Ce graţie, ce mlădiere! Toate au volane din frunze tremurătoare. Dar nici din fire, constat că plopii au presărat peste iarbă puful lor alb ca de zăpadă, iar în crengile vecinilor copaci cercei şi coliere. E totuşi primăvară!
Ne îndreptăm sigur spre normalitate. Dimineaţa răsună din nou « « Fiare vechi cumpăr, fiare !»
P.S. Se spune că în tot răul e şi un bine. Toate cunoştinţele de 60+ mi-au declarat că datorită izolării au cheltuit mai puţin şi li s-au întâlnit câţiva bănuţi de la o pensie la alta.

Ovidiu Țuțuianu

Teorema lui Pitagora

(“Puntea măgarilor”)

Motto: ”Puntea măgarilor pe care trebuie să treci în

orice cugetare mai adâncă, este că nu putem pricepe lumea

în sine… se naște în păreții capului tău acea rezonanță

lungă, care face să vezi într-adevăr că lumea și viața sunt un vis!

Mihai Eminescu (Archaeus)

Cândva în Europa mare,

Era un clasic procedeu,

Condiție de promovare,

În prima clasă de liceu.

;

O punte,musai traversată,

Condiție pentru „ștrengari”,

Dar pe nedrept considerată,

Că aparține… la măgari.

O teoremă (bat-o focul!),

Ce peste veacuri s-a păstrat.

Triunghi dreptunghic era locul

Și se-aplica doar la pătrat.

De însumai, cele pătrate,

Vizând catete-i, demonstrat,catete,-i

Găseai atuncea (zău, măi frate!),

Ipotenuza la pătrat.

Și pentru-această legătură,

Pitagora fu „vinovat”,

Că puse în încurcătură

Potențialul candidat.

Pornind de la ciudata punte,

El, Eminescu, implicat

Găsi cu-a sa isteață „frunte”,

Un nou domeniu de-aplicat.

În cugetarea sa (ei bine!),

Chiar Eminescu a conchis

Că nu pricepem lumea-n sine,

Căci ea și viața-s numai vis.

Maria Boescu

Oglinda de argint

Soarele a apus, s-a dus la culcare. Doamna Noapte trezeşte stelele şi steluţele, fiicele sale, căci datoria lor este să împodobească cu strălucirea lor mantia Măritului Cer. Dar iată că fiicele Doamnei Noapte nu se grăbesc.

– Surioarelor, eu nu-mi dau seama dacă buclele îmi stau bine.

– Eu nu ştiu dacă guleraşul este drept.

– Nici eu nu îmi dau seama dacă volanele rochiţei vin bine.

– Ce e de făcut? A întrebat cea mai mică stea.

– Stiu eu, strigă cea mai strălucitoare. Am văzut că fetele de pe Pământ au oglinzi lucitoare în care se uită când se dichisesc. Să mergem la Mama Noapte şi să o rugăm să ne dea şi nouă o asemenea oglindă.

Au plecat toate la Mama Noapte. Cerul a rămas întunecat fără sclipirea stelelor. Intrigat şi îngrijorat, el o întreabă pe Doamna Noapte:

– Ce se întâmplă? Unde sunt fiicele tale?

– Mărite Cer, iertare, au venit toate la mine să ceară o oglindă în care să se aranjeze înainte de a se arăta în faţa Domniei Tale, dar eu nu am aşa ceva.

– Dacă e aşa, le voi da o oglindă de argint, căci fiicele tale trebuie să mă împodobească din nou cu sclipirea lor. Dar ţine minte, nu pot da decât o singură oglindă.

– Mulţumesc, Mărite Cer.

Cerul a chemat doi meşteri argintari şi le-a spus:

– Luaţi tava de ceai şi lustruiţi-o până voi putea să-mi văd chipul în ea!

Trei nopţi au muncit meşterii până au obţinut o oglindă mare, rotundă. Cerul a fost mulţumit şi a numit-o Luna. Acum are o mulţime de stele şi o lună. Fiicele nopţii sunt fericite.

O dată, uitându-se printre nori, Vântul a zărit Luna. I-a plăcut tare mult. A întrebat stelele de unde a apărut frumuseţea de Lună, iar ele i-au spus că este un dar de la Măritul Cer. S-a dus Vântul să ceară şi pentru el o Lună, dar Măritul Cer i-a explicat că nu se mai poate făuri o alta.

Vântul a plecat necăjit, dar din când în când se furişează lângă oglinda de argint şi fură câte o bucăţică. Atunci noi vedem Luna tot mai mică, până când rămâne doar ca o seceră subţire, argintie. Oamenii spun că e Lună Nouă.

Când Doamna Noapte prinde de veste, îl sileşte pe Vânt să pună la loc toate bucăţelele furate, oamenii se bucură şi spun că este Lună plină.

Mihai Victor Afilom

Legenda macului

Din cerul aprins de dor,

Sub veștmânt de foc și nor,

Cu straie din fire electrice,

Se învăluie solara matrice.

A fost , este și va fi același răsărit,

Trei ipostaze a unui infinit,

Discul arzător, noul legământ

Ce se revarsă tainic peste Pământ.

Din astre curg sfere de duh ,

Scânteiind ritmic în văzduh,

Licurici în noaptea veșniciei,

Flăcări peste trupul provinciei.

Un lan de grâu la malul mării,

Perpetuu zălog al iertării,

Ai cuprins un mac în palmele tale,

Lacrimi saline peste roșiile petale.

În visul său hipnotic și nebun,

Înlănțuit în lutul străbun,

Macul se certa cu Dumnezeu,

Îi creșteau aripi negre de zmeu.

L-ai sărutat blând, s-a potolit,

S-a așezat: Icar, copilul răzvrătit,

Iubirea ta a topit aripile de ceară,

Știai tu: atunci, îngerii vegheară.

Îl păziră pe ucenicul vrăjitor,

Zbuciumul dervișului rotitor,

Și în noaptea de Rusalii,

Lumina pătrunse prin vitralii.

Lungi corăbii, ape tulburi

Demoni aruncați în valuri,

Lacrimile Măicuței sfinte,

Pază peste cuvinte.

Se risipiră farmecele,

Se auziră cântecele,

Pe frunte lui, un curat sărut,

Mărturie din războiul nevăzut.

Pearl Harbour

Cărăbușii de mai s-au izbit de evantaiul viselor mele,

Kamikaze cu aripi de chitină, luceferi în picaj,

Aviația inamică m-a surprins cu corăbiile ancorate,

Ard marile curcișătoare în Pearl Harbourul personal,

Mateloții se aruncă peste bord, asediul general,

Din cer cad proiectile, temeri,

Subtil pasărea dimineții se ridică spre soare,

Umbra ei răsfrântă peste orizontul de foc.

Parsifal și alte legende

Strai cu strai , leapădă hainele ponosite,

– Uite, împăratul e gol!

Hohotește poporul în cetate…

Diogene s-a așezat pe butoi și se amuză,

Socrate își soarbe cupa de mătrăgună,

Iar în regatul atins de molimă

Parsifal se vindecă prin cuvânt

Așteptând izbăvirea dimineții

În care va pune întrebarea justă.

Crina Decusară Bocșan

Parisul în luna mai

Parisul în stropi de ploaie

E mai trist ca orișicând

Iar castanii grei de floare

Își simt frunzele oftând

Azi e viața ce pulsează

Și se strânge între file,

Iar la toamnă se visează

Că e doină în suspine.

Oana Livia Popa

Cu dor, O Inima de Român

Linişte…o linişte apăsătoare, care iţi face urechile să vuiască de atâta izolare…în amintirea festivalelor de vară din anii trecuţi, distracţii, vacanţe la mare, discotecă pe plajă până în zori… Ştiri de arhivă de pe PRO TV: „O melodie lansată acum 18 ani a făcut senzaţie la Neversea în 2019”, mă uitam într-o bună zi pe YouTube, de aici de peste hotare. Este Interesant ca dj-ii străini la festivalul Neversea surprind românii cu…melodiile româneşti, căci orice lucru atins de un străin – de preferinţă ca străinul să fie de la Cehia cât mai spre vest sau chiar de peste ocean – brusc acel lucru devine mai valoros, în ochii românilor. DJ Kașmir a surprins românii cu melodia Noi suntem români. Culmea surprinderii: să fii român şi să-ţi placă mai mult ţara ta doar atunci când ţi-o remixează alţii şi ţi-o vând înapoi tot ţie, dar mai scump.Acum ne vindem singuri, chiar pe degeaba, doar-doar ne-o cumpăra vre-un străin, și acest lucru este ca să ne simţim „salvaţi”.

Tot din faza „iarba e mai verde pe partea cealaltă” pot spune că şi eu am devenit mai româncă din clipa când am plecat din ţară, spre Statele Unite. Sunt mândră că sunt româncă şi mă comport în aşa fel încât toţi să işi dorească să vadă România măcar o singură dată în viaţă, fără a ne mai judeca după ceea ce li se dictează.

Era anul 2001, tocmai avusese loc atacul asupra turnurilor din New York şi mi se anulase zborul cu câteva zile. Iar când a venit nefericita zi de plecare şi am ajuns la aeroport la Otopeni, mi-am dat seama că până atunci fusesem înconjurată de oameni, prieteni apropiaţi, oameni reali.Când m-am despărțit şi de prietena mea, care mă adusese la aeroport, m-a apucat o panică şi o jale cumplită căci m-am văzut singură și m-a prididit un plâns convulsiv… Tot drumul în avion, cu nasul lipit de geam, mi-am plâns Carpaţii, i-am admirat și am păstrat imaginea lor cu toată frumuseţea ţării mele, pentru că simţeam că va trece multă , foarte multă vreme până când ne vom revedea. Acum nu știu sigur nici când, nici dacă ne vom revedea, graniţele sunt încă închise.Intr-un fel am simţit că aşa o să fiu mereu, singură în aglomeraţie. O singurătate şi o tăcere apăsătoare care iţi ţiuie în urechi, chiar şi când eşti înconjurat de oameni.

De atunci, din septembrie 2001, în continuu am cunoscut această singurătate care de obicei vine la pachet cu un zgomot de fundal, gen social talk, gen „vorbit ca să nu adormi”, cum zicea bunica. Mulţi vorbesc dar foarte puţini chiar zic ceva… Ca oameni moderni ne este atât de frică să fim reali, să ne dăm jos masca. Aşa că masca de acum, care trebuie purtată pe stradă peste tot, este doar o materializare fizică a măştii pe care o purtam de ani de zile, de când s-a inventat corectitudinea politică. Mulți fac zgomot, strigă și țipă ca să işi aline spaima de tăcere, anxietatea de a fi în prezenţa unui necunoscut, frica de a nu fi judecaţi ca antisociali. Dar de fapt, majoritatea discuţiilor purtate nu înseamnă nimic, nici o informaţie nouă sau utilă, acea falsă socializare nu are nimic omenesc, chiar poate fi generată de un computer… Toate discuțiile sunt despre vreme, soare, nori, „ce cald sau ce frig este afară”, sunt zâmbete forţate, ca o grimasă.

Unii se plâng că acum, purtând mască nu pot să fie văzuţi zâmbind. Dar zâmbetele adevărate se văd şi din mişcarea ochilor. Însă grimasa, într-adevăr, rămâne acoperită de mască. Nici după 19 ani nu am reuşit să mă acomodez cu această falsitate care răsună ca un ecou într-un cal troian, gol pe dinăuntru, dar foarte dorit de cei dinafară. Eşti înconjurat de mamifere care respiră şi fac zgomot degeaba, mai mult dintr-un impuls mecanic. iar cuvintele lor sunt folosite pentru a-şi ascunde ideile, în loc de a le comunica.

Aceste happy-hours organizate de aşa-zisele companii, nu sunt decât nişte încercări de a te preface că eşti fericit… o ora în care li se dă dreptul să bea şi să zică mai multe, să-şi toarne colegii, că doar de aia se dă alcoolul gratis la evenimentele companiilor, se afla informaţii interesante care altfel nu puteau fi substrase. Pentru un preţ minuscul al câtorva băuturi, şefii slăvișorilor află foarte rapid informaţii care altfel ar costa mult prea mult să le aibă.

Se inţelege foarte clar că ceea ce se spune nu este nicicând adevărat, şi ceea ce NU se pronunţă, dar se vede cu ochiul liber, este adevărul mare şi urât, gol-goluţ, pe care nu vrea nimeni să-l recunoască, ori măcar să-l rostească cu voce tare.

Într-o societate capitalistă, banul este Dumnezeul, că doar asta scrie pe ban:”in God we trust” cică: credem în Dumnezeu, dar depinde ce numeşti Dumnezeu, cel pe care îl ţin în mână. Eu cred că s-au referit la acea hârtie mototolită, murdară, bancnota.Este singurul Dumnezeuzeu al acestei societăţi, şi atunci ce aşteptări poţi să ai când este vorba de etică medicală (argumente gen:”mor cei vulnerabili, care oricum mureau”), de sistemul educaţional, sau orice altă valoare umană care nu ar trebui vândută pe bani. Când ne-am vândut demult umanitatea pe bani, degeaba acum ţipăm „hoţii, hoţii!”, căci noi ne-am rugat de ei să intre la noi în casă, acceptând vasalitate, ajutoare şi fonduri, ca viermele ce se zbate şi se pune singur în undiţă.

Când stăm la coada zile întregi să cumpărăm o zgardă electronică de monitorizare a vieţii noastre pas cu pas (iPhone) știm că este un marketing foarte avansat şi o folosire a psihologiei care a dat roade uimitoare: sclavii se prezintă singuri, de bună voie ca să fie ştampilaţi, „branded”, ba chiar stau la coadă, se instalează cu cortul zile întregi pentru a fi primii care sunt” branded”. Şi culmea, acum tot noi, consumatorii, ne supărăm că se vor monitoriza telefoanele pentru a vedea cine a intrat în contact cu potenţiali purtători de virus. Ne-am intrebat vre-odată de ce nişte programatori din California ar lucra noapte şi zi pentru a creea nişte aplicaţii, ca să ne facă nouă viaţa mai uşoară şi mai distractivă? Oare de ce ar face asta?! Un anonim inteligent a spus odată: atunci când nu vezi produsul care se vinde, produsul eşti TU. Vindem o valoare pe mai nimic ca să cumpărăm plastice ieftine, că aşa am văzut la Tele-Shopping, iar ceea ce avem de mii de ani, clădiri trainice de cărămidă, o valoare adevărată, dar este considerată demodată și devalorizată..

Coronavirusul ne-a trezit la o realitate dură: ceea ce contează cu adevărat este compania bună de acasă şi hrana. NU avem nevoie să imităm şi să avem vise (ale altora) care ni s-au inoculat ca fiind ale noastre. Poate că nu este nevoie să ajungem în punctul cel mai de jos ca să înţelegem că AȘA NU.

Cu dor, o Inima de Român (SUA)

Gabriela Vişan

Aş vrea……

Aş vrea să-ţi sărut glasul,

Aş vrea să-ţi sărut pasul

Şi zâmbetul dragostei…

să-ţi dau, copil iubit.

Aş vrea să-ţi sărut părul,

Aş vrea să-ţi sărut ochii

Şi zâmbetul dragostei…

să-ţi dau, copil iubit.

Aş vrea să-ţi sărut urma paşilor pe nisipul mărilor.

Aş vrea să-ţi sărut urma paşilor pe cărările munţilor.

Şi zâmbetul dragostei, mereu,

să-ţi dau,copilul meu.

Cristian Alexandru Nicolescu

Exerciţiu de imaginaţie

Stau, meditez şi lansez o provocare:

Să ne imaginăm cum e viaţa lipsită de soare.

Încet, ȋncet ȋntunericul cuprinde pământul

Cu trecerea timpului ȋţi devine rece şi gândul.

Singura sursă de lumină

Ne vine de la lună din milă.

Oare, oare totul dispare fără soare?

Să continuăm să privim ȋn depărtare

Puterea ȋntunericului acaparează.

Primăvara nu răsare nicio floare,

Planeta devine rece şi moare.

Dar totuşi să vedem cum este şi cu soare:

E speranţa ce ȋn amurg nu moare

Şi dă dimineţilor culoare,

Transformă ziua ȋn splendoare,

E zâmbetul ce aduce sărbătoare.

Oare, oare putem trăi fără soare?

Mihai Victor Afilom

Naufragiu

De șaizeci de zile în derivă,

Fără astrolab, fără sextant,

Minge de ping-pong pe valuri,

Sirenele, Fata Morgana și Circe,

Vrăjile, mrejele,

Am ucis Polifemi, temeri.

M-a botezat Oceanul, prietenul meu.

În arhipelagul Galapagos

Am văzut ultima broască țestoasă,

Lumea se sprijinea pe carapacea ei

La fel ca în legendele amerindiene.

Pe Kon Tiki am venerat strămoșii,

Apoi m-a azvârlit marea,

În Tahiti, l-am vazut pe Paul pictând.

„De unde venim? Ce suntem?

Încontro ne îndreptăm?”,

Apoi pe Hiva-Oa cu a sa Vahine,

Iubita mea mă așteaptă undeva

Între viitor și Golful Francezului,

Eu zbor pe aripile gâștelor sălbatice,

Nils Holgersson în basmul proprei existențe,

Mă însoțesc Pescărușul Livingstone,

Pilot de război în zbor de noapte

Deasupra unui Pământ al oamenilor,

Da, am camarazi buni, mă însoțesc,

Am colacul de salvare, vesta de naufragiu,

Prietenul meu Edy e în insula din ziua de ieri.

Eu l-am alungat pe luntrașul Caron,

E prea devreme i-am zis,

Timpul meu încă mai are răbdare,

Panta Rei.

Dincolo de exagerările livrești,

Dimineți veridice,

Descoperind Americi mitice,
Pe divane psihanalitice.

Iată! i-am derutat pe toți.

Când nu m-am mai temut,

Am început să mă joc,

Am lepădat pe rând blana de lup,

Lâna de aur,

Argonauții, astronauții,

Povești, mituri, măști

Cad limite, lacăte, zăvoare.

Neboisa!

Tainicul îndemn al cavaerilor sârbi,

Corvini, creștini,

Ies din utopie cu o litanie,

Nu Benne Gesserit, nimic criptic.

Revin în lumea mea,

Iată! îmi șoptește bunicul ruga aceea simplă,

De două milenii ne ferim de ispită,

Și mereu voia e a Lui, nu a noastră.

Furtuni electrice, eretice, eclectice,

Torentele, puhoaiele, zăpoarele,

Sfărâmă piatră, lacăte, limite,

Fulgerul subliminal,

Catargul cu pânze cenușii,

Flăcările…

Iată! a rămas doar Omul,

Mesagerul a adus crenguța cu flori de cireș,

În iunie ne vom regăsi

Definitiv.

Hunedoara, 13 mai 2020

Mihai Minescu

Viața

Viața asta-i o părere ?

Lumea noastră

Noi o știm ?

Timp născut dintr-o durere,

Spațiul este loc-în-loc?

Să fim Umbra visului ce scurmă

În abisul de pe urmă ?

Eu? !Eu pot numai ca să fiu:

Și-asta-i tot ce știu că știu

Dintre toți și toate cele

Doar un vis-în vis de stele…

Căci al unei stele vis eu sunt

Sosit cândva și pe Pământ:

Cu doruri multe și iubire

Și-un tainic gând de fericire.

Și stea voi fi când voi pleca

Departe, sus, în lumea mea

De vijelii dogorâtoare,

Născându-mă din nou ca soare!

(01.11.1945-11.05.2012)

Maria Boescu

Rânduri pentru necuvântătoare vegetale

Ţăranii au plecat spre piaţă de cu rouă, care cu ce a putut (cu rata sau cu maşina proprie) ca să ajungă la piaţă pe răcoare. O dată ajunşi aşează marfa tacticoşi pe tarabe, după ce s-au sfătuit în privinţa preţurilor.

Uite pe taraba asta nişte ardei de un verde smarald. Stau mai răsfiraţi ca să fie admiraţi. Lângă ei, nişte ardei mai mititei, s-au ȋnroşit de ciudă, s-au ȋnfuriat şi au crăpat. Seminţele li s-au ȋmprăştiat, dar nu-i bai: nişte vrăbii locul au curăţat imediat.

Ale cui or fi pletele astea aşa dese, vopsite ȋn verde intens? După trupurile portocalii trebuie că sunt morcovii. Lângă ei, cepele subţirele jură că nu ustură. Vecinul usturoi, cu mustăţile albe atârnân de peste tarabă tace chitic; el nu poate jura la fel, dar ȋţi face cu ochiul.

Pe altă tarabă nişte lăptuci de le spune lumea salată şi-au ȋntins fustele creţe. Ca să ia ochii cumpărătorilor le-au tivit cu violet ȋnchis.

Lângă ele stau ȋmbufnate lăptucile veritabile. Se uită chiorâş la alte vecine şi le spun ,,Sunteţi varză”! Dar mărgelele acestea roşii şi mai mari şi mai mici ce sunt? Sunt ridichile ce aşteaptă să se ȋnsoţească cu ceapa şi lăptucile ȋntr-o salată. Ia te uită! Pătrunjelul ăsta şi-a făcut frunzele permanent şi acum ȋşi zice ,,Hasmațuchi”! Multe gospodine se uită la el şi pleacă neȋncrezătoare. Pe o tarabă sunt nişte feţe palide, unele mai rotunde, altele mai ovale. Mă apropii; sunt cartofi noi. Probabil au stat prea mult la soare, căci li se cojeşte toată faţa. Cumpărătorii se uită la ei, se uită la preţ şi zic: ,, Lasă să mai crească cartofii, poate mai scade preţul”.

Mi-am scăldat ochii ȋn culori şi mă ȋntorc acasă cu sacoşa plină de frunze. Am ascultat sfatul medicului care mi-a spus să mănânc frunze verzi care conţin clorofilă, sângele frunzelor. E vitală pentru frunze, iar nouă ne dă energie-verde!

Ovidiu Țuțuianu

Epigrame pe timp de pandemie cu coronavirus

Combinație…fatală

Când s-a combinat el, Pande,

Cu încoronata Mia,

Geaba sute de ofrande:

Se întinse… pandemia!

Întoarcere…virtuală

Au plecat români afară,

Spre mai bine, în apus.

Se întorc buluc în țară,

Doar un virus…i-a adus!

Inutilitatea batistei

În acestă lume tristă,

Când prin pipăit se moare:

Mai rămâne uzul oare,

Să recurgem la… batistă?

Cauză…(ne)cunoscută?!

Văzând amploarea nefirească,

Ne întrebăm: –Astă „șicană”,

E pandemie chinezească,

Sau …lucrătur-americană?

Unde dai și unde…crapă!

Dori „oculta” ca perechea

Să-și tempereze din amor.

Coronavirus „terchea-berchea”,

O consemnă …în dormitor!

3.04.2020

Mimi Boescu

Peisaj dintr-un anotimp care nu există

– Premoniție poetică –

Sâmbătă, 1 februarie 2020. Pe cerul bleu spălăcit stau grămădiţi nori albi, pufoşi, aşa cum era altădată zăpada la această dată. Privindu-i ȋţi vine să tropoteşti prin albul lor, aşteptând să scârţâie sub tălpi.

Din pământul negru decolorat se ridică scheletele arborilor ce–şi ȋnalţă crengile descărnate de frunze spre nori ȋn rugăciune. Imploră norii să coboare pe pământ transformaţi ȋn zăpadă.

Tufişurile flutură ȋn vânt pungi de plastic, hârtii. Unele mai cochete păstrează ȋncă cercei rubinii din măceşe. Din loc ȋn loc se vede o pătură gălbuie. E grâul semănat astă toamnă căruia seceta i-a supt toată seva.

Prin acest peisaj selenar, viruşii aleargă fericiţi. Bacteriile, la fel.

Dezarmaţi, oamenii aleargă şi ei căutând adăpost din calea viruşilor. Alţii refugiaţi ȋn laboratoare se luptă cu timpul căutând antidot invaziei viruşilor şi bacteriilor. Sigurele vietăţi care par să se ȋmpace cu situaţia sunt păsările. Ciripitul lor o confirmă.

Început de vară

Rânduri pentru necuvântătoare vegetale

Ale cui or fi pletele astea aşa dese, vopsite ȋn verde intens? După trupurile portocalii trebuie că sunt morcovii. Lângă ei, cepele subţirele jură că nu ustură. Vecinul usturoi, cu mustăţile albe atârnânde peste tarabă tace chitic; el nu poate jura la fel, dar ȋţi face cu ochiul.

Pe altă tarabă nişte lăptuci de le spune lumea salată şi-au ȋntins fustele creţe. Ca să ia ochii cumpărătorilor le-au tivit cu violet ȋnchis.

Lângă ele stau ȋmbufnate lăptucile veritabile. Se uită chiorş la alte vecine şi le spun ,,Sunteţi varză!” Dar mărgelele acestea roşii şi mai mari şi mai mici ce sunt? Sunt ridichile ce aşteaptă să se ȋnsoţească cu ceapa şi lăptucile ȋntr-o salată. Ia te uită! Pătrunjelul ăsta şi-a făcut frunzele permanent şi acum ȋşi zice ,,Hasmasuchi”! Multe gospodine se uită la el şi pleacă neȋncrezătoare. Pe o tarabă sunt nişte feţe palide, unele mai rotunde, altele mai ovale. Mă apropii; sunt cartofi noi. Probabil au stat prea mult la soare, căci li se cojeşte toată faţa. Cumpărătorii se uită la ei, se uită la preţ şi zic: ,,Lasă să mai crească cartofii, poate mai scade preţul.

Ovidiu Ţuţuianu

Va trece chiar şi asta!

Când cercetezi oglinda vieţii, zilnic,

Poţi realiza că traiu-i „rai”sau silnic.

Reţine-atunci doar cele cinci cuvinte: